ICCJ. Decizia nr. 3827/2012. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3827/2012
Dosar nr. 325/45/2011
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2012
Asupra recursului penal de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 73 din 27 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel laşi - Secţia Penală şi pentru Cauze Penale cu Minori, în baza dispoziţiilor art. 332 C. proc. pen., art. 300 C. proc. pen. cu referire la art. 197 alin. (4) teza a ll-a C. proc. pen., s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
În baza dispoziţiilor art. 332 alin. (3) C. proc. pen. s-a menţinut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara aşa cum aceasta a fost stabilită prin sentinţa penală nr. 103 din 29 iunie 2011 a Curţii de Apel laşi, încheierea din 23 aprilie 2011 a Curţii de Apel laşi şi sentinţa penală nr. 192 din 28 octombrie 2011 a Tribunalului Vaslui faţă de inculpaţi D.L., N.A.A., B.l., G.V., P.V., O.F., M.G.G., C.D.M., P.M.A., A.C.C., R.C.C., F.C., A.V., A.M.R., B.I., T.T., M.O., F.M., C.S.M., B.R.N., l.G., L.G.V., F.R.l., P.P., P.C., P.R., G.M.F., P.C.E., C.G. şi T.C., prin decizia nr. 1773 din 02 mai 2011 a Î.C.C.J., Secţia penală faţă de inculpaţii C.C.B., P.N. C., P.C.C., M.T., L.A.L., P.C.N., T.l.A. şi B.D., prin încheierea din 28 septembrie 2011 a Tribunalului Vaslui faţă de inculpatul C.D.C., măsura liberării provizorii sub control judiciar stabilită prin încheierea din 02 mai 2011 faţă de inculpatul G.R.D., precum şi măsura asiguratorie a sechestrului instituit prin ordonanţa nr. 386/P/2010 din 07 aprilie 2011.
S-a respins cererea formulată de inculpatul L.A.L., prin apărător, privind ridicarea controlului judiciar.
S-a reţinut că potrivit art. 1 C. proc. pen. unul din scopurile procesului penal este acela de a constata la timp şi complet infracţiunile.
Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii, potrivit cu dispoziţiile prevăzute de lege, principiu al legalităţii şi oficialităţii instituit de art. 2 C. proc. pen, O.U.G. nr. 43/2002, care reglementează activitatea D.N.A. nu exclude incidenţa dispoziţiilor C. proc. pen. în descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ci dimpotrivă obligă la aplicarea acestora potrivit art. 24 din actul normativ sus citat.
1. Aspecte care privesc nelegalitatea urmăririi penale
Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect printre altele identificarea făptuitorilor şi stabilirea răspunderii acestora.
Infracţiunea de luare de mită, conţinutul constitutiv al acesteia presupune participarea a cel puţin două persoane, una care primeşte bani sau foloase materiale şi una care oferă astfel de bunuri, voit sau constrâns, ambele acţiuni fiind săvârşite în scopul cerut de art. 254 C. pen.
Potrivit art. 202 C. proc. pen. organele de urmărire penală au şi obligaţia de a strânge probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea justei soluţionări a acesteia.
În prezenta cauză deşi se reţine nu mai puţin de 700 de acţiuni care realizează fiecare în parte conţinutul infracţiunii de luare de mită, reţinută în formă continuată pentru fiecare inculpat, nu a fost identificată nici o persoană dintre cele care au dat bani sau alte foloase inculpaţilor trimişi în judecată.
Potrivit art. 209 C. proc. pen, în cauze în care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de procuror, cum este şi în cauza de faţă, competenţa revine procurorului de la parchetul corespunzător instanţei competente de a judeca cauza în primă instanţă, potrivit alin. (4) din articolul sus citat.
În cauza de faţă, în raport de locul săvârşirii faptelor pentru care s-a efectuat urmărirea penală, competenţa de a efectua această activitate revenea D.N.A. - Serviciul Teritorial laşi.
În condiţiile în care au fost declarate ca neconstituţionale doar dispoziţiile care eliminau motivele pentru care putea fi preluată urmărirea de un alt parchet, rezultă că potrivit art. 209 alin. (41) cauza putea fi preluată de D.N.A. - Structura centrală numai în baza dispoziţiei conducătorului parchetului ierarhic superior.
În cauză urmărirea penală s-a efectuat de o altă structură a D.N.A. decât cea competentă potrivit art. 209 alin. (4) C. proc. pen., fără a exista o dispoziţie în sensul cerut de art. 209 alin. (41) C. proc. pen.
Scopul art. 209 alin. (4) C. proc. pen. este printre altele acela de a asigura celeritate în soluţionarea cauzelor, precum şi acela de a asigura soluţionarea acestora cu cheltuieli mai mici.
Un alt aspect de nelegalitate a urmăririi penale, este acela care priveşte administrarea probelor.
Pentru toţi inculpaţii din cauză urmărirea penală a început la data de 16 februarie 2011, prin rezoluţiile emise în acest sens începând cu ora 1330.
Aşa cum rezultă din actele de urmărire penală şi cum este menţionat în rechizitoriu începând cu fila 81, până la aceasta s-au administrat un număr mare de probe, probe care se regăsesc în volumele 1-11 dosar de urmărire penală, aşa cum se precizează în rechizitoriu la capitolul „mijloace de probă".
Rezultă că aceste probe s-au administrat în faza actelor premergătoare.
În faza actelor premergătoare poate constitui probă doar procesul verbal prin care se constată existenţa unor date necesare (acte premergătoare) în vederea începerii urmăririi penale.
Contrar acestor dispoziţii, aceste acte premergătoare sunt considerate de procurorii care au investit instanţa mijloace de probă.
La dosarul cauzei nu se regăsesc procesele verbale întocmite conform art. 224 alin. (3) C. proc. pen., înscrisuri care pot fi luate în consideraţie ca mijloc de probă.
2. Aspecte care privesc nelegalitatea sesizării
Potrivit art. 264 C. proc. pen. rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei, act care este considerat un act de dispoziţie şi jurisdicţie procesual penală.
Pentru a-şi produce efectele prevăzute de lege rechizitoriu trebuie întocmit de procuror şi nu de procurori, trebuie să cuprindă toate cerinţele art. 263 C. proc. pen. pentru o soluţionare justă a cauzei în cursul judecăţii. Nicio dispoziţie legală, cu excepţia cazului când rechizitoriu este întocmit de un procuror stagiar, nu reglementează o compunere colectivă la întocmirea actului de sesizare a instanţei.
Toate dispoziţiile legale incidente în cauze penale fac vorbire de acte întocmite de procuror şi nu de procurori în aceeaşi cauză penală.
Acolo unde legiuitorul a considerat necesar ca la înfăptuirea unui act ce ţine de activitatea procesual-penală, să existe o compunere colegială colectivă, a legalizat-o explicit cum este în cazul soluţionării recursurilor şi apelurilor.
O interpretare contrară nu poate exista întrucât nu există dispoziţii în Codul de procedură penală sau alte acte normative de drept procesual penal, care să reglementeze eventuale opinii divergente dintre grupul de procurori care întocmesc acelaşi rechizitoriu.
Cu toate că rechizitoriul a fost întocmit de patru procurori care au beneficiat de sprijinul unui număr mare de poliţişti, contrar dispoziţiilor art. 263 C. proc. pen., în actul de sesizare a instanţei din prezenta cauză, nu sunt descrise faptele.
Rechizitoriul este actul de învestire a instanţei care stă la baza cercetării judecătoreşti. Deşi inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de „constituire a unui grup infracţional organizat şi aderare la un astfel de grup", în descrierea faptelor reţinute în sarcina fiecărui inculpat, descriere făcută în paginile 18-85 ale rechizitoriului, nu se regăsesc nici măcar menţiuni cu privire la această faptă.
Concluziile procurorilor din partea introductivă a rechizitoriului nu constituie o descriere a faptelor.
Infracţiunea de luare de mită aşa cum am mai menţionat, conţinutul constitutiv al acesteia presupune participarea a cel puţin două persoane precum şi existenţa obiectului material.
Deşi se reţin un număr impresionant de acţiuni de luare de mită, în proporţie de 90%, în actul de sesizare acestea nu sunt descrise, nu este precizată suma de bani sau bunul care a format obiectul material, nu sunt precizate modurile în care inculpaţii şi-au încălcat atribuţiile de serviciu, nu este nominalizată nici o persoană care a oferit bani sau alte bunuri.
Contrar dispoziţiilor art. 202 C. proc. pen., organul de urmărire penală s-a prevalat de declaraţiile unor inculpaţi prin care aceştia au recunoscut faptele, nesocotind rolul activ, nu au strâns probele necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
În partea din rechizitoriu intitulată „aspecte preliminarii" şi în părţile în care se face o descriere a faptelor cu caracter general, capitole care exced conţinutul art. 263 C. proc. pen., se fac referi generale la conţinutul constitutiv al faptelor, se concluzionează asupra unor aspecte ale situaţiei de fapt, dar acestea nu constituie o descriere a faptelor în sensul cerut de dispoziţiile legale incidente în activitatea de urmărire penală.
În condiţiile în care în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 33 lit. b) şi c) C. proc. pen., pentru a putea asigura o bună înfăptuire a actului de justiţie, având în vedere că potrivit art. 45 C. proc. pen., dispoziţiile art. 38 C. proc. pen. sunt incidente şi în cursul urmăririi penale, trebuie ca fiecare procuror să întocmească rechizitoriu în raport de situaţia de fapt şi persoanele faţă de care a efectuat urmărire penală (grupul infracţional „atipic", aşa cum se reţine în aspectele preliminare şi nu la descrierea faptelor, era structurat pe ture).
Rechizitoriul este actul de urmărire penală care investeşte instanţa şi stă la baza efectuării cercetării judecătoreşti.
În condiţiile în care în rechizitoriu nu sunt descrise faptele, nu se face încadrarea juridică a acestora pentru fiecare inculpat în parte (aceasta dacă avem în vedere că inculpaţii au desfăşurat acţiuni diferite), nu se poate face o cercetare judecătorească cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale.
Mai mult, în condiţiile în care faptele nu sunt descrise inculpaţii nu se pot prevala de drepturile procesuale instituite de art. 3201 C. proc. pen.
Nu este descrisă situaţia de fapt dar nu sunt indicate nici mijloace de probă din care aceasta să rezulte pentru fiecare inculpat în parte.
3. Aspecte care privesc neregularitatea actului de sesizare
Între aspectele de neregularitate a actului de sesizare care impun refacerea acestuia enumerăm:
În cuprinsul actului de sesizare, la pagina 119, în secţiunea intitulată „măsuri asigurătorii" se solicită instanţei, în modul cu totul inexplicabil, confiscarea unor sume de bani, calculate în raport cu numărul de zile în care inculpaţii şi-au desfăşurat activitatea şi au fost urmăriţi penal, stabilindu-se fără suport probator o sumă medie pe tură, înmulţită cu numărul de zile în care aceştia au fost prezenţi la serviciu.
Deşi în actul de sesizare nu sunt precizate sumele de bani pe care le-au primit ci sunt doar enunţate (nu descrise) numărul de acţiuni care realizează latura obiectivă a infracţiunilor de luare de mită, se solicită confiscarea unor sume de bani pentru fapte care nu se reţin în actul de sesizare.
Potrivit art. 254 alin. (3) C. proc. pen., banii, valorile, bunurile care au făcut obiectul luării de mită se confiscă iar dacă acestea nu se găsesc inculpatul este obligat la plata echivalentului în lei, dispoziţie incidenţă atunci când obiectul material este un bun mobil care nu se mai găseşte.
În condiţiile în care în proporţie de 90%, prin raportare la numărul de acţiuni de luare de mită, nu sunt precizate sumele de bani sau bunurile care au format obiectul material al luării de mită, dispoziţia legală sus citată nu mai poate fi aplicată.
Dacă un număr de patru procurori şi un număr impresionant de poliţişti care au efectuat urmărirea penală nu au putut stabili obiectul material al infracţiunilor de luare de mită, este de neconceput ca în timpul judecăţii să fie stabilite sumele de bani ori bunurile ce trebuie confiscate.
Nu se poate stabili o sumă „medie" aşa cum se solicită prin actul de sesizare întrucât ar fi contrar dispoziţiilor art. 254 alin. (3) C. pen.
În dispozitivul rechizitoriului pe lângă dispoziţia de trimitere în judecată contrar cu cerinţele art. 263 C. proc. pen., se dispune „menţinerea stării de arest a inculpaţilor" şi „înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă" pentru inculpatul C.
Aceste aspecte ca şi cea de menţinere tot prin dispozitiv a măsurilor asigurătorii trebuiau să se regăsească în cuprinsul rechizitoriului şi nu în dispozitiv.
Menţinerea şi înlocuirea măsurilor preventive în cursul judecăţii sunt de competenţa instanţei investite cu soluţionarea cauzei.
Procurorul putea să solicite şi nu să dispună asupra măsurilor preventive.
Potrivit art. 913 alin. (3) C. proc. pen. teza a lll-a C. proc. pen. copia suportului care conţine înregistrarea convorbirilor şi copii ale proceselor verbale de redare a convorbirilor se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, la dispoziţia exclusivă a judecătorului investit cu soluţionarea cauzei.
Rezultă, fără echivoc, că acest mijloc de probă nu trebuie să se regăsească în cuprinsul dosarului care se află la arhiva instanţei. Cu atât mai mult, transcrierea înregistrărilor nu trebuie să se regăsească în cuprinsul rechizitoriului.
În rechizitoriu se face o analiză a probelor şi nu o transcriere a acestora. Contrar acestor dispoziţii, în cauză procesele verbale de transcriere se regăsesc în volumele care compun dosarul ce se păstrează la arhiva curentă a instanţei, iar o parte din conţinutul proceselor verbale sunt redate în rechizitor.
O altă neregularitate a actului de sesizare este şi cea cu privire la data întocmirii acestuia, 14 aprilie 2010, dată la care nici măcar nu era începută urmărirea penală, dar acest aspect este o eroare materială evidentă, ce putea fi îndreptată prin acordarea unui termen în acest sens, pentru ca organul de urmărire penală să întocmească procesul verbal în condiţiile art. 195 alin. (3) C. proc. pen.
Întrucât primează celelalte aspecte de neregularitate, de nelegalitate a urmăririi penale şi a sesizării, nu a fost necesar acordarea unui termen pentru a se corecta neregularitatea cu privire la data întocmirii rechizitoriului.
Cu privire la aspectele de nelegalitate invocate de inculpaţi, instanţa retine:
Nu putem verifica (obstacol impus de art. 224 alin. (2) C. proc. pen.) dacă s-au folosit investigatori sub acoperire care aveau competenţa de a desfăşura asemenea activităţi, dacă au existat mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri pentru obţinerea probelor, în sensul prevăzut de art. 68 C. proc. pen., întrucât nu soluţionăm fondul cauzei.
Prezentarea materialului de urmărire penală s-a făcut în perioada 11-12 aprilie 2011, aşa cum rezultă din procesele verbale întocmite în acest sens.
Nu rezultă că în cauză s-au mai administrat probe după prezentarea materialului de urmărire penală.
În dosarul cauzei se regăsesc şi alte procese-verbale de „prezentare a dosarului" inculpaţilor, fără a se cunoaşte scopul întocmirii acestora şi temeiul legal.
Prin rechizitor, procurorul putea să disjungă cauza cu privire la alte fapte sau alţi inculpaţi, nu era necesară o ordonanţă în acest sens, rechizitoriul fiind un act procesual de dispoziţie în care se pot regăsi asemenea menţiuni.
Semnarea unor adrese pentru eliberarea cazierului sau prin care s-au făcut diverse solicitări ori comunicări de către procurorul care a verificat rechizitoriul sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, nu constituie un act de cercetare penală.
Nu rezultă că inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru fapte care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală, pentru trei inculpaţi fiind pusă în mişcare acţiunea penală prin rechizitor.
Întrucât aceste aspecte de nelegalitate a urmăririi penale, de nelegalitate a sesizării instanţei, constatate în virtutea rolului instituit de art. 287 C. proc. pen. au fost identificate concomitent cu verificarea regularităţii actului de sesizare, act de sesizare care pentru considerentele expuse nu a fost corect întocmit, pentru corectarea aspectelor care privesc legalitatea urmăririi penale, legalitatea sesizării şi regularitatea rechizitoriului, faţă de dispoziţiile art. 197 alin. (4) teza a ll-a C. proc. pen., care obligă la constatarea acestora din oficiu şi la anularea actelor nelegale pentru o bună înfăptuire a justiţiei, în baza art. 332 C. proc. pen., art. 300 C. proc. pen. cauza a fost restituită procurorului (adică parchetului din care fac parte procurorii care au întocmit actul de sesizare).
Întrucât inculpatul L.A.L. nu a precizat perioada şi locul unde doreşte să se deplaseze în străinătate pentru a rezolva probleme familiale, cererea formulată în acest sens nu este întemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial laşi, pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte constată că recursul este fondat.
Restituirea cauzei procurorului se poate dispune fie în condiţiile art. 300 alin. (2) C. proc. pen. (pentru refacerea actului de sesizare a instanţei, când se constată neregularităţi ale acestuia ce nu pot fi înlăturate de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop), fie în condiţiile art. 332 C. proc. pen. (pentru refacerea urmăririi penale).
În speţă, înalta Curte constată că instanţa de fond a apreciat eronat asupra incidenţei unor cauze care ar justifica restituirea cauzei la procuror, pronunţând în acest fel o hotărâre nelegală.
A. În ce priveşte neregularitatea actului de sesizare
Verificarea rechizitoriului, ca act de sesizare a instanţei, efectuată în temeiul art. 300 alin. (1) C. proc. pen. presupune analiza acestuia din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de formă şi de conţinut prevăzute în art. 262, 263 şi 264 C. proc. pen.
În acest context, nu se poate susţine că în actul de sesizare nu sunt descrise faptele imputate fiecărui inculpat, fiind vorba mai întâi despre o conturare generică a acestora ( cu referire la cele două infracţiuni reţinute în sarcina acestora), iar apoi de detalierea activităţii infracţionale imputate fiecărui inculpat.
Astfel, din preambulul actului de sesizare, rezultă că faptele de care sunt acuzaţi inculpaţii constau în:
- pretinderea, primirea sau acceptarea de bani şi bunuri pentru neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu ( omisiunea constatării unor încălcări ale dispoziţiilor legale privitoare la trecerea frontierei de stat a României) ori pentru îndeplinirea acestora ( aplicarea ştampilei de tranzit a frontierei);
- constituirea unui grup infracţional organizat sau aderarea la un asemenea grup având drept scop comiterea unor infracţiuni de corupţie, cu roluri şi atribuţii prestabilite (detaliate la fii. 16 din rechizitoriu) şi împărţirea beneficiului activităţii infracţionale între poliţiştii simpli şi şefii lor ierarhici.
Ulterior, după prezentarea generică a faptelor, justificată de existenţa unui mod de operare comun uzitat de toţi inculpaţii, actul de sesizare menţionează faptele imputate în concret fiecărui inculpat, cu referiri la: numărul actelor materiale de luare de mită;
- datele şi orele la care se presupune că ar fi fost comise; metoda infracţională utilizată ( a se vedea pag.18 - 83 din rechizitoriu).
În aceste condiţii, este eronată şi superficială concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, în sensul că actul de sesizare nu ar cuprinde o descriere a faptelor şi o încadrare juridică a acestora pentru fiecare inculpat în parte.
În privinţa măsurilor asigurătorii, actul de sesizare face referire la instituirea sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor, în vederea confiscării speciale a sumelor dobândite prin săvârşirea infracţiunilor.
Modul de calcul a acestor sume nu formează obiectul analizei instanţei de judecată la momentul procesual al verificării actului de sesizare, fiind o chestiune asupra căreia judecătorul se va pronunţa odată cu soluţionarea fondului cauzei, după ce va fi reţinut sau nu vinovăţia inculpaţilor în raport cu faptele de care sunt acuzaţi.
Or, procedând în sens contrar, judecătorul fondului a dovedit, o dată în plus, necunoaşterea legii, soluţia de restituire a cauzei fiind în mod evident una supusă casării.
În acelaşi sens, redarea în cuprinsul actului de sesizare a transcrierilor înregistrărilor unor convorbiri în mediu ambiental, ca şi existenţa în dispozitivul rechizitoriului a unei menţiuni cu privire la măsurile preventive, nu justifică restituirea cauzei la procuror, în condiţiile în care actul de sesizare cuprinde menţiunile esenţiale prevăzute de art. 264 C. proc. pen.
Referitor la întocmirea şi semnarea rechizitoriului de mai mulţi procurori, Curtea constată că nu există nicio dispoziţie legală care să interzică aceasta; împrejurarea că în cuprinsul legii se face vorbire de „procuror", iar nu de „procurori" nu poate conduce la o altă concluzie, întrucât prin folosirea acestui termen s-a avut în vedere determinarea organului judiciar cu o anume competenţă funcţională (în speţă, întocmirea rechizitoriului, ca şi act de sesizare a instanţei).
Cu alte cuvinte, este vorba despre procuror, ca unic organ (persoană) competent(ă) să sesizeze instanţa prin intermediul rechizitoriului, iar nu ca organ unipersonal, nefiind astfel exclus ca în anumite situaţii, justificate în principal de complexitatea cauzei (cum este şi cazul în speţă, în care sunt cercetaţi 47 de inculpaţi pentru un număr considerabil de acte materiale de luare de mită), cercetările să fie desfăşurate şi finalizate, prin întocmirea rechizitoriului, de către mai mulţi procurori.
Eventualitatea ivirii unor divergenţe între procurori, precum şi modul de soluţionare a acestora, nu reprezintă contraargumente demne de luat în seamă, întrucât ceea ce interesează este doar ipoteza în care s-a întocmit rechizitoriul; or, prin semnarea actului de sesizare de toţi procurorii indicaţi se prezumă în mod absolut că fiecare dintre ei, în urma unui examen propriu al cauzei a constatat, conform art. 262 alin. (1) C. proc. pen., că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, că există probele necesare şi legal administrate care conduc la concluzia că fapta imputată există, a fost săvârşită de persoana cercetată, iar aceasta răspunde penal.
Prin urmare, nici acest motiv nu justifica restituirea cauzei.
Din oficiu, Curtea constată că în aplicarea art. 264 C. proc. pen. şi art. 222 din O.U.G. nr. 43/2002, rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul şef al Secţiei de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie din cadrul D.N.A.
Faţă de toate aceste considerente, contrar aprecierilor judecătorului fondului, înalta Curte reţine că rechizitoriul întocmit în cauză întruneşte toate condiţiile de conţinut şi formă care pot şi trebuie să fie cenzurate cu ocazia verificării regularităţii actului de sesizare efectuate conform art. 300 C. proc. pen., astfel încât soluţia de restituire a cauzei este nelegală.
B. În ce priveşte refacerea urmăririi penale
Curtea constată că, deşi şi-a întemeiat soluţia de restituire şi pe disp. art. 332 C. proc. pen., instanţa de fond nu a arătat în concret care dintre cazurile de nulitate absolută menţionate expres şi limitativ în acest text de lege este incident în cauză.
Referitor la competenţa de efectuare a urmăririi penale, judecătorul fondului dovedeşte o necunoaştere a dispoziţiilor legale cu caracter special cuprinse în O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, la care nu face nicio trimitere, atunci când consideră că s-au încălcat disp. art. 209 alin. (41) C. proc. pen.
Cadrul normativ sus-menţionat reglementează activitatea D.N.A. „care îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României prin procurori specializaţi în combaterea corupţiei" (art. 1 alin. (2)).
Prin urmare, chiar dacă există servicii teritoriale, acestea funcţionează în cadrul D.N.A. fără vreo partajare de competenţă (materială, teritorială sau după calitatea persoanei) în raport cu structura centrală a Direcţiei, astfel încât orice procuror D.N.A, indiferent de nivel, poate instrumenta orice cauză de competenţa D.N.A., regăsită în art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002.
Nefiind vorba despre o împărţire a competenţei între structura centrală şi serviciile teritoriale ale D.N.A., este evident că nu se poate pune problema preluării cauzelor reglementată de art. 209 alin. (41) C. proc. pen.
Mai mult, în speţă cercetările au fost efectuate de la bun început de către structura centrală a D.N.A., nefiind cu atât mai mult incidente dispoziţiile legale privind preluarea cauzelor.
Referitor la neidentificarea persoanelor care au dat mită sau alte foloase inculpaţilor trimişi în judecată, aceasta nu justifică restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Dincolo de obiectul judecăţii, care vizează persoane cercetate pentru luare (iar nu pentru dare) de mită, chestiunea pusă în discuţie poate forma obiectul analizei la judecarea cauzei pe fond, în contextul analizării probatoriului care a fost administrat pe parcursul procesului penal şi a temeiniciei acuzaţiilor aduse inculpaţilor.
În acelaşi moment procesual vor fi analizate şi actele premergătoare întocmite în cauză; în plus, eventuala nelegalitate a acestora ori a unor mijloace de probă nu poate conduce la restituirea cauzei la procuror, ci la neluarea lor în considerare cu ocazia deliberării.
Faţă de toate considerentele expuse anterior, Curtea constată că în cauză nu este incident niciun motiv care să justifice restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale ori a actului de sesizare, astfel încât recursul Parchetului este fondat şi va fi admis, hotărârea atacată casată, iar cauza trimisă la instanţa de fond pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial laşi
Împotriva sentinţei penale nr. 73 din 27 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel laşi - Secţia Penală şi pentru Cauze Penale cu Minori.
Casează hotărârea penală atacată şi trimite cauza pentru continuarea judecăţii la Curtea de Apel laşi.
Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi T.l.A., P.V., O.F., G.R.D., D.L., P.C.C., M.O., B.l., N.A.A., F.M., N.A.C., L.G.V., F.R.l., M. I., A.A., N.A.M., T.C. şi S.V. în sumă de câte 400 lei se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi A.C.C., B.D., T.T., L.A.L., A.M.R., P.C.N., M.T., C.S.M., M.G.G., A.V., B.R.N., B.I., G.V., C.D.M., l.G., F.C., P.N.C., P.M.A., C.C.B., R.C.C., C.D.C., P.L.A., P.P., P.C., P.R., G.M.F., P.C.E., C.G. şi S.M. în sumă de câte 100 lei se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 21 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3831/2012. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 3812/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
