ICCJ. Decizia nr. 2321/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2321/2012
Dosar nr. 2467/1/2012
Şedinţa publică din 28 iunie 2012
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 200 din 15 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1282/109/2010 al Tribunalului Argeş, s-au respins cererile inculpatului N.D. de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 5 alin. (1), art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1) C. pen. şi din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 5 alin. (1), art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen.;
Au fost condamnaţi inculpaţii N.D. şi B.I. Ia câte o pedeapsă de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), Teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 5 alin. (1), art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută şi pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 C. pen.; 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută şi pedepsită de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP);
În baza dispoziţiilor art. 33, 34 şi art. 35 C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate inculpaţilor şi s-a dispus ca aceştia să execute pedeapsa cea mai grea de câte 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), Teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen.;
În baza dispoziţiilor art. 861 C. pen. s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepselor principale aplicate inculpaţilor;
În baza dispoziţiilor art. 862 C. pen. s-a fixat termenul de încercare de câte 6 ani pentru fiecare inculpat;
S-a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpaţii să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) C. pen., iar cu privire la cea prevăzută la lit. a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Argeş conform programului stabilit de acest serviciu;
S-a atras atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen.;
În baza dispoziţiilor art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului N.D., de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis de Tribunalul Argeş la data de 7 martie 2010, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză;
În baza dispoziţiilor art. 357 C. proc. pen. şi art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa principală aplicată inculpatului N.D. perioada de reţinere şi arest preventiv, începând cu data de 6 martie 2010 până la 15 iunie 2010;
S-a constatat că partea vătămată Statul Român prin A.N.A.F., reprezentată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, nu s-a constituit parte civilă;
În baza dispoziţiilor art. 163 C. proc. pen. s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător asupra autoturismelor inculpaţilor, instituit prin procesul-verbal din 11 martie 2010;
În baza dispoziţiilor art. 170 C. proc. pen. s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunilor prin anularea înscrisurilor falsificate: consemnările din Registrul de control al persoanei fizice autorizate D.A.F. şi Raportul de inspecţie fiscală din 23 februarie 2010;
Prin decizia penală nr. 95/A din 09 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în Dosarul nr. 1282/109/2010, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti împotriva sentinţei penale nr. 200 din 15 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Argeş şi s-au respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţi împotriva aceleiaşi sentinţe. S-a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată, în sensul că, în baza art. 71 C. pen. s-a aplicat inculpaţilor N.D. şi B.I. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) Teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. Conform art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii. S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.
Prin decizia penală nr. 1186/R din 24 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 1282/109/2010, s-au admis recursurile declarate de inculpaţii N.D. şi B.I. împotriva deciziei penale nr. 95/A din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, s-a casat hotărârea recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului pe considerentul că decizia penală este nemotivată.
Prin decizia penală nr. 18/A din 02 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în Dosarul nr. 1282/109/2010, după rejudecarea apelului, s-au dispus:
A admis apelurile declarate de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti şi de inculpatul B.I. împotriva sentinţei penale nr. 200 din 15 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Argeş, în Dosarul nr. 1282/109/2010.
S-a desfiinţat în parte sentinţa şi în rejudecare:
S-au descontopit pedepsele aplicate inculpatului B.I. în individualitatea lor, s-a înlăturat condamnarea de 3 ani închisoare aplicată inculpatului B.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 248 C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, iar în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. rap. la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 248 C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000.
S-au recontopit pedepsele de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) Teza a II-a şi lit. b) şi c) C. pen. şi de 6 luni închisoare aplicare inculpatului B.I. şi a dispus, în temeiul disp. art. 33, 34 şi 35 C. pen., ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) Teza a ll-a şi lit. b) şi c) C. pen.
S-a făcut aplicarea disp. art. 71 C. pen. privind pedeapsa accesorie pentru ambii inculpaţi, limitele prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) Teza a ll-a, lit. b) şi c) C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a respins ca nefondat apelul inculpatului N.D. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii N.D. şi B.I.
Criticile formulate de Parchet vizează:
- greşita achitare a inculpatului B.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 248 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 - caz de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.;
- motivarea soluţiei de achitare a inculpatului B.I. contrazice dispozitivul deciziei recurate - caz de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.;
- netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul greşitei individualizări a pedepselor aplicate inculpaţilor B.I. şi N.D., - caz de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
S-a solicitat admiterea recursului declarat de Parchet, casarea deciziei şi în rejudecare pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice în raport de criticile formulate.
Inculpatul B.I., criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, a solicitat:
- achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită susţinând că nu a pretins şi nu a primit vreo sumă de bani de la denunţătorul D.A.F.;
- achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, susţinând că nu s-au făcut în registrul unic de control menţiuni necorespunzătoare adevărului.
Inculpatul N.D. a declarat că retrage recursul formulat în cauză solicitând a se face aplicarea dispoziţiilor art. 3854 C. proc. pen.
Recursurile declarate de Parchet şi de inculpatul B.I. sunt nefondate.
Analizând hotărârea recurată, actele şi lucrările dosarului prin prisma tuturor criticilor formulate circumscrise cazurilor de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 9, 18 şi 14 C. proc. pen. dar şi din oficiu cauza, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., constată că aceasta este legală şi temeinică, urmând a o menţine ca atare.
Motivul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., invocat de Parchet, vizând existenţa contradicţiei între considerente şi dispozitivul hotărârii recurate nu se verifică în cauză. Astfel, se susţine că în dispozitiv este indicat drept temei juridic al achitării inculpatului B.I., pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prev. de art. 248 C. pen., dispoziţiile art. 10 lit. c) C. proc. pen. în loc de art. 10 lit. d) C. proc. pen., aşa cum este menţionat în considerente.
Susţinerile astfel formulate nu sunt întemeiate.
Dispozitivul este o parte esenţială a hotărârii reprezentând ceea ce instanţa a hotărât. De aceea, el trebuie să fie concis, explicit şi categoric.
Dacă motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege, fiind neprecis, vag ori fără sens, instanţa de recurs va casa hotărârea atacată.
Verificând susţinerile formulate în acest sens şi considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată, că există concordanţă între aspectele reţinute şi dispoziţiile corelative cuprinse în dispozitivul acestei hotărâri.
Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs nu va proceda la casarea deciziei în sensul solicitat de procuror.
Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., invocat de procuror în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 248 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi de inculpatul B.I. în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 5 alin. (1), art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu se verifică în cauză, motivat de următoarele aspecte:
În principiu, instanţa de recurs verifică respectarea legii la judecarea cauzei de către instanţa de fond şi de apel, luând în considerare situaţia de fapt pe care acestea au reţinut-o prin propria apreciere dată probelor administrate.
În reglementarea recursului, nu se prevede pentru instanţa de recurs posibilitatea de a da o nouă apreciere probelor şi, eventual de a administra probele necesare, aşa cum se prevede în art. 378 alin. (2) C. proc. pen. în privinţa apelului.
Prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate la instanţa de fond, astfel că, nu orice eroare asupra faptelor, atrage aplicarea cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. ci numai acele erori grave, care au influenţat soluţia procesului.
În aplicarea acestui caz de casare, deci, trebuie să se verifice nu numai o eroare de fapt ci şi gravitatea acesteia prin influenţa pe care a avut-o asupra soluţionării cauzei.
În situaţia în care este evidentă stabilirea eronată a faptelor, în existenţa, în natura ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora cu condiţia să fi influenţat asupra soluţiei adoptate, ne aflăm în prezenţa cazului de casare menţionat.
Or, în cauză nu există o contrarietate necontestabilă între actele dosarului şi faptele reţinute de instanţele de fond şi de apel rezultată din denaturarea vădită a probelor.
Examinând cauza în raport de exigenţele dispoziţiilor legale menţionate, Înalta Curte constată că starea de fapt a fost corect stabilită de instanţa de apel, aceasta fiind circumscrisă materialului probator amplu şi judicios analizat şi coroborat, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, că nu se verifică o examinare greşită de către instanţa de apel a probelor administrate şi nici existenţa unor împrejurări contrare materialului probator administrat.
Din actele dosarului rezultă că inculpatul B.I. nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii de luare de mită, susţinând că nu a cerut şi nici nu a primit de la denunţător vreo sumă de bani.
Este de observat că, din examinarea lucrărilor dosarului nu rezultă săvârşirea infracţiunii de luare de către inculpat în modalitatea normativă a pretinderii şi primirii vreunei sume de bani sau a altui folos.
Rezultă însă, că inculpatul B.I. a săvârşit infracţiunea de luare de mită în modalitatea normativă a acceptării şi a nerespingerii promisiunii de bani sau alte foloase făcută de denunţătorul D.A.F.
Astfel, de fiecare dată când denunţătorul făcea propuneri de „recompensare” pentru actele indulgente de control, inculpatul nu respingea oferta, ci, dimpotrivă. Din discuţiile cu acesta rezultă că îl „forţa” să dea o sumă de bani.
În contextul probator administrat în cauză este de observat că reacţia inculpatului B.I., avută în urma discuţiei din locuinţa sa cu denunţătorul, prin care acesta i-a spus de înţelegerea anterioară avută cu inculpatul N.D. de a da o sumă de bani, nu a fost una de surprindere, sau de negare ori de respingere chiar şi formală a promisiunii de oferire a unui folos.
Acest aspect confirmă întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului în varianta normativă a acceptării şi a nerespingerii propunerii de acordare a unor foloase.
Edificatoare în acest sens sunt declaraţiile denunţătorului date în cursul urmăririi penale şi în faza de cercetare judecătorească.
Acceptarea promisiunii de foloase este dovedită şi cu convorbirea avută la data de 6 martie 2010 între denunţătorul D.A.F. şi inculpatul B.I., din care rezultă că acesta aştepta să fie „remunerat” de către denunţător pentru actele de control efectuate.
În varianta normativă a acceptării şi nerespingerii ofertei de foloase, pentru existenţa elementului material al infracţiunii, nu este necesar ca banii sau foloasele să fi fost date, deoarece legiuitorul a aşezat nerespingerea de către funcţionar a promisiunii de foloase necuvenite pe acelaşi plan cu acceptarea promisiunii, întrucât a considerat că nerespingerea promisiunii de foloase echivalează cu o acceptare tacită iar prin incriminarea respectivă legiuitorul a dorit să stimuleze funcţionarul în a lua o poziţie activă de refuz a folosului său de denunţare a faptei, faţă de persoană care desfăşoară o activitate de corupere.
Prin urmare, este neîndoios că inculpatul B.I. a săvârşit infracţiunea de luare de mită, în modalităţile normative ale acceptării şi nerespingerii ofertei de foloase, fapta consumându-se anticipat la momentele respective.
Referitor la infracţiunea de fals intelectual în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), Înalta Curte reţine următoarele:
Organul de urmărire penală şi apoi prima instanţă au reţinut săvârşirea acestei infracţiuni, prin consemnarea unor menţiuni necorespunzătoare adevărului în registrul unic de control şi în raportul de inspecţie fiscală din 23 februarie 2010.
Din conţinutul celor două documente, rezultă că inculpaţii au consemnat menţiuni necorespunzătoare, inclusiv în legătură cu data efectuării controlului ca fiind cea de 18 februarie 2010, deşi, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, acesta a avut loc la data de 24 februarie 2010.
Este de reţinut că inculpatul N.D. a recunoscut săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, pe când inculpatul B.I. a negat faptul că îi aparţin scrierea şi semnătura de pe cele două documente.
Din expertiza efectuată de Laboratorul interjudeţean de expertize criminalistice Braşov rezultă însă că scriitura care completează rubricile registrului unic de control, aparţine numitului B.I. fapt care, coroborat cu toate celelalte probatorii administrate, dovedesc neîndoios că acesta a săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
În legătură cu infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 C. pen., Înalta Curte constată şi reţine următoarele;
Parchetul a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor N.D. şi B.I. şi pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen., imputându-li-se că nu l-au sancţionat pe denunţătorul D.A.F. cu amendă în cuantum de minim 8.000 RON, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 10 lit. b) din O.U.G. nr. 28/2009, prejudiciind astfel bugetul centralizat al statutului cu cuantumul acestei amenzi şi că i-au aplicat acestuia amenda minimă de 200 RON pentru contravenţia prevăzută de art. 41 pct. 3 din Legea nr. 82/1991.
Din analiza actelor dosarului rezultă că în urma controlului efectuat la persoana fizică autorizată D.A.F., inculpaţii au identificat nereguli, constând în săvârşirea unor contravenţii, respectiv cea prevăzută de art. 41 pct. 3 din Legea nr. 82/1991 precum şi cea prevăzută de art. 10 lit. b) din O.U.G. nr. 28/1999; aceste contravenţii au fost inserate în procesul verbal încheiat la data de 18 februarie 2010 şi s-a aplicat pentru prima contravenţie, sancţiunea contravenţională de 200 RON, iar pentru cea de-a doua, sancţiunea contravenţională „avertisment”, deşi pentru prima contravenţie legea prevedea sancţiunea între 200 şi 1.000 RON, iar pentru cea de-a doua între 8.000 şi 10.000 RON.
Este adevărat că sancţiunea aplicată „avertisment” este permisă de dispoziţiile art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, iar discuţiile purtate între inculpatul B.I. şi denunţător au avut ca obiect doar aplicarea sancţiunii pentru lipsa casei de marcat, respectiv cea pentru săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 10 lit. b) din O.U.G. nr. 28/1999.
Sancţiunea „avertisment” a fost aplicată deoarece denunţătorul nu desfăşura activităţi care să impună, la momentul respectiv, existenţa unei case electronice de marcat.
În legătură cu cuantumul sancţiunii de 200 RON, aplicată pentru săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 41 pct. 3 din Legea nr. 82/1991, s-a reţinut în mod corect că toate discuţiile s-au purtat între denunţătorul D.A.F. şi inculpatul N.D. în vederea obţinerii pentru sine a unui folos material (suma de 400 RON primită cu ocazia flagrantului).
Probatoriul administrat în cauză nu a confirmat participarea la o asemenea discuţie şi a inculpatului B.I.
În condiţiile date, inculpatul B.I. a considerat că, aplicând amenda minimă de 200 RON, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 41 pct. 3 din Legea nr. 82/1991, efectuează un act legal, anume o individualizare corectă a sancţiunii, astfel că în sarcina sa nu poate fi reţinută infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen., cum de altfel s-a reţinut în hotărârile supuse controlului judiciar.
Cât priveşte latura subiectivă, este statuat această infracţiune nu se poate săvârşi decât cu forma de vinovăţie - intenţia, impunând ca făptuitorul să fi acţionat cu voinţă şi conştiinţă pentru a cauza o tulburare însemnată bunului mers al unei instituţii din cele la care se referă art. 145 C. pen. sau o pagubă patrimoniului acesteia, în sensul art. 248 C. pen., aspect care nu se verifică în speţă.
Forma vinovăţiei, în modalitatea intenţie, este desprinsă din modul în care este formulat art. 248 C. pen., legiuitorul folosind sintagma „cu ştiinţă”, ceea ce implică reprezentarea atât a actului ilegal înfăptuit cât şi ale consecinţelor acestuia.
Faţă de considerentele menţionate şi de probatoriul administrat, nu rezultă că inculpatul B.I. a acţionat în vreun fel, cu ştiinţă, pentru a-şi îndeplini necorespunzător îndatoririle de serviciu, respectiv de a nu aplica o sancţiune corespunzătoare pentru contravenţia prevăzută de art. 41 pct. 3 din Legea nr. 82/1991, săvârşită de denunţătorul D.A.F.
În concluzie, în mod corect s-a dispus achitarea inculpatului B.I., în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 C. pen., reţinându-se că numai inculpatul N.D., a acţionat cu ştiinţă pretinzând şi primind de la denunţător, suma de 400 RON pentru a aplica acestuia sancţiuni contravenţionale mai blânde.
În considerarea tuturor aspectelor arătate, Înalta Curte apreciază că solicitarea inculpatului B.I. de achitare pentru infracţiunile de luare de mită şi fals intelectual, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., este neîntemeiată.
Cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. invocat de Parchet este nefondat.
Critica formulată de Parchet sub aspectul greşitei individualizări judiciare a pedepselor aplicate inculpaţilor, Înalta Curte apreciază că atât sub aspectul duratei cât şi al modalităţii de executare, au fost respectate şi apreciate corespunzător criteriilor generale de individualizare, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Astfel, potrivit textului anterior citat, la stabilirea şi aplicarea pedepsei, se ţine seama de gradul concret de pericol social al faptei săvârşite, de persoana făptuitorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Criteriile generale de individualizare aplicate la speţă au îndreptăţit prima instanţă să aprecieze că finalitatea pedepsei înscrisă în art. 52 C. pen., poate fi atinsă şi fără executare, dispunându-se suspendarea pedepsei sub supraveghere şi instituirea măsurilor şi obligaţiilor prevăzute de art. 863 alin. (1) C. pen., ca o garanţie a realizării scopului pedepsei.
S-a constatat în mod just că inculpatul B.I. este infractor primar, că anterior a avut o bună conduită, aşa cum rezultă din elementele de circumstanţiere evidenţiate de actele depuse la dosarul cauzei.
În contextul arătat, Înalta Curte apreciază că nu se impune majorarea cuantumului pedepselor aplicate inculpatului B.I. şi nici schimbarea modalităţii de executare a acestora.
Examinându-se şi din oficiu hotărârea recurată, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (2), (3) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că nu s-au ivit motive de nelegalitate ale deciziei recurate şi pe cale de consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchet şi de inculpatul B.I. împotriva deciziei penale atacate.
Văzând dispoziţiile art. 3854 C. proc. pen. urmează a lua act de declaraţia de retragere a recursului inculpatului N.D. formulat împotriva aceleiaşi decizii.
Văzând dispoziţiile art. 192 alin. (2) şi art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul B.I. împotriva deciziei penale nr. 18/A din 02 martie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Ia act de retragerea recursului declarat de inculpatul N.D. împotriva aceleiaşi decizii penale.
Obligă recurentul inculpat B.I. la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurentul inculpat N.D. la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchet, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2318/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 2334/2012. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
