ICCJ. Decizia nr. 200/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 200/2012
Dosar nr.33/42/2012
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 4 din 17 ianuarie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, a respins cererea formulată de autoritatea judiciară Judecătoria de Instrucţie din Spania, prin care se solicită predarea temporară, pentru termenul din data de 24 ianuarie 2012, a persoanei solicitate V.R.V., cerere formulată în temeiul mandatului european de arestare emis în baza hotărârii din data de 14 decembrie 2011 de autorităţile judiciare din Spania.
S-a constatat că persoana solicitată se află în executarea unei pedepse de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 2303 din 04 decembrie 2008 a Judecătoriei Ploieşti.
S-a dispus ca hotărârea să se notifice persoanei solicitate, autorităţii judiciare emitente, Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, Penitenciarului Ploieşti şi Ministerului Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Tratate - Serviciul Cooperare Judiciară Internaţională în Materie Penală.
Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 320 lei, desemnat pentru persoana solicitată, s-a dispus a se suporta din fondul Ministerului Justiţiei, urmând a fi virat în contul Baroului Prahova.
Pentru a dispune în acest sens, curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin cererea formulată de către autoritatea judiciară din Regatul Spaniei s-a solicitat punerea în executare a mandatului european de arestare emis în baza hotărârii din 14 decembrie 2011 a instanţei mai sus menţionate prin predarea temporară a persoanei solicitate V.R.V., în prezent aflat în Penitenciarul Ploieşti, pentru termenul din data de 24 ianuarie 2012.
În motivarea cererii, s-a arătat că persoana solicitată urmează să apară în faţa autorităţilor judiciare spaniole la data de mai sus menţionată, fiind acuzat că în jurul orelor 04,30 din data de 12 aprilie 2010, acuzaţii C.F.S. şi V.R.V., împreună cu alţi indivizi neidentificaţi, puşi de comun acord şi animaţi de scopul de a-şi procura un avantaj material, folosind un obiect ascuţit nedeterminat, au spart lacătul de la oblonul care proteja uşa de acces în magazinul F.S.E.R., şi intrând înăuntru au forţat sertarele casei de bani şi au luat doi saci de plastic, unul conţinând 50 de monede de 5 eurocenţi şi celălalt conţinând monede de 10, 20 şi 1, 2 eurocenţi depozitaţi acolo, fugind cu prada. Valoarea reparaţiei daunelor cauzate se ridică la 300 euro. Acuzaţii s-au deplasat la locul faptei cu ajutorul unui vehicul, l-au abandonat la locul faptei cu prada care, după ce a fost recuperată, a fost restituită şefei de unitate. În interiorul vehiculului s-au găsit diferite scule care puteau fi folosite în comiterea faptei.
Aceste fapte sunt calificate de Ministerul Public ca fiind elementele constitutive ale unui delict de furt de bunuri cu uz de forţă (tâlhărie) conform art. 237, 238-2 şi 240 C. pen. De asemenea, a fost considerat ca autor, printre alţii, numitul V.R.V., pentru care nu se aplică circumstanţele atenuante ale răspunderii infracţionale, solicitându-se pedeapsa cu închisoarea pe durata de un an, cu pedeapsa accesorie de suspendare specială a dreptului de a deţine funcţii publice pe durata condamnării.
A apreciat curtea de apel că din traducerea din limba spaniolă a mandatului european de arestare nu reiese cu claritate scopul prezenţei persoanei solicitate la data de 24 ianuarie 2012, aceasta alternând între pronunţarea în şedinţa publică a sentinţei şi judecarea în şedinţă publică a cauzei.
La termenul din data de 17 ianuarie 2012 s-a întocmit proces-verbal în care persoana solicitată V.R.V., aflată în executarea unei pedepse de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 2303 din 04 decembrie 2008 a Judecătoriei Ploieşti, a declarat că este de acord cu predarea sa către autorităţile judiciare spaniole şi că nu renunţă la regula specialităţii. De asemenea, a fost ascultată persoana solicitată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, curtea de apel a apreciat că cererea autorităţilor judiciare din Spania se impune a fi respinsă pentru următoarele motive:
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 105 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, privind cooperarea judiciară în materie penală, „dacă autoritatea judiciară emitentă solicită, judecătorul poate dispune predarea temporară a persoanei solicitate.." Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol „în cazul în care s-a acordat predarea temporară, aceasta se efectuează în condiţiile şi pe durata stabilită de comun acord între autoritatea judiciară emitentă şi cea de executare". Acelaşi aspect, referitor la existenţa unui acord (încheiat în scris) cu privire inclusiv la durata predării temporare este regăsit şi în art. 112 din Legea nr. 302/2004, care are în vedere ipoteza în care persoana solicitată este urmărită penal, judecată sau chiar execută o pedeapsă în statul autorităţii judiciare solicitante (de executare).
În opinia curţii de apel, reiese cu evidenţă faptul că este imperios necesar, ca în afara cerinţelor obişnuite pentru o astfel de cerere de punere în executare a unui mandat european de arestare, atunci când se solicită o predare temporară a unei persoane solicitate, ambele părţi trebuie să cadă de acord asupra duratei concrete, efective pentru care aceasta să aibă loc, indiferent de motivul necesităţii prezenţei în faţa autorităţilor judiciare solicitante (în cazul acesta, se pare, existenţa unui termen de judecată la data de 24 ianuarie 2012).
Or, arată curtea de apel, autoritatea judiciară spaniolă nu a indicat acest aspect punând în imposibilitate instanţa română de a fi de acord cu durata respectivă, care este inexistentă. În acest ultim sens, este şi practica Curţii de Apel Ploieşti (sentinţa penală nr. 129 din 05 octombrie 2010, prin care a fost admisă cererea formulată de autoritatea judiciară Tribunalul Judeţului Bacs-Kiskun din Ungaria, prin care s-a solicitat predarea temporară a persoanei solicitate, aflată în Penitenciarul Mărgineni, cerere formulată în temeiul mandatului european de arestare emis la 14 iulie 2010, de către Tribunalul Judeţului Bacs-Kiskun).
În altă ordine de idei, curtea de apel a menţionat că se află în imposibilitatea de a cere informaţii suplimentare autorităţii judiciare emitente spaniole, potrivit art. 103 alin. (12) din Legea nr. 102/2009 republicată, datorită timpului foarte scurt pe care îl are, teoretic, la dispoziţie, până la data de 24 ianuarie 2012. În acest sens, s-a constatat că deşi Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti cu alertă privind punerea în executare a mandatului european de arestare respectiv încă din data de 15 decembrie 2011, iar rezoluţia de efectuare a actelor procedurale necesare în această privinţă datează din 16 decembrie 2011, termenul de soluţionare al acesteia fiind 19 decembrie 2011, în condiţiile în care se cunoştea şi locul de detenţie al persoanei solicitate, totuşi Curtea de Apel Ploieşti a fost sesizată abia la data de 17 ianuarie 2012, adică după o lună, până la termenul din data de 24 ianuarie 2012 rămânând, practic, aproximativ 6 zile libere.
Împotriva sentinţei, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a declarat prezentul recurs, motivele fiind menţionate în parte introductivă a deciziei.
Înalta Curte constată, astfel cum rezultă din dezbateri, că atât Ministerul Public, cât şi avocatul, dar şi persoana solicitată, au cerut admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecarea cauzei de către prima instanţă.
Personal, numitul V.R.V. a precizat că va fi eliberat condiţionat din executarea pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare la data de 30 octombrie 2012 şi că, până la această dată, este interesat să fie predat temporar autorităţilor judiciare din Spania pentru clarificarea situaţiei sale juridice.
Deşi nici Ministerul Public, şi nici avocatul ori persoana solicitată nu au contestat admisibilitatea recursului, dată fiind însă menţiunea din sentinţă că hotărârea este „definitivă", Înalta Curte apreciază necesară observaţia că este greşită această menţiune deoarece interpretarea sistematică şi raţională a textului art. 108 alin. (2) cu referire la art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, care are în vedere „cazul în care persoana solicitată consimte la predare", sugerează concluzia că numai în cazul sentinţei de admitere a cererii aceasta este „definitivă", iar nu şi în cazul sentinţei de respingere a cererii. Evident că în cazul sentinţei de admitere a cererii nu există nici-un interes pentru atacarea acesteia: nici pentru procuror, deoarece Ministerul Public a sesizat instanţa, nici pentru persoana solicitată, deoarece aceasta şi-a exprimat consimţământul la predare.
Un exemplu elocvent este chiar prezentul recurs, când la dezbateri, concluziile procurorului, ale avocatului şi chiar ale persoanei solicitate au fost în sensul admiterii recursului, casării sentinţei atacate, rejudecarea cauzei de către prima instanţă astfel încât să i se ofere persoanei solicitate, care a consimţit la predare, posibilitatea prezentării în faţa autorităţilor judiciare din Spania în vederea clarificării situaţiei sale juridice.
În consecinţă, având în vedere că autorităţile judiciare din Spania au stabilit un nou termen (26 iunie 2012) pentru când solicită să fie predat temporar numitul V.R.V., Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinţei şi rejudecarea cererii, fiind realizat şi dezideratul menţionat de către Curtea de Apel Ploieşti cu privire la timpul necesar realizării demersurilor judiciare în vederea clarificării tuturor aspectelor legale (precizări ale actelor şi lucrărilor dosarului, obţinerea unor informaţii suplimentare de la autorităţile judiciare din Spania, stabilirea unei durate a predării temporare etc.)
Pentru motivele arătate, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) din C. proc. pen., va fi admis recursul Ministerului Public, casată sentinţa atacată şi trimisă cauza în vederea rejudecării de către prima instanţă.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva sentinţei penale nr. 4 din 17 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe persoana solicitată V.R.V.
Casează sentinţa penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Ploieşti.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru recurentul persoană solicitată, în sumă de 320 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2015/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 199/2012. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
