ICCJ. Decizia nr. 2749/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2749/2012
Dosar nr. 1174/1/2012
Şedinţa publică din 10 septembrie 2012
Asupra contestaţiei de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 1028 din 16 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 291/43/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul S.T. împotriva Sentinţei penale nr. 36 din 15 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
A obligat recurentul petiţionar la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut, în esenţă următoarele:
Prin Rezoluţia nr. 137/P/2009 din 22 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş s-au dispus următoarele:
- Neînceperea urmării penale faţă de A.M. pentru comiterea infracţiunilor de abuz contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, fapte prev. de art. 246, art. 247, art. 264 C. pen.;
- Neînceperea urmăririi penale faţă de K.E., S.M.M., T.I. pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu, favorizarea infractorului, fals intelectual, prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP);
- Neînceperea urmăririi penale faţă de A.Ţ. pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă continuată, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, prev. de art. 246 alin. (2) C. pen., art. 247 C. pen., art. 264 C. pen.;
- Neînceperea urmăririi penale faţă de B.E., B.R.J., E.S.D., pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 247 C. pen., art. 264 C. pen.;
- Neînceperea urmăririi penale faţă de G.N., E.E., L.S. pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, prev. de art. 246, art. 247, art. 264 C. pen.;
- Neînceperea urmăririi penale faţă de S.E., S.E.U., M.I. pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, prev. de art. 246, art. 247, art. 264 C. pen.;
- Neînceperea urmăririi penale faţă de R.M. pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 247 C. pen., art. 264 C. pen.
Această soluţie a fost menţinută prin Rezoluţia din 27 aprilie 2010 nr. 119/11/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş.
Împotriva Rezoluţiei de neîncepere a urmării penale nr. 137/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş a formulat plângere petiţionarul S.T. solicitând trimiterea cauzei la parchet pentru începerea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei.
Prin Sentinţa penală nr. 36 din 15 noiembrie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 291/43/2010 a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul S.T. împotriva Rezoluţiei de neîncepere a urmării penale nr. 137/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş.
A obligat petiţionarul la cheltuieli judiciare către stat în sumă de 200 RON.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu motivarea că prima instanţă nu era competentă să soluţioneze plângerea sa, aceasta fiind de fapt adresată Direcţiei Naţionale Anticorupţie, că plângerea împotriva rezoluţiei procurorului a fost, în mod greşit, soluţionată de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, iar nu de către procurorul general al acestei unităţi de parchet, că nu a învestit Curtea de Apel Târgu Mureş cu soluţionarea plângerii şi nu a determinat nicio cheltuială, astfel că este nejustificată obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Recursul a fost respins ca nefondat.
S-a arătat că atât procurorul, cât şi instanţa de fond au apreciat, în mod corect, că, prin adoptarea unei hotărâri judecătoreşti, magistratul-judecător nu se face vinovat de săvârşirea vreunei infracţiunii în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, deoarece ar fi fost necesar ca acesta să acţioneze, cu ştiinţă, în scopul prejudicierii interesului petiţionarului şi, respectiv, a favorizării vreunei părţi din cauză, ceea ce nu s-a dovedit în speţă. Aprecierea că intimaţii-magistraţi nu se fac vinovaţi de săvârşirea faptelor penale reclamate de petent, este corectă, întrucât activitatea desfăşurată de magistraţi se înscrie printre atribuţiile de serviciu prevăzute de legea de organizare judecătorească, iar cum din verificările efectuate nu rezultă niciun indiciu în legătură cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu de către intimaţi în scopul prejudicierii intereselor procesuale ale persoanei vătămate, simplul fapt că activităţile desfăşurate de aceştia au condus la un rezultat care nu a convenit intereselor acesteia nu poate constitui temei pentru tragerea la răspundere penală.
Totodată, Înalta Curte a constatat că, de principiu, în cauzele încredinţate spre soluţionare, magistraţii se supun numai legii, pronunţând soluţii în funcţie de probele administrate, interpretate potrivit propriei convingeri şi nici un magistrat nu poate fi tras la răspundere penală pentru raţionamentele logico-juridice pe care s-a bazat în adoptarea unei soluţii, iar simpla nemulţumire a uneia dintre părţile implicate în litigiu faţă de soluţia adoptată nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale; de asemenea, nu este permis ca pe calea plângerii penale să se tindă la desfiinţarea şi transformarea hotărârilor judecătoreşti, aceasta fiind permisă numai în cadrul căilor de atac prevăzute de lege şi exercitate cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ca atare, Înalta Curte a constatat că aceste chestiuni se circumscriu activităţii de judecată, iar justeţea măsurilor luate se verifică într-un cadrul jurisdicţional şi nu pe calea unei anchete penale. Cenzurarea unei hotărâri judecătoreşti pe calea unei plângeri penale împotriva judecătorilor reprezintă o încălcare a principiului independenţei puterii judecătoreşti consacrat în numeroase norme interne şi internaţionale, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 2 lit. d) din Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. (94) 12/1994 potrivit căreia "judecătorii trebuie să fie absolut liberi şi să decidă, în mod imparţial, asupra cazurilor cu care sunt sesizaţi, după propria convingere şi interpretare a faptelor, conform regulilor de drept în vigoare".
Aceleaşi sunt considerentele şi pentru intimatul agent şef adjunct R.M., prima instanţă reţinând, în mod justificat, că din actele dosarului nu rezultă indicii în sensul încălcării atribuţiilor de serviciu sub aspectele indicate de petent în plângere.
Totodată s-a reţinut că, nici celelalte critici formulate de petent - vizând faptul că prima instanţă nu era competentă să soluţioneze plângerea sa, aceasta fiind de fapt adresată DNA; că plângerea împotriva rezoluţiei procurorului a fost, în mod greşit, soluţionată de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, iar nu de către procurorul general al acestei unităţi de parchet; că nu a învestit Curtea de Apel Târgu Mureş cu soluţionarea plângerii şi nu a determinat nicio cheltuială, astfel că este nejustificată obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată -, nu sunt întemeiate.
Astfel, chiar dacă petentul a adresat plângerea DNA Bucureşti, aceasta a fost transmisă organului competent, respectiv Curţii de Apel Târgu Mureş, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (1) şi (13) C. proc. pen.
De asemenea, s-a apreciat că, în mod corect, instanţa fondului a obligat petentul la cheltuieli judiciare către stat, în conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, deoarece cheltuielile judiciare sunt suportate de persoana căreia i s-a respins cererea.
Totodată, s-a apreciat că nu poate fi primită nici critica potrivit căreia plângerea împotriva rezoluţiei procurorului a fost, în mod greşit, soluţionată de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, iar nu de către procurorul general al acestei unităţi de parchet, atâta vreme cât procurorul general adjunct este înlocuitorul de drept al procurorului general, iar petentul nu a arătat în ce constă vătămarea adusă intereselor sale procesuale prin soluţionarea în acest mod a plângerii întemeiată de dispoziţiile art. 278 C. proc. pen.
Împotriva Deciziei penale nr. 1028 din 16 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a formulat contestaţie în anulare S.T., solicitând anularea hotărârii atacate, întemeiată în mod generic pe cazul prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Examinând în principiu contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că este inadmisibilă.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.
Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestaţiei în anulare constituie o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1).
Conform dispoziţiilor art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) - c) C. proc. pen., este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunţa asupra cererii de contestaţie, instanţa este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii.
În această etapă procesuală instanţa este obligată să examineze dacă cererea introdusă priveşte o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestaţia este unul din cele limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.
Se constată că, în cauză contestatorul deşi a menţionat în cerere cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen. acesta a fost invocat, în mod formal, neindicând, în mod expres, motivele pe care se sprijină contestaţia.
Potrivit art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în cazurile prevăzute expres de legiuitor la lit. a) - e) din acelaşi text.
Având în vedere că, potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanţa admite în principiu cererea de contestaţie în anulare numai dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege (este făcută în termenul prevăzut de lege, motivele invocate se sprijină pe unul dintre cazurile prevăzute de art. 386 C. proc. pen., în sprijinul contestaţiei depune ori invocă dovezi care sunt la dosar), prin interpretarea ,,per a contrario" rezultă că, în situaţia în care una sau mai multe dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, soluţia este respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul S.T. împotriva Deciziei penale nr. 1028 din 16 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 291/43/2010, iar în conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul S.T. împotriva Deciziei penale nr. 1028 din 16 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 291/43/2010.
Obligă contestatorul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2807/2012. Penal. Falsul în înscrisuri sub... | ICCJ. Decizia nr. 2747/2012. Penal. Cerere de contopire a... → |
|---|
