ICCJ. Decizia nr. 344/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 344/2012
Dosar nr. 115/44/2012/a1
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 1 februarie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 115/44/2012, s-a dispus menţinerea stării de arest a inculpatei T.A. în temeiul art. 3001 alin. (1) C. proc. pen., combinat cu art. 160 alin. (2) C. proc. pen.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reţinut că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive faţă de inculpată subzistă în continuare, impunând privarea de libertate a acesteia.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpata T.A., criticând-o pentru netemeinicie, solicitând casarea acesteia şi punerea în libertate.
Înalta Curte, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 din C.E.D.O., orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectarea, deopotrivă, atât a dispoziţiilor cuprinse în legea internă cât şi a exigenţelor ce decurg din prevederile Convenţiei.
Potrivit art. 3001 alin. (1) C. proc. pen., după înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive.
Totodată, conform art. 3001 alin. (3) C. proc. pen., dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa a procedat la efectuarea verificărilor impuse de legea procesual penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatei.
S-a reţinut că prin rechizitoriul nr. 245/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei T.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de:
-„luare de mită”, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6, la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (două acte materiale), constând în aceea că, în calitate de judecător la Judecătoria Focşani, a pretins în mod direct şi a primit prin intermediul inculpatului L.A., de la denunţătorul l.C., suma de 80.000 lei la data de 16 iunie 2010 şi suma de 700 euro la data de 17 iunie 2010, pentru a pronunţa o hotărâre judecătorească favorabilă denunţătorului în dosarul nr. 11258/231/2008, dosar în care inculpata a pronunţat ulterior sentinţa civilă nr. 4944 din 05 octombrie 2010.
-„trafic de influenţă”, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6, la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (trei acte materiale), constând în aceea că a pretins şi primit foloase constând în lucrări de amenajare a casei de vacanţă, respectiv tâmplărie de termopan, balustrade şi grilaje metalice şi un acoperiş de tablă, pentru a-şi folosi influenţa în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile denunţătorului l.C. în calea de atac a recursului.
Împotriva inculpatei s-a dispus în cursul urmăririi penale, prin încheierea de şedinţă din 09 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, luarea măsurii arestării preventive pe o durată de 29 de zile, reţinându-se că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 136, 143 şi 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., iar ulterior, prin încheierea din 29 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, măsura arestării preventive s-a prelungit pe o durată de 30 de zile, până la data de 05 februarie 2012 inclusiv.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi la data de 30 ianuarie 2012, fiind repartizată spre soluţionare la termenul din 14 martie 2012, fiind acordat un termen intermediar la data de 01 februarie 2012 pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive.
Verificând cauza în raport de dispoziţiile art. 3001 C. proc. pen., Curtea a constatat că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive nu au dispărut şi că ele impun în continuare privarea de libertate a inculpatei T.A.
Astfel, fără a statua asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatei, Curtea a constatat că din probele administrate în cauză pe parcursul urmăririi penale rezultă probe şi indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. (1) C. proc. pen., care susţin acuzaţiile aduse inculpatei şi induc suspiciunea rezonabilă privind săvârşirea faptelor pentru care aceasta este trimisă în judecată.
În acest sens, Curtea a avut în vedere declaraţiile martorului denunţător l.C., declaraţiile martorilor l.P., T.C. şi D.M., care confirmă anumite aspecte relatate de martorul denunţător şi procesul-verbal de transcriere a convorbirilor înregistrate în mediul ambiental, purtate între martorul denunţător şi inculpaţii T.A. şi L.A., convorbiri ce au fost înregistrate cu un reportofon de martorul denunţător l.C.
În ceea ce priveşte existenţa condiţiilor prevăzute de art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, Curtea a constatat că acestea sunt în continuare îndeplinite.
Astfel, se reţine că prin încheierea prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei, încheiere care prin rămânerea definitivă se bucură de autoritate de lucru judecat, s-a apreciat că este incidentul cazul de arestare preventivă prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen., întrucât la acel moment existau la dosar date suficiente din care să se poată deduce că inculpata a încercat zădărnicirea aflării adevărului prin preconstituirea unor înscrisuri pentru a se da o aparenţă de legalitate faptelor ce conturează acuzaţiile de corupţie aduse.
Ori acest comportament al inculpatei constituie un element care susţine presupunerea rezonabilă că inculpata, odată pusă în libertate, ar putea reitera activitatea de încercare a zădărnicirii aflării adevărului, direct sau indirect, prin influenţarea probatoriului ce trebuie efectuat în cauză, cu atât mai mult cu cât cercetarea judecătorească nu a debutat încă, ceea ce impune concluzia că şi la acest moment procesual temeiul prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen., este de actualitate.
În ceea ce priveşte temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea a constatat că faptele de săvârşirea cărora este acuzată inculpata T.A. sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani existând totodată probe că lăsarea inculpatei în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Instanţa a apreciat, corect, că probele din care rezultă pericolul pentru ordinea publică sunt aceleaşi care vin să contureze acuzaţiile aduse inculpatei, probe ce denotă în acelaşi timp că persoanele acuzate cu suficient temei de comiterea unor grave fapte de corupţie, deşi aparent ar avea o conduită socială şi profesională ireproşabilă, sunt persoane care prezintă un real pericol social, faţă de care se justifică luarea şi menţinerea celei mai aspre dintre măsurile preventive.
În acest fel organele judiciare sunt în măsură să asigure păstrarea sentimentului de securitate socială, prin menţinerea încrederii opiniei publice asupra faptului că nimeni nu este mai presus de lege şi asupra combaterii fenomenului corupţiei la toate nivelurile, având în vedere că inculpata făcea parte din corpul magistraţilor, a căror conduită morală şi socială trebuie să fie ireproşabilă, săvârşirea unor fapte de corupţie de către un judecător fiind cu atât mai şocantă şi mai generatoare de nelinişte în rândul opiniei publice, ţinând seama de rolul social al magistraţilor şi de încrederea de care trebuie să se bucure aceştia din partea societăţii.
Aşa fiind, Curtea a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatei ar prezenta în continuare un pericol concret pentru ordinea publică, pericol care rezultă şi din modalitatea în care se presupune că inculpata a desfăşurat activitatea infracţională, raportat la calitatea pe care a avut-o, la sumele de bani pretinse, scopul urmărit şi la natura relaţiilor sociale cărora li s-a adus atingere.
Cât priveşte datele ce caracterizează persoana inculpatei, referitoare la conduita socială şi profesională anterioară, la problemele familiale ori de sănătate ale membrilor familiei, Curtea a apreciat că acestea nu pot contrabalansa argumentele ce pledează pentru menţinerea inculpatei în stare de arest preventiv şi nici nu pot determina luarea unei alte măsuri procesuale, mai puţin restrictive de libertate.
Stadiul procesual incipient, gravitatea acuzaţiilor aduse inculpatei şi tulburarea gravă produsă de astfel de fapte de corupţie în rândul opiniei publice, precum şi comportamentul procesual anterior al inculpatei sunt argumente ce impun concluzia că măsura arestării preventive este singura dintre cele instituite de lege care poate asigura buna desfăşurare a procesului penal şi că înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi ţara ori localitatea nu este oportună.
Pe de altă parte, Curtea a constatat că măsura arestării preventive luată faţă de inculpata T.A. este în consonanţă şi cu jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, fiind incidente motivele decelate în hotărârile W. împotriva Germaniei (riscul ca inculpatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei) şi L. împotriva Franţei (riscul ca punerea în libertate a inculpatului să tulbure ordinea publică).
Cu privire la ultimul dintre motive s-a arătat în jurisprudenţa C.E.D.O. (hotărârea J. împotriva României) că prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puţin o anumită perioadă de timp. Este adevărat că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp şi că autorităţile judiciare trebuie să prezinte motive mai specifice care să justifice persistenţa motivelor detenţie, însă trebuie remarcat că în speţă de la arestarea preventivă nu a trecut o perioadă lungă de timp, astfel că faptele sunt încă proaspete în memoria colectivă şi justifică aprecierea că pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatei este în continuare de actualitate.
Toate aceste aspecte justifică dispoziţia instanţei de apel, în sensul menţinerii arestării preventive, astfel că Înalta Curte, conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefundat, recursul declarat de inculpată.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpata va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata T.A. împotriva încheierii din 1 februarie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 115/44/2012.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3420/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3450/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
