ICCJ. Decizia nr. 2188/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2188/2012
Dosar nr. 8752/2/2011
Şedinţa publică din 21 iunie 2012
Asupra recursului penal de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin adresa nr. 2154/11-5/2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat, în temeiul prev. de art.162 alin. (4) şi art. 163 din Legea nr. 302/2004, modificată, Curtea de Apel Bucureşti, pentru ca, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 158 sau art. 159 din Legea nr. 302/2004, modificată, să recunoască sentinţa penală nr. 162 Hv 140/10m din 18 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul pentru Cauze Penale Viena şi a punerii în executare a acesteia, privind pe petentul condamnat L.A.M.
Din actele dosarului, Curtea de apel a constatat că, prin adresa nr. 69957/2011 din 23 august 2011, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară - Serviciul Cooperare Judiciară Internaţională în Materie Penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu prevederile Legii nr. 302/2004, republicată, cererea formulată de Ministerul Federal al Justiţiei din Republica Austria prin care se solicită transferarea persoanei condamnate L.A.M. într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea aplicată sus-numitului de către instanţele statului solicitant.
Din documentele transmise de autorităţile austriece, în aplicarea Convenţiei Europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, ratificată prin Legea nr. 76/1996, rezultă că, prin sentinţa nr. 162 Hv 140/1 Om din 18 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul pentru Cauze Penale Viena, L.A.M. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie gravă şi tentativă de tâlhărie gravă, prev. şi ped. de art. 142 alin. (1), art. 143, cazul 2, art. 15 rap. la art. 142 alin. (1), art. 143, cazul 2 din Codul penal austriac.
Prin sentinţa penală nr. 508 din 7 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I a penală, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
S-a recunoscut sentinţa nr.162/Hv 140/1 Om din 18 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul pentru cauze penale Viena, definitivă şi executorie.
S-a dispus transferarea petentului persoană condamnată L.A.M., în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani şi 6 luni închisoare într-un penitenciar din Republica România.
S-a computat prevenţia acestuia de la 25 mai 2010 la zi.
S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei închisorii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În data de 12 aprilie 2010, L.A.M., P.L. şi G.E. (primii doi mascaţi) au pătruns în localul firmei HTM, din Viena, unde, prin ameninţarea cu un pistol deţinut de P.L., l-au constrâns pe numitul S.B. să deschidă un seif de unde au sustras suma de 10.000 Euro. Tot atunci, cei trei au sustras un portmoneu aparţinând lui S.B., ce conţinea suma de 10 Euro. La plecare, L.A.M. l-a lipsit de libertate pe S.B., mai exact l-a imobilizat legându-i mâinile la spate şi picioarele cu un şnur respectiv cu bandă adezivă.
În data de 25 aprilie 2010, în jurul orei 04,45, L.A.M. împreună cu A.G. şi G.E. au pătruns în localul firmei MCCA, din Viena, unde, prin ameninţarea cu un pistol aflat în posesia lui G.E., au sustras de la numitul G.A.S. cheile magazinului firmei MCCA, după care au sustras 7750 Euro şi alte bunuri din magazin. La plecare, folosind coliere pentru cabluri, L.A.M. l-a legat de mâini şi picioare pe G.A.S.
În data de 21 mai 2010, în jurul orei 02,00, L.A.M., A.G., G.E. şi P.L. au pătruns în localul firmei IPES Videoverleih SRL, din Viena, unde, prin ameninţarea cu un pistol deţinut de P.L., l-au constrâns pe numitul S.R. să le dea suma de 5290 Euro.
În data de 18 mai 2010, în jurul orei 03,30, cele patru persoane mai sus menţionate au pătruns în localul firmei IPES, din Viena, unde, folosind acelaşi mod de operare, au încercat să sustragă bani. Această faptă a rămas în faza tentativei deoarece au fost văzuţi de o persoană care i-a ameninţat că va sesiza poliţia.
S-a arătat că potrivit art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, „transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiţii: condamnatul este resortisant al statului de executare; hotărârea este definitivă; la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei. în cazuri excepţionale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni; transferul este consimţit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimţământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este; faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit
legii statului de executare; statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc";.
Legat de condiţiile prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, din documentele transmise de autorităţile statului de condamnare precum şi din actele efectuate la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti rezultă următoarele:
1. Condiţia prevăzută de art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată:
Conform art. 2 lit. p) din Legea nr. 302/2004, republicată, în cazul României, prin expresia „resortisant al statului de executare"; se înţelege cetăţeanul român.
Din datele comunicate de Direcţia Generală de Paşapoarte şi Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor s-a stabilit că persoana condamnată L.A.M. este cetăţean român, domiciliat în mun. Suceava, jud. Suceava.
2. Condiţia prevăzută de art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată:
Potrivit datelor consemnate în actele înaintate de autorităţile statului de condamnare, sentinţa nr. 162 Hv 140/1 Om din 18 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul pentru Cauze Penale Viena a rămas definitivă şi executorie.
3. Condiţia prevăzută de art. 143 lit. c) din Legea 303/2004, republicată:
Sub acest aspect, din datele comunicate rezultă următoarele:
- pedeapsă principală aplicată = 7 ani şi 6 luni închisoare;
- deducere arest preventiv = perioada 25 mai 2010, ora 16,00 -18 octombrie 2010, ora 13,15;
- data când pedeapsa va fi considerată executată = 25 noiembrie 2017.
4. Condiţia prevăzută de art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată:
Din documentele înaintate de autorităţile statului solicitant, rezultă că L.A.M. este încarcerat în Penitenciarul Sonnberg, din Republica Austria şi că, pe data de 31 mai 2011, în prezenţa autorităţilor austriece, a declarat că nu este de acord să fie transferat în România.
Cu privire la acest aspect, Curtea arată că, urmare a faptelor de tâlhărie săvârşite de persoana condamnată L.A.M., pe data de 25 ianuarie 2011, Direcţia Poliţiei Federale Viena a dispus faţă de acesta măsura interdicţiei de şedere pe teritoriul Republicii Austria, pe termen nelimitat şi că potrivit art. 3 pct. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor
condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ratificat prin Ordonanţa nr. 92/1999 „statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să îşi dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimţământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunţată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare";.
5. Condiţia prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată:
Faptele care au atras condamnarea lui L.A.M. la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare constituie infracţiuni şi potrivit legislaţiei statului de executare, în sensul că întruneşte elementele constitutive ale următoarelor infracţiuni:
- o infracţiune de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (1), cu referire la alin. (2) lit. a) şi alin. (2)1 lit. a), b) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 7 la 20 ani;
- două infracţiuni de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (1), cu referire la alin. (2) lit. b) şi alin. (2)1 lit. a), b) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 7 la 20 ani;
- o infracţiune de tentativă de tâlhărie, prev. de art. 20 rap. la art. 211 alin. (1), cu referire la alin. (2) lit. b) şi alin. (2)1 lit. a), b) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 3 ani şi 6 luni la 10 ani;
- trei infracţiuni de lipsire ilegală de libertate, prev. de art. 189 alin. (1), cu referire la alin. (2) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 7 la 15 ani.
6. Condiţia prevăzută de art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004, republicată:
S-a arătat că îndeplinirea acestei condiţii rezultă din împrejurarea că cererea de transfer a fost formulată de autoritatea centrală competentă din statul de condamnare şi din faptul că Ministerul Justiţiei din România, în calitate de autoritate centrală a statului de executare, a solicitat demararea procedurii reglementată de Titlul VI din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs persoana condamnată, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie întrucât nu şi-a dat acordul pentru a fi transferată în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România.
Examinând hotărârea atacată în raport de critica formulată, Înalta Curte constată că recursul declarat nu este fondat.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin sentinţa nr. 162 Hv 140/1 Om din 18 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul pentru Cauze Penale Viena, L.A.M. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie gravă şi tentativă de tâlhărie gravă, prev. şi ped. de art. 142 alin. (1), art. 143, cazul 2, art. 15 rap. la art. 142 alin. (1), art. 143, cazul 2 din Codul penal austriac, iar prin adresa nr. 69957/2011 din 23 august 2011, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară - Serviciul Cooperare Judiciară Internaţională în Materie Penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu prevederile Legii nr. 302/2004, republicată, cererea formulată de Ministerul Federal al Justiţiei din Republica Austria prin care se solicită transferarea persoanei condamnate L.A.M. într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea aplicată sus-numitului de către instanţele statului solicitant.
Din documentele existente la dosar rezultă că persoana condamnată este cetăţean român cu domiciliul în municipiul Suceava, sentinţa de condamnare la pedeapsa principală de 7 ani şi 6 luni închisoare este definitivă şi executorie, faptele pentru care a fost condamnat îşi au corespondent în legislaţia Română, persoana condamnată este încarcerată în Penitenciarul Sonnberg, din Republica Austria, cererea de transfer a fost formulată de autoritatea centrală competentă din statul de condamnare, iar Ministerul Justiţiei din România, în calitate de autoritate centrală a statului de executare, a solicitat demararea procedurii reglementată de titlul VI din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată.
Mai rezultă că pe data de 31 mai 2011, în prezenţa autorităţilor austriece, persoana condamnată a declarat că nu este de acord să fie transferată în România.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că faţă de persoana condamnată L.A.M. s-a luat măsura interdicţiei de şedere pe teritoriul Republicii Austria, pe termen nelimitat, aşa încât, consimţământul acesteia cu privire la transfer, nu este necesar, măsura fiind în acord cu Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ratificat prin Ordonanţa nr. 92/1999.
Prin urmare, critica formulată de persoana condamnată nu poate fi primită, iar hotărârea instanţei de fond apare ca fiind legală şi temeinică, pronunţată cu respectarea prevederilor art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată.
Faţă de cele menţionate, Înalta Curte constată că recursul declarat de persoana condamnată nu este fondat, urmând a fi respins în temeiul art. 385/15 pct.1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligată recurenta persoană condamnată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de persoana condamnată L.A.M. împotriva sentinţei penale nr. 508 din 7 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I a penală.
Obligă recurenta persoană condamnată la plata sumei de 520 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2179/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2190/2012. Penal. Rejudecarea după extrădare... → |
|---|
