ICCJ. Decizia nr. 2283/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2283/2012
Dosar nr. 10330/99/2010
Şedinţa publică din 27 iunie 2012
Deliberând asupra recursului de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 532 din 22 noiembrie 2011, Tribunalul Iaşi, secţia penală, în baza art. 334 C. proc. pen., a respins cererea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracţiunea prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracţiunea prev. de art. 182 alin. (1) C. pen.
În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., inculpatul U.C.M. a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat.
A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza dispoziţiilor art. 118 lit. b) C. pen. a confiscat de la inculpat parul folosit la săvârşirea infracţiunii.
În baza art. 14 şi art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă A.A. şi a obligat inculpatul la plata în favoarea acesteia a sumei de 60,47 lei şi 10 euro în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii, cu titlu de daune materiale, 1.042,31 euro în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii cu titlu de prestaţie periodică pentru perioada 05 septembrie 2010 - 13 noiembrie 2010, 521,15 euro în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii cu titlu de prestaţie periodică aferentă perioadei 14 noiembrie 2010 - 31 ianuarie 2011, suma de 453,73 euro în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii, acordată lunar cu titlu de prestaţie periodică începând cu data de 01 februarie 2011 şi până la încetarea stării de incapacitate de muncă de 50%, constatată prin suplimentul la expertiza medico-legală şi suma de 200.000 lei cu titlu de daune morale.
A respins ca neîntemeiate celelalte pretenţii civile formulate în cauză.
În temeiul art. 313 din Legea nr. 95/2006 raportat la art. 14 şi art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a admis acţiunea civilă a Spitalului Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. N.O.” Iaşi şi, în consecinţă, a obligat inculpatul să plătească acestuia suma de 6688,19 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând cheltuielile efectuate de partea civilă pentru asistenţa medicală acordată părţii vătămate A.A.
În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006 raportat la art. 14 şi art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a admis acţiunea civilă formulată de Serviciul Judeţean de Ambulanţă Iaşi şi a obligat inculpatul la plata sumei de 478 lei, reprezentând cheltuielile aferente transportului părţii vătămate A.A.
În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar în baza art. 193 alin. (6) din acelaşi cod, acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea civilă în cursul procesului penal, reprezentând onorarii pentru apărătorii aleşi şi taxe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Rechizitoriul nr. 3441/ P din 14 decembrie 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului U.C.M. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat, prevăzuta de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., constând în aceea că, în data de 04 septembrie 2010, în timp ce se afla pe o stradă din localitatea Buhăeni, jud. Iaşi, pe fondul unei stări conflictuale cu partea vătămata A.A., a luat din căruţa un par de lemn, cu diametrul de circa 10 cm şi cu lungimea de 1,5 m, cu care i-a aplicat în mod direct o lovitură parţii vătămate, în zona capului, producându-i vătămări care au pus în primejdie viaţa acesteia.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut că partea vătămata A.A. şi inculpatul U.C.M. sunt consăteni, ambii locuind în satul Buhaeni, comuna Andrieşeni, judeţul Iaşi.
La data de 4 septembrie 2010, după ce au desfăşurat anumite lucrări la numita B.A., inculpatul U.C. şi martorii B.V. şi D.G., aflaţi sub influenţa băuturilor alcoolice, s-au deplasat cu căruţa, în jurul orelor 1630-1700, la magazinul din localitate administrat de numitul B.I., unde s-au întâlnit cu partea vătămată A.A.
Acesta s-a adresat inculpatului, spunându-i să-şi vadă de treaba lui, procedând astfel întrucât, potrivit spuselor acestuia, cunoştea de la membrii familiei sale că, pe perioada cât lucrase în Cipru, avuseseră probleme cu inculpatul, care căuta mereu scandal atunci când consuma băuturi alcoolice.
După atenţionarea inculpatului, partea vătămata a intrat în incinta magazinului, unde a comandat o bere, fiind urmată de B.V. şi D.G. care, de asemenea, au comandat bere.
U.C. a rămas pe terasă.
Aflat sub influenta băuturilor alcoolice, B.V. l-a întrebat pe un ton răstit pe A.A. ce a avut cu U.C., iar acesta i-a cerut să meargă afară pentru a-i da explicaţii.
După ce martorii şi partea vătămată au ieşit afară din bar, între B.V. şi A.A. a avut loc un schimb de cuvinte, urmat de o altercaţie fizică, cei doi îmbrâncindu-se şi lovindu-se reciproc, pe terasă şi în curtea magazinului, iar la intervenţia vânzătorului P.M., s-au deplasat cu toţii în stradă, unde partea vătămată a încercat în câteva rânduri să se aproprie de inculpatul U.C.M., fiind însă oprit de fiecare dată de martorii B.V. şi D.G.
Inculpatul U.C.M. s-a deplasat la căruţa aflată în faţa magazinului, de unde a luat un par din lemn şi a încercat să îl lovească pe A.A. cu acest obiect, însă acesta a prins parul şi l-a luat din mâinile inculpatului, aruncându-l lângă un gard.
În circumstanţele date, pentru a-l împiedica să meargă după inculpat, martorii D.G. şi B.V. l-au încadrat pe A.A., iar B.V. l-a ţinut de umeri, timp în care inculpatul U.C.M. s-a deplasat din nou la căruţă, de unde a luat un alt par din lemn, cu diametrul de circa 10 cm şi lungimea de circa 1,5 m, cu care a aplicat părţii vătămate o lovitură puternică în zona capului.
Partea vătămată şi-a pierdut cunoştinţa şi a căzut la pământ, după care a fost transportată de serviciul de ambulanţă la spital, pentru a primi îngrijiri medicale.
Potrivit certificatului medico-legal din 24 septembrie 2010 emis de Institutul de Medicină Legală Iaşi, partea vătămată a prezentat un traumatism cranio-cerebral cu fracturi multiple temporo-parietal stângă, hematom extradural, contuzie hemoragică stânga, leziuni ce au necesitat eschilectomie şi evacuarea hematomului extradural.
Potrivit aceluiaşi certificat, lipsa de substanţă osoasă îi conferă părţii vătămate o infirmitate fizică permanentă, iar leziunile pentru a căror vindecare sunt necesare 35-40 zile de îngrijiri medicale, au fost de natură să pună în primejdie viaţa victimei.
Prin suplimentul de expertiză medico-legală s-a stabilit că leziunile pentru a căror vindecare sunt necesare 65-70 zile îngrijiri medicale, cu incapacitate totală de muncă pe această perioadă, îi conferă victimei o incapacitate adaptativă de 50% capacitate de muncă pierdută, corespunzătoare gradului III de invaliditate, pentru un an de zile.
În raport de această situaţie de fapt, prima instanţă a reţinut că, în drept, fapta inculpatului U.C.M. care, în data de 04 septembrie 2010, în public, a lovit partea vătămată cu un corp contondent, în regiunea capului, producându-i acesteia leziuni traumatice ce i-au pus viata în primejdie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.
În raport de poziţia subiectivă a inculpatului, care a acţionat cu intenţie indirectă, împrejurare relevată de ansamblul probator administrat, instanţa de fond a apreciat că cererea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen., este neîntemeiată.
La individualizarea judiciară a pedepsei instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textul de incriminare care în cazul tentativei se reduc la jumătate, împrejurările concrete în care s-a desfăşurat activitatea infracţională - prin aplicarea unei lovituri deosebit de puternice unui tânăr, într-o zonă vitală a corpului, cu un obiect contodent - gradul ridicat de pericol social al faptei, relevat de natura şi importanţa valorilor sociale ocrotite de lege şi produse, constând în leziuni care au necesitat pentru vindecare 65-70 zile îngrijiri medicale, lipsa de substanţă osoasă postcraniectomiei, hemipareza dreapta frusta, afazie motorie, tulburare anxioasă cu debut reactiv, dar şi urmările mai grave care s-ar fi putut produce, respectiv suprimarea vieţii victimei. Instanţa a ţinut cont şi de circumstanţele personale ale inculpatului, referitoare la conduita sa procesuală relativ sinceră, la lipsa antecedentelor penale, dar şi la caracterizarea sa favorabilă de către membrii comunităţii din care face parte, ce relevă că acesta are un comportament pozitiv în societate şi în familie, este foarte harnic, respectuos, sociabil şi liniştit şi nu a mai fost implicat în conflict sau altercaţii violente, împrejurări în raport de care în favoarea acestuia s-au reţinut circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen.
Sub aspectul laturii civile, prima instanţă a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile şi a admis acţiunea civilă, în limita dovedirii prejudiciului produs, cu referire la daunele materiale şi prin apreciere, cu referire la prejudiciul nepatrimonial.
Împotriva hotărârii primei instanţe inculpatul U.C.M. a declarat apel, criticile privind stabilirea eronată a stării de fapt, cu consecinţa greşitei respingeri a cererii de schimbare a încadrării juridice a faptelor, precum şi acordarea daunelor materiale, în mod eronat, în lipsa dovezilor privitoare la faptul că partea vătămată avea un loc de muncă la data când a avut loc lovirea sa. În latură penală, inculpatul solicită a se reţine de către instanţa de apel fie legitima apărare, fie circumstanţa provocării.
Împotriva aceleaşi sentinţe a declarat apel partea civilă şi A.A., solicitând acordarea în tot a daunelor solicitate.
Prin Decizia penală nr. 54 din 13 martie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanţe.
În motivarea acestei decizii instanţa de apel a constatat că, din analiza coroborată a materialului probator administrat, rezultă că în mod judicios şi temeinic argumentat, instanţa de fond a stabilit vinovăţia inculpatului U.C. în comiterea faptei pentru care a fost trimis în judecată, în raport de situaţia de fapt reţinută.
Instanţa de fond a dat eficienta dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, evaluându-le în mod unitar, evidenţiind aspectele concordante ce susţin vinovăţia inculpatului şi probele ce au servit ca temei al soluţionării cauzei.
De asemenea, instanţa de fond a verificat probatoriul administrat prin prisma apărărilor inculpatului, argumentându-şi soluţia de înlăturare a acestora, prin expunerea argumentelor de fapt şi de drept ce au fundamentat soluţia pronunţată. Probele administrate arată că inculpatul nu a acţionat pentru a se apăra sau sub influenţa unei puternice tulburări, aşa încât în mod întemeiat prima instanţă nu a reţinut nici legitima apărare şi nici starea de provocare.
Examinând împrejurările concrete de comitere a faptei, instanţa de apel a constatat că inculpatul a acţionat cu intenţie şi, chiar dacă nu a urmărit suprimarea vieţii victimei, a acceptat această posibilitate, aşa încât încadrarea juridică dată faptei de prima instanţă este corectă.
Analizând probele administrate de instanţa de fond în latură civilă, respectiv actele depuse, declaraţiile martorilor, expertiza medico-legală, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a stabilit corect atât prejudiciul material cât şi prejudiciul moral.
Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpatul U.C.M. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. În şedinţa publică a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18, 17 şi 14 C. proc. pen. Inculpatul a susţinut că acţiunea de lovire a părţii vătămate, cu un par în zona capului, a fost generată de nevoia de autoapărare, ca urmare a acţiunii părţii vătămate de a-l agresa fizic. În consecinţă acesta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi, rejudecând, pronunţarea unei soluţii de achitare în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. Pe de altă parte, declaraţiile martorilor audiaţi dovedesc fără dubiu atitudinea agresivă provocatoare a părţii vătămate, inculpatul aflându-se într-o stare de tulburare sau spaimă care a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului. În cazul în care s-ar aprecia că acţiunea inculpatului nu se încadrează în cerinţele legii, cu referire la legitima apărare, încadrarea juridică corectă este aceea prevăzută de art. 182 C. pen. În fine, în subsidiar, inculpatul a solicitat reindividualizarea pedepsei, prin acordarea unei eficienţe sporite circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea sa.
Examinând cauza în raport de cazurile de casare invocate şi în raport de dispoziţiile art. 3859alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Una din criticile hotărârilor pronunţate în cauză priveşte eroarea gravă de fapt în stabilirea faptelor.
Potrivit cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., eroarea gravă de fapt care trebuie să fie constatată din probele existente trebuie să fie evidentă, să ducă la concluzia că situaţia de fapt este alta decât cea constatată de instanţa de fond.
Din declaraţiile date de inculpat, atât la urmărirea penală cât şi la cercetarea judecătorească inculpatul a recunoscut fapta, cu privire la lovirea părţii vătămate, arătând însă că a lovit pentru a se apăra de A.A., care a vrut să îl lovească (filele 41 - 43 dosar u.p.), fie pentru a se apăra de partea vătămată că l-a ameninţat că îl va omorî, a încercat să îl lovească şi chiar l-a lovit (fila 189 dosar fond).
Martorul D.G., printr-o declaraţie ce nu se coroborează nici măcar cu declaraţia inculpatului, a susţinut la urmărirea penală (fila 16 dosar u.p.) că, în stradă, între inculpat şi partea vătămată a existat un conflict verbal şi fizic, aceştia lovindu-se reciproc.
Acelaşi martor susţine că partea vătămată a adresat injurii şi ameninţări, caracter generic al afirmaţiilor în raport de care nu este confirmată susţinerea inculpatului referitoare la faptul că partea vătămată l-a ameninţat cu moartea. Sub aceste aspecte martorul şi-a menţinut declaraţia şi în cursul cercetării judecătoreşti (fila 90 dosar fond).
Martorul B.V. nu a făcut însă nicio referire la exercitarea de violenţe asupra inculpatului de către partea vătămată, la urmărirea penală (filele 22-24 dosar u.p.) în cursul cercetării judecătoreşti (fila 87 dosar fond) a susţinut că, pe tot parcursul conflictului partea vătămată nu l-a lovit pe inculpat, decât cu palma peste faţă, la începutul scandalului, când se aflau pe terasă. Această declaraţie nu se coroborează nici cu declaraţia inculpatului, nici cu cea a martorului D.G.
Lovirea părţii vătămate de către inculpatul U.C.M., în data de 04 septembrie 2010, cu un par de lemn, în zona capului, este dovedită prin declaraţiile părţii vătămate, coroborate cu declaraţiile martorilor B.V., D.G., A.D., R.A. şi C.E., consecinţele loviturii fiind stabilite prin expertiza medico-legală.
Prin urmare, nu se constată acel viciu în stabilirea situaţiei de fapt, în sensul că în considerentele hotărârii se afirmă contrariul a ceea ce rezultă, în mod evident, din probele administrate, respectiv nu există o vădită neconcordanţă între ceea ce acestea susţin şi modul cum au fost percepute de instanţă.
Pe de altă parte, nu există nicio probă din care să se deducă că inculpatul a acţionat sub presiunea nevoii de a se apăra pe sine, cu referire la legitima apărare invocată de către acesta, nici din care să se poată concluziona că infracţiunea a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea părţii vătămate, cu referire la starea de provocare.
Relevantă sub acest aspect apare şi împrejurarea că partea vătămată a dezarmat pe inculpat, luându-i din mână parul şi aruncându-l lângă un gard. Or, deşi partea vătămată, în aceste condiţii, avea posibilitatea de a-l lovi pe inculpat, nu a făcut-o. După deposedare, inculpatul s-a deplasat la căruţă, de unde a luat un alt par de lemn, cu care a lovit partea vătămată, în timp ce aceasta, astfel cum rezultă din declaraţii, era imobilizat de cei doi martori, B.V. şi D.G.
În consecinţă, respingând apelul sub aspectul acestor critici şi menţinând hotărârea primei instanţe, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nesupusă cazului de casare prevăzut de art. 3859alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., invocat de inculpat.
Aşa cum s-a arătat, din declaraţiile martorilor, cu excepţia martorului P.M., rezultă că aceştia au perceput nemijlocit lovirea părţii vătămate, de către inculpat, în zona capului, cu un par de lemn, luat din căruţa aflată în faţa magazinului.
Expertiza medico-legală a concluzionat în sensul că leziunile produse prin lovitura aplicată părţii vătămate au pus în primejdie viaţa acesteia.
Lovitura în zona vitală a fost aplicată cu mare intensitate, astfel explicându-se leziunile produse care, pe de o parte au generat infirmitate şi, pe de altă parte, pentru vindecarea lor, a fost necesară o perioadă deosebit de mare de timp pentru îngrijiri medicale.
Instanţa de fond a apreciat că în cauză încadrarea juridică corectă priveşte tentativa la infracţiunea de omor şi nu infracţiunea de vătămare corporală gravă, în raport de poziţia subiectivă a inculpatului care, chiar dacă nu ar fi urmărit suprimarea vieţii victimei, în raport intensitatea loviturii, zona anatomică vizată şi instrumentul vulnerant, este evident că inculpatul a acceptat posibilitatea producerii rezultatului letal.
În raport de aceste împrejurări, instanţa de fond, prin hotărârea confirmată de către instanţa de apel, a apreciat că nu este justificată schimbarea încadrării juridice a faptei, în sensul solicitat de inculpat, respectiv reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 182 C. pen.
În acest sens, infracţiunile de omor şi, respectiv, vătămare corporală gravă au în comun faptul că afectează relaţiile sociale ocrotite de lege privitoare la drepturile persoanei, luată în considerare în mod individual, dar sunt deosebite sub aspectul obiectului juridic special, în sensul că în primul caz sunt încălcate relaţiile sociale privitoare la dreptul la viaţă, iar în al doilea caz cele privitoare la integritate corporală şi sănătate.
Totodată, sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de omor se săvârşeşte întotdeauna cu intenţie (obiectivă sau indirectă), în timp ce vătămarea corporală gravă se săvârşeşte cu intenţie indirectă sau praeterintenţie (atunci când făptuitorul urmărind să lovească victime sau să-i cauzeze o vătămare corporală se produce una dintre consecinţele mai grave arătate în art. 182 C. pen.).
Drept urmare, încadrarea juridică a faptei, cu referire în speţă la tentativa la infracţiunea de omor sau săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, impune stabilirea poziţiei psihice a inculpatului.
Astfel cum judicios a statuat prima instanţă, relevante pentru caracterizarea juridică a faptei ca tentativă la infracţiunea de omor sau infracţiunea de vătămare corporală, sunt împrejurările în care fapta a fost comisă, obiectul vulnerant, intensitatea loviturii, regiunea anatomică vizată.
În raport de aceste criterii, se constată că recurentul inculpat a acţionat cu intenţia indirectă de a suprima viaţa părţii vătămate întrucât a prevăzut rezultatul faptei sale şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea lui.
Astfel, recurentul inculpat, la comiterea faptei a folosit un instrument vulnerant apt de a suprima viaţa victimei, respectiv un par de lemn, căreia i-a aplicat o lovitură într-o zona vitală şi anume în zona capului, cu mare intensitate, cauzându-i leziuni constând în traumatism cranio-cerebral cu fracturi multiple temporo parietal stânga, ce au necesitat intervenţie chirurgicală (eschilectomie şi evacuarea hematomului extradural), şi au determinat o infirmitate fizică permanentă pentru lipsă de substanţă osoasă.
În consecinţă, în mod judicios instanţa de fond a stabilit că, în drept, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi, totodată, a respins ca neîntemeiată cererea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice a faptei din această infracţiune în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen.
Prin urmare, respingând apelul, sub aspectul acestor critici şi menţinând hotărârea primei instanţe, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nesupusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., invocat de inculpat.
În fine, din examinarea hotărârii primei instanţe se constată că aceasta a aplicat corect principiul individualizării judiciare a pedepsei ţinând cont, cumulat, de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.
În raport de reţinerea circumstanţelor atenuante în favoarea inculpatului, prima instanţă a aplicat acestuia o pedeapsă sub minimul prevăzut de norma incriminatoare.
Pedeapsa stabilită de prima instanţă apare ca o ripostă socială adecvată faptei şi persoanei inculpatului, aptă a asigura realizarea funcţiilor şi scopului acesteia, astfel cum acestea au fost stabilite prin art. 52 C. pen.
Nu se constată însă motive pentru care circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea inculpatului să li se dea o mai mare eficienţă, în sensul reindividualizării pedepsei şi reducerea cuantumului acesteia.
Pedeapsa de 5 ani închisoare a fost stabilită prin coborârea sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, ca efect al reţinerii circumstanţelor atenuante judiciare prev. de art. 74 lit. a) şi lit. c) C. pen., faţă de lipsa antecedentelor penale ale inculpatului şi atitudinea acestuia în societate de comiterea infracţiunii, precum şi în raport de atitudinea sa procesuală, de recunoaştere a faptului lovirii părţii vătămate (fila 189 dosar prima instanţă). Punând însă, în balanţă, aceste date personale ale recurentului inculpat cu gravitatea faptei săvârşite, aşa cum rezultă din urmările acesteia asupra integrităţii fizice a părţii vătămate, se apreciază că nu se justifică diminuarea cuantumului pedepsei aplicate de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel.
Prin urmare, respingând apelul sub aspectul acestui motiv şi menţinând sentinţa atacată, instanţa de apel a pronunţat o decizie nesupusă cazului de casare prevăzut de art. 3859alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
Alte motive de casare susceptibile a fi puse în discuţie din oficiu nu se constată.
În consecinţă, pentru motivele expuse, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul U.C.M. împotriva Deciziei penale nr. 54 din 13 martie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul U.C.M. împotriva Deciziei penale nr. 54 din 13 martie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi de minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2282/2012. Penal. Infracţiuni la alte legi... | ICCJ. Decizia nr. 2286/2012. Penal. Rejudecarea după extrădare... → |
|---|
