ICCJ. Decizia nr. 3462/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3462 /2012
Dosar nr. 2287/115/2012
Şedinţa publică din 25 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă
În baza actelor şi lucrărilor dosarului reţine următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 58 din 31 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 2287/115/2012, în baza dispoziţiilor art. 192 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul P.N. la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare.
În baza dispoziţiilor art. 197 alin. (1), (3) C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 14 (paisprezece) ani închisoare.
În baza dispoziţiilor art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv aceea de 14 (paisprezece) ani închisoare.
În baza dispoziţiilor art. 71 C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.
În baza dispoziţiilor art. 53 pct. 2 lit. a), art. 65 C. pen., art. 197 alin. (1), (3) C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen. (cu excepţia dreptului de a alege), pe o durată de 6 (şase) ani, cu executare în condiţiile art. 66 C. pen.
În baza dispoziţiilor art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestului preventiv, începând cu data de 21 februarie 2012, până lăzi.
În baza dispoziţiilor art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului pe o durată de 60 zile.
S-a luat act de faptul că părţile vătămate D.C. şi S.S. nu s-au constituit părţi civile.
În baza dispoziţiilor art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare faţă de stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă penală, Tribunalul Caraş-Severin a reţinut că în noaptea de 19 februarie 2012 inculpatul a pătruns fără drept în locuinţa victimei L.S., în vârstă de 88 de ani, şi a întreţinut cu aceasta raporturi sexuale prin constrângere, cu consecinţa morţii victimei.
Din raportul medico-legal nr. 35/A3 din 10 aprilie 2012, avizat de Institutul de Medicină Legală Timişoara, prima instanţă a reţinut că moartea victimei s-a datorat asfixiei pulmonare survenită la o persoană cu multiple tare organice cardio-vasculare şi hepato-renale. Leziunile de violenţă descrise în raport pot fi urmarea lovirii cu şi sau corpuri/planuri dure. Leziunile de la nivelul feţei (echimoza buzei inferioare, echimoza latero-menoniera dreapta şi excoriaţia de la nivelul lobului piramidei nazale de partea dreapta) pot fi şi urmarea compresiunii feţei la nivelul orificiilor bucal şi nazal. Leziunile de violenţă -factură costală de partea stângă la nivel C9 infiltrată hemoragie şi infiltrate hemorgice latero-toracic stânga - s-au putut produce şi prin compresiunea toraco-abdominală. Examinarea genitală şi rezultatele de laborator relevă consumarea unui raport sexual vaginal, cât şi anal.
Din analiza actului medico-legal s-a reţinut de asemenea că moartea victimei s-a produs din cauza actelor de agresiune exercitate de inculpat pentru a realiza violul, conjugat cu existenţa tarelor organice de suferinţă ale victimei, ca urmare a vârstei sale înaintate. Inculpatul nu a avut intenţia de a ucide victima. A avut intenţia de viol, fapta având ca urmare moartea victimei.
Prima instanţă a constatat că inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor penale, iar la reconstituire a arătat principalele momente ale comiterii faptelor. în drept, instanţa de fond a reţinut că inculpatul P.N. a săvârşit infracţiunile de violare de domiciliu, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin. (1), (2) C. pen., şi viol având urmare moartea victimei, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Întrucât, s-a reţinut că inculpatul s-a prevalat de dispoziţiilor art. 3201 alin. (1) C. proc. pen., recunoscând săvârşirea faptelor astfel cum au fost reţinute prin rechizitoriu şi solicitând ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, instanţa de fond a apreciat că soluţionarea laturii penale (şi civile) poate fi realizată, întrucât din probele administrate rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana acestuia pentru a permite stabilirea unei pedepse.
Prin urmare, prima instanţă a avut în vedere, la individualizarea pedepsei, dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., precum şi dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv dispoziţiile părţii generale ale Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială (cu reducerea rezultată în urma eficientizării alin. (7) al art. 3201 C. proc. pen.), gradul de pericol social al faptelor săvârşite, care este unul deosebit de ridicat, în cazul de faţă, şi rezultă din însăşi modul de săvârşire şi de consecinţele produse - finalizate cu decesul victimei L.S., de persoana inculpatului, care nu a mai avute conflicte până în prezent cu legea penală, are o vârstă tânără, a recunoscut şi regretat faptele comise.
Împotriva Sentinţei penale nr. 58 din 31 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 2287/115/2012 a declarat apel inculpatul P.N., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 02 iulie 2012, sub nr. 2287/115/2012 fără motiva în scris apelul.
Din analiza Sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel invocate şi analizate din oficiu, în limitele prevăzute de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de apel Timişoara, prin Decizia penală nr. 143/A din 25 iulie 2012 în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de inculpatul P.N. împotriva Sentinţei penale nr. 58 din 31 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin. A desfiinţat Sentinţa penală apelată şi în rejudecare a înlăturat interdicţia exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen. aplicate inculpatului ca pedepse accesorii şi complementare.
Au fost menţinute în rest dispoziţiile Sentinţei penale apelate.
Instanţa de apel şi-a însuşit starea de fapt reţinută de prima instanţă, precum şi raţionamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în ambele faze ale procesului penal, respectiv urmărire penală şi judecată şi din care rezultă vinovăţia inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunilor reţinute prin actul de sesizare al instanţei. Vinovăţia inculpatului a fost dovedită potrivit declaraţiei inculpatului, declaraţiilor părţilor civile, declaraţii martori, raport medico-legal, proces-verbal de cercetare la faţa locului, proces-verbal de recunoaştere din grup, planşă foto reconstituire şi din care rezultă faptul că în noaptea de 19 februarie 2012 inculpatul a pătruns fără drept în locuinţa victimei L.S., în vârstă de 88 de ani, şi a întreţinut cu aceasta raporturi sexuale prin constrângere, cu consecinţa morţii victimei.
De altfel, starea de fapt nu a fost contestată de către inculpat, acesta beneficiind de aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. privind recunoaşterea de vinovăţie, criticile inculpatului vizând individualizarea pedepselor în sensul reducerii cuantumului acestora şi înlăturarea interdicţiei exercitării dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen. ca pedeapsă accesorie şi complementară, aspecte care vor fi analizate de către instanţa de apel.
La individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpatului instanţa au fost avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) în ceea ce priveşte pedepsele accesorii şi complementare, instanţa de apel a constat că prima instanţă în mod greşit i-a interzis inculpatului şi exercitarea dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen., fără a ţine cont de criteriile stabilite de art. 71 alin. (3) C. pen., întrucât inculpatul nu s-a folosit la săvârşirea infracţiunii în speţă de o anumită funcţie sau profesie.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de inculpatul P.N. împotriva Sentinţei penale nr. 58 din 31 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 2287/115/2012, a desfiinţat Sentinţa apelată şi în rejudecare înlăturată interdicţia exercitării dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen. ca pedeapsă accesorie şi complementară aplicată inculpatului.
Împotriva Deciziei penale nr. 143/A din 25 iulie 2012 a declarat recurs inculpatul P.N. care a criticat hotărârea pentru netemeinicie şi nelegalitate, fiind invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct 14 C. proc. pen.
Concluziile reprezentantului Ministrului Public şi poziţia adoptată de recurentul inculpat, susţinerile apărătorului acestuia, precum şi ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei hotărâri, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.
Examinând hotărârea prin prisma criticilor recurentului, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul P.N. este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Astfel, înaltă Curte verificând probatoriul cauzei şi hotărârea atacată în raport de criticile aduse constată faptul că în cauză prima instanţă, precum şi instanţa de control judiciar au dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor reţinând o corectă situaţie de fapt.
În cauză prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul a fost răsturnată în cursul activităţii de probaţiune, ansamblul material al probelor administrate în cauză fiind cert în sensul stabilirii vinovăţiei inculpatului. în mod corect, prima instanţă de judecată, şi instanţa de control judiciar, prin coroborarea judicioasă a probelor administrate în cauză, a reţinut în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 192 alin. (1), (2) C. pen. şi art. 197 alin. (1), (3) C. pen., reţinând că în noaptea de 19 februarie 2012 inculpatul a pătruns fără drept în locuinţa victimei L.S., în vârstă de 88 de ani, şi a întreţinut cu aceasta raporturi sexuale prin constrângere, cu consecinţa morţii victimei.
Înalta Curte constată totodată că în speţa dedusă judecăţii inculpatului i-a fost respectat dreptul la un proces echitabil, toate mijloacele de proba fiind administrate în fata acuzatului, asistat de un apărător, în şedinţa publica, în dezbateri contradictorii, astfel cum a afirmat, cu titlu de principiu, Curtea Europeana într-o jurisprudenţa constanta.
Examinând cauza prin prisma criticii formulată inculpat privitoare la greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că pedeapsa de 14 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie constituie o replică socială adecvată gravităţii infracţiunii şi periculozităţii făptuitorului de natură a realiza scopul şi a îndeplinirii funcţiei pedepsei prevăzute de art. 52 C. pen.
În argumentarea punctului de vedere îmbrăţişat, Curtea reţine ca potrivit art. 72 din C. pen. la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în legea specială specială, de gradul de pericol social al faptelor săvârşite, de persoanele infractorilor şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contra el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probator, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Sub aspectul individualizării pedepsei, trebuie efectuată o justă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzută de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se cont de gradul de pericol social al faptei comise, de circumstanţele reale ale săvârşirii ei, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului (atitudinea cu privire la fapta comisă, antecedenţa penală).
Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea, cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român, în art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni." în acelaşi timp însă, se impune ca în cadrul operaţiei de individualizare a pedepsei, judecătorul să ia în considerare împreună toate criteriile prevăzute de norma legală amintită, să le evalueze laolaltă şi, după caz, să le acorde o pondere deosebită fiecăruia dintre acestea, determinată de propriul lor conţinut, în vederea stabilirii pedepsei celei mai corespunzătoare pentru reeducarea celui condamnat.
Ori, faptele pentru care inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond sunt neîndoielnic grave, astfel că în operaţiunea complexă a individualizării tratamentului penal, Curtea având în vedere maniera în care acesta a procedat, activităţile ilicite desfăşurate, importanţa şi specificul valorilor sociale ocrotite de legea penală, consecinţele grave ale acţiunilor lor şi, nu în ultimul rând, circumstanţele personale ale inculpatului (atitudinea cu privire la faptele comise, antecedenţa penală, situaţia familială şi materială, ş.a) apreciază că resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin sancţiunile aplicate de prima instanţă, atât sub aspectul cuantumului, cât şi a modalităţii de executare. Dacă asemenea fapte nu ar fi urmate de o ripostă corespunzătoare a organelor în drept s-ar întreţine climatul infracţional şi s-ar crea inculpatului menţionat impresia că pot ignora în continuare valorile ocrotite de lege, prin normele speciale, fără a accepta să-şi corijeze comportamentul, putându-se ajunge în final în atare mod la lipsă de efect educativ a pedepselor aplicate.
Curtea reţine de asemenea că recunoaşterea anumitor împrejurări ca şi circumstanţe atenuante judiciare este posibilă numai dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.
Aşa fiind, concluzia care se desprinde este aceea că s-a acordat suficientă şi echilibrată importanţă gradului de pericol social al infracţiunilor, dar şi poziţiei procesuale a inculpatului, astfel că pedepsele aplicate, atât sub aspectul cuantumului, cât şi a modalităţii de executare sunt juste şi proporţionale, în măsură să asigure funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al sancţiunii.
Înalta Curte consideră că în cauză nu se impune o reindividualizare a pedepsei stabilită de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de control judiciar apel, deoarece aceasta sub aspectul cuantumului reflectă în mod plural nu numai gradul de pericol social foarte ridicat al faptei comise de inculpat, circumstanţele reale, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului, dându-i posibilitatea unei reintegrării viitoare pozitive în societate, astfel încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Prin urmare, faţă de cele învederate Înalta Curte în baza art. 38515 pct. 1, lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.N. împotriva Deciziei penale nr. 143/A din 25 iulie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.N. împotriva Deciziei penale nr. 143/A din 25 iulie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Deduce din pedeapsa aplicată, durata prevenţiei de la 21 februarie 2012 la 25 octombrie 2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3452/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 3493/2012. Penal. Mandat european de arestare.... → |
|---|
