ICCJ. Decizia nr. 2095/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2095/2012

Dosar nr. 11040/2/2011

Şedinţa publică din 14 iunie 2012

Asupra cauzei penale de faţă, deliberând, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 20 din 18 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti;

A recunoscut Sentinţa penală din 1 septembrie 2010 pronunţată de către Curtea de primă instanţă Jonkoping, Suedia, prin care cetăţeanul român F.M., cetăţean român, a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare şi i s-a aplicat măsura de siguranţă a expulzării, cu interdicţia de întoarcere până în 1 septembrie 2020.

A dispus transferarea condamnatului F.M., cetăţean român, în vederea executării într-un penitenciar din România a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare.

A dedus prevenţia de la 8 mai 2010 la zi.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut următoarele:

Prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 27 decembrie 2011, în conformitate cu dispoziţiile art. 162 alin. (4) şi art. 163 din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a solicitat recunoaşterea şi punerea în executare a Sentinţei penale din data de 1 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de primă instanţă Jonkoping, Suedia, rămasă definitivă şi executorie, privind pe persoana condamnată F.M. şi transferarea acesteia într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei.

S-a constatat că prin Adresa nr. 54826/SM/2011 din 1 septembrie 2011, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară - Serviciul Cooperare Judiciară Internaţională în Materie Penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu prevederile Legii nr. 302/2004, republicată, cererea formulată de Ministerul Justiţiei al Regatului Suediei prin care se solicită transferarea persoanei condamnate F.M. într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea aplicată sus-numitului de către instanţele statului solicitant.

Potrivit datelor consemnate în documentele transmise de autorităţile suedeze, în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, ratificată prin Legea nr. 76/1996, prin Sentinţa penală din data de 1 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de primă instanţă Jonkoping, F.M. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune gravă, planificare de înşelăciune gravă şi furt, prev. şi ped. de Cap. 9, parag. 3, Cap. 9, parag. 3 şi parag. 11 alin. (2) şi Cap. 8, parag. 1 din Codul penal suedez.

Din datele comunicate de Direcţia Generală de Paşapoarte şi Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor s-a stabilit că persoana condamnată F.M. este cetăţean român, domiciliat în mun. F., jud. Vrancea.

S-a mai reţinut că prin Sentinţa penală din data de 1 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de primă instanţă Jonkoping, rămasă definitivă şi executorie, a fost condamnat numitul F.M. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune gravă, planificare de înşelăciune gravă şi furt, prev. şi ped. de Cap. 9, parag. 3, Cap. 9, parag. 3 şi parag. 11 alin. (2) şi Cap. 8, parag. 1 din Codul penal suedez. Aşadar, Curtea constată îndeplinită condiţia prev. de art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată.

În fapt, în sarcina lui F.M., instanţa de judecată a reţinut că în perioada 30 aprilie 2010 - 1 mai 2010, F.M. şi alte două persoane s-au deplasat la staţia de benzină "P.", din localitatea Tenhult, regiunea Jonkoping, unde au forţat bancomatul de plată electronică şi au înlocuit dispozitivul care realizează operaţiunea de citire a informaţiilor existente pe cardurile folosite de clienţii staţiei. În perioada următoare, cei trei au recuperat în acelaşi mod dispozitivul manipulat după care au realizat două carduri de credit false pe numele a două persoane, pe care le-au folosit pentru a influenţa în mod ilegal rezultatul prelucrărilor de date electronice cu ocazia efectuării a opt operaţiuni de achiziţionare de combustibil de la staţia "P.";

În data de 4 mai 2010, F.M. împreună cu aceleaşi persoane s-au deplasat la staţia de benzină "P.", din localitatea Bramhult, regiunea Boras, unde au forţat bancomatul de plată electronică şi au înlocuit dispozitivul de citire a cardurilor, în scopul de a accesa informaţiile electronice existente pe carduri şi a le folosi la efectuarea de operaţiuni comerciale prin folosirea unor alte instrumente electronice de plată false. În aceeaşi zi, dispozitivul de citire fals a fost identificat de către personalul autorizat, ocazie cu care s-a stabilit că în memoria sa existau informaţii cu privire la 79 instrumente de plată (carduri) folosite de clienţii staţiei;

În data de 7 mai 2010, cei trei s-au deplasat la staţia de benzină "P.", din localitatea Birkagatan, regiunea Jonkoping, unde, folosind acelaşi mod de operare, au înlocuit dispozitivul de citire a cardurilor, în scopul de a accesa informaţiile electronice existente pe carduri şi a le folosi la efectuarea de operaţiuni comerciale prin folosirea unor alte instrumente electronice de plată false. În aceeaşi zi, dispozitivul de citire fals a fost identificat de către personalul autorizat, ocazie cu care s-a stabilit că în memoria sa existau informaţii cu privire la 68 instrumente de plată folosite de clienţii staţiei.

Faptele, aşa cum au fost reţinute şi descrise de instanţă, au corespondent în legislaţia română, sub forma:

- infracţiunii continuate de acces fără drept la un sistem informatic în scopul obţinerii de date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate, prev. de art. 41 alin. (1), cu referire la alin. (2) şi (3) din Legea nr. 161/2003, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 3 la 12 ani;

- infracţiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronice, prev. de art. 24 pct. 1 din Legea nr. 365/2002, pedepsită cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi;

- infracţiunii continuate de punere în circulaţie de instrumente de plată falsificate, prev. de art. 27 pct. 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi;

- infracţiunii continuate de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. şi ped. de art. 27 pct. 1 din Legea nr. 365/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 1 la 12 ani. Prin urmare, se constată că în cauză este îndeplinită condiţia dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, întrucât fapta care a atras condamnarea numitului F.M. constituie infracţiune şi are corespondent în legislaţia penală română.

Conform menţiunilor din fişa de lichidare a pedepsei, sus-numitul a fost arestat preventiv o perioadă de 122 de zile (de la 8 mai 2010 la 7 septembrie 2010), perioadă dedusă din pedeapsa totală de 3 ani, executarea pedepsei începând la 7 septembrie 2010 şi terminându-se la 8 mai 2013, fiind îndeplinită condiţia prev. de art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, întrucât la data primirii cererii de transferare avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei finale. Acesta este încarcerat în Penitenciarul Jonkoping, din Regatul Suediei.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de dispoziţiile art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind acordul de a fi transferat într-un penitenciar din România, Curtea constată că prin Adresa din 6 mai 2011, emisă de Ministerul Justiţiei din Regatul Suediei, s-a comunicat că F.M. nu doreşte să fie transferat în România, dar că nu a dat nicio explicaţie în acest sens.

Potrivit art. 3 pct. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ratificat prin Ordonanţa nr. 92/1999, statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să îşi dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimţământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunţată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.

După cum s-a mai arătat, prin Sentinţa penală din data de 1 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de primă instanţă Jonkoping, împotriva lui F.M. s-a dispus măsura asiguratorie a expulzării, cu interdicţia de a reveni pe teritoriul Regatului Suediei înainte de data de 1 septembrie 2020. În speţă sunt întrunite cerinţele reglementate de art. 3 pct. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ceea ce în mod logic se poate concluziona că F.M. poate fi transferat în statul de executare chiar dacă nu şi-a manifestat consimţământul în acest sens.

Potrivit art. 3 parag. 2 din protocolul adiţional, statul de executare nu îşi va da acordul la transfer decât după ce s-a luat în considerare avizul persoanei condamnate. Pe cale de consecinţă, chiar dacă, într-adevăr, consimţământul (acordul) persoanei condamnate nu este necesar, instanţa trebuie să analizeze cauza şi prin prisma obiecţiunilor formulate de persoana condamnată.

În cauză, Curtea a constatat că persoana condamnată F.M. nu şi-a dat acordul la transfer, însă nu a motivat această manifestare, neformulând obiecţiuni de natură obiectivă (de ex. dubla cetăţenie, ori domiciliul în alt stat decât cel de cetăţenie), astfel încât opinia sa la transferare nu are relevanţă sub aspectul îndeplinirii condiţiei privind consimţământul său la transfer.

Totodată, Curtea constată că este îndeplinită cerinţa menţionată în art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, numitul F.M. fiind cetăţean român, după cum a rezultat din verificările efectuate la Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date şi Direcţia Generală de Paşapoarte.

De asemenea, este îndeplinită condiţia prev. de art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004, republicată, întrucât statul de executare şi cel de condamnare s-au pus de acord asupra acestei transferări.

Prin urmare, Curtea a constatat ca fiind îndeplinite condiţiile speciale de admisibilitate prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, şi, în consecinţă, a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a recunoscut Sentinţa din data de 1 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de primă instanţă Jonkoping, rămasă definitivă şi executorie, prin care cetăţeanul român F.M. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare şi i s-a aplicat măsura de siguranţă a expulzării, cu interdicţia de întoarcere până în 1 septembrie 2020.

A dispus transferarea condamnatului F.M. în vederea executării într-un penitenciar din România a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare.

A dedus din pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată persoanei condamnate perioada de privaţiune de libertate deja executată, de la 8 mai 2010 la zi.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs persoana transferabilă F.M., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi sub nr. 11040/2/2011.

Prin cererea scrisă depusă la dosarul cauzei, recurentul-persoană transferabilă a arătat că a luat cunoştinţă de sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi că înţelege să o conteste, cererea fiind transmisă de Penitenciarul din Mariefred.

Examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, cauza, conform prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul formulat de persoana transferabilă este nefondat.

Înalta Curte, din actele depuse la dosarul cauzei, constată că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 143 lit. a), b), c), d), e) şi f) din Legea nr. 302/2004, respectiv că persoana condamnată F.M. este cetăţean român, Sentinţa pronunţată de Curtea de primă instanţă Jonkoping din 1 septembrie 2010 este definitivă şi executorie, condamnatul mai are cel puţin 6 luni din pedeapsă de executat, faptele săvârşite pe teritoriul Suediei constituie infracţiuni şi potrivit legislaţiei statului de executare, cererea de transfer a fost formulată de autoritatea competentă a statului de condamnare.

În analizarea cererii de opunere la transfer formulată de către persoana transferabilă, instanţa de recurs are în vedere Sentinţa din data de 1 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de primă instanţă Jonkoping, prin care împotriva persoanei transferabile s-a dispus măsura expulzării cu interdicţia de a reveni pe teritoriul Regatului Suediei înainte de data de 1 septembrie 2020, fiind aplicabile dispoziţiile art. 3 pct. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate.

Solicitarea apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-persoană transferabilă, în sensul de a se respinge recursul ca rămas fără obiect având în vedere adresa transmisă de autorităţile din Suedia în sensul că recurentul a fost liberat condiţionat şi a fost expulzat, nu poate fi primită de Înalta Curte, constatându-se că este neîntemeiată, întrucât recurentul, prin cererea scrisă, a arătat expres şi personal că înţelege să conteste sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Chiar dacă recurentul a fost liberat condiţionat, instanţa de recurs a fost învestită cu soluţionarea cererii de recurs împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi, pe cale de consecinţă, dispoziţia dată de hotărârea primei instanţe a devenit executorie anterior acestei din urmă măsuri dispuse de statul Suedez şi, drept urmare, recursul declarat de recurent va fi respins ca nefondat.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-condamnat-persoană transferabilă F.M. împotriva Sentinţei penale nr. 20 din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-persoană transferabilă la cheltuieli judiciare către stat potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul-persoană transferabilă F.M. împotriva Sentinţei penale nr. 20 din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă recurentul-condamnat-persoană transferabilă la plata sumei de 420 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 iunie 2012.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2095/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs