ICCJ. Decizia nr. 384/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 384/2012
Dosar nr.7409/1/2011
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra plângerii de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 5 iulie 2010, petentul C.G.M. a depus plângere penală la Curtea de Apel Galaţi împotriva „infractorilor debitori şi puşcăriaşi de la Judecătoria Brăila", ce au fost învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 5964/196/2010. Plângerea a fost remisă pentru efectuarea de cercetări la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, unde iniţial s-a înregistrat sub nr. 695/VIIl/1/2010 şi ulterior, în evidenţa cauzelor penale sub nr. 281/P/2010. Fiind audiat în cauză la data de 21 septembrie 2010, C.G.M. a declarat că solicită efectuarea de cercetări faţă de magistraţii învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 2620/196/2007 al Judecătoriei Brăila; magistraţii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care au participat la soluţionarea recursului înregistrat sub nr. 959/44/2009 la secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; magistraţii care au soluţionat Dosarele nr. 234/P/2010, 235/P/2010, nr. 236/P/2010, nr. 237/P/2010, nr. 238/P/2010 şi nr. 239/P/2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi; magistraţii învestiţi cu soluţionarea Dosarelor nr. 5964/196/2010 şi 4453/196/2010 ale Judecătoriei Brăila şi cu Dosarul nr. 3818/113/2010 al Tribunalului Brăila; faţă de toţi magistraţii (nenominalizaţi) din cadrul Judecătoriei Brăila, Tribunalului Brăila, Curţii de Apel Galaţi, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila, Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin rezoluţia nr. 1059/P/2010 din 5 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii P.G.I., N.V. şi B.L., judecători în cadrul Judecătoriei Brăila, B.R., N.B. şi OG, judecători în cadrul Tribunalului Brăila, M.M., C.C. şi T.M., judecători în cadrul Curţii de Apel Galaţi, A.V., L.D.S. şi S.I., judecători în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, M.A. şi M.B., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila, A.M. şi S.G., procuror în cadrul Parchetul pe lângă Tribunalul Brăila, E.D. şi B.M., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi Ş.S., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru comiterea infracţiunii de favorizare a infractorului şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzute de art. 264 şi art. 323 C. pen., întrucât faptele sesizate nu există.
S-a reţinut că din verificările efectuate în cauză, a rezultat că în perioada 2007-2010, la nivelul unităţilor de parchet şi a instanţelor de judecată din circumscripţia Parchetului lângă Curtea de Apel Galaţi şi a Curţii de Apel Galaţi, respectiv la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost constituite multiple cauze penale având ca obiect plângerile formulate de petentul C.G.M.
S-a constatat că petentul C.G.M. nu descrie în concret nicio faptă prevăzută de legea penală, nu oferă niciun fel de detalii referitoare la pretinsele activităţi nelegale ce ar fi fost desfăşurate de magistraţii vizaţi şi nu invocă eventualele mijloace de probă ce ar trebui avute în vedere de organele de urmărire penală.
În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 222 C. proc. pen., conform cărora cel care a suferit o vătămare ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni se poate adresa organelor judiciare competente cu o plângere care trebuie să cuprindă numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă, astfel, s-a reţinut că sesizarea ce-i vizează pe toţi magistraţii din cadrul unităţilor de parchet şi a instanţelor de judecată indicate de petentul C.G.M., nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi calificată drept plângere penală. În măsura în care petiţionarul deţine date concrete referitoare la comiterea de infracţiuni, acesta are posibilitatea de a se adresa organelor judiciare cu plângere penală formulată cu respectarea normelor de procedură penală.
Împotriva acestei rezoluţii, petentul a formulat plângere în termen legal şi prin rezoluţia nr. 2023/II/2/2011 din 1 septembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulată de către petentul C.G.M. împotriva rezoluţiei nr. 1059/P/2010 din 5 noiembrie 2010, dispusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, constatându-se că susţinerile petentului nu pot fi luate în considerare, întrucât în sarcina magistraţilor nu se poate reţine săvârşirea niciunei fapte de natură penală, iar rezoluţia dată este legală şi temeinică.
Împotriva rezoluţiei nr. 1059/P/2010 din 5 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen legal, petentul C.G.M. a formulat plângere în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 7409/1/2011 şi a solicitat admiterea plângerii şi începerea urmăririi penale faţă de intimaţi, arătând că solicită daune şi despăgubiri.
Examinând cauza sub toate aspectele conform art. 2781 C. proc. pen., Înalta Curte constată că plângerea nu este fondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulţumită de actele şi măsurile dispuse să facă plângere împotriva acestora, ca o garanţie a respectării legalităţii în procesul penal.
În concepţia legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive. Accesul liber la justiţie este reglementat de legiuitor, iar cel nemulţumit de soluţia dispusă se poate adresa judecătorului de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, aşa cum, de altfel, a procedat şi petentul, prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de faţă.
Se constată că soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă împotriva intimaţilor-magistraţii P.G.I., N.V. şi B.L., judecători în cadrul Judecătoriei Brăila, B.R., N.B. şi OG, judecători în cadrul Tribunalului Brăila, M.M., C.C. şi T.M., judecători în cadrul Curţii de Apel Galaţi, A.V., L.D.S. şi S.I., judecători în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, M.A. şi M.B., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila, A.M. şi S.G., procuror în cadrul Parchetul pe lângă Tribunalul Brăila, E.D. şi B.M., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi Ş.S., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru comiterea infracţiunii de favorizarea infractorului şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzute de art. 264 şi art. 323 C. pen., este legală şi temeinică, întrucât din actele premergătoare administrate în cauză nu au rezultat indicii cu privire la săvârşirea infracţiunilor reclamate.
Înalta Curte constată că în mod justificat s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatându-se că susţinerile petentului nu se confirmă, întrucât, în speţă, nu s-au identificat indicii sau alte elemente din care să rezulte elemente ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunilor reclamate, respectiv art. 264 şi art. 323 C. pen.
Faptul că petentul a fost nemulţumit de modul cum magistraţii intimaţi judecători au soluţionat cauzele în care au participat, nu poate să conducă la concluzia că au fost săvârşite fapte penale care să atragă răspunderea penală a intimaţilor atâta timp cât au fost avute în vedere actele administrate în vederea dispunerii de către parchet a unei soluţii legale şi temeinice. De asemenea, faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se poate reţine că au fost săvârşite cu intenţie şi că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei; în acelaşi sens a dispus şi legiuitorul care reglementând statutul judecătorilor şi procurorilor în dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, a prevăzut că judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile prezentei legi" şi că „judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali". Totodată, art. 17 din aceeaşi lege stabileşte că desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti poate fi obţinută prin exercitarea căilor de atac şi nu ca urmare a angajării răspunderii penale a magistratului care a pronunţat-o. Magistratul chemat să soluţioneze diferendul, va examina justeţea aspectelor sesizate, prin prisma elementelor probatorii scrise în cauză, iar pe baza acestora îşi va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzaţiilor şi va adopta o soluţie, care în mod inevitabil este nefavorabilă pentru cel puţin una din părţile aflate în litigiu. De asemenea, art. 67 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 prevede că „procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză".
Împrejurarea că intimaţii P.G.I., N.V. şi B.L., B.R., N.B. şi OG, M.M., C.C., T.M., A.V., L.D.S. şi S.I. au soluţionat cauzele şi, respectiv faptul că soluţiile au fost defavorabile petentului, cât şi faptul că şi intimaţii M.A. şi M.B., A.M., S.G. E.D., B.M. şi Ş.S. au participat la dezbaterea cauzelor, nu poate determina începerea urmăririi penale faţă de intimaţi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute art. 264 şi art. 323 C. pen.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 222 alin. (2) C. proc. pen., plângerea trebuie să cuprindă descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă şi în mod corect s-a constatat că sesizarea petentului ce îi vizează pe toţi magistraţii din cadrul unităţilor de parchet şi a instanţelor de judecată indicate de petent, nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi calificată drept plângere penală.
Înalta Curte constată că în considerentele rezoluţiei dispuse în cauză au fost analizate, în mod detaliat, toate aspectele invocate de petent cu privire la faptele pentru care a solicitat cercetarea penală a intimaţilor, reţinându-se în mod corect că sesizarea petentului nu descrie în concret nicio faptă prevăzută de legea penală, nu oferă niciun fel de detalii referitoare la pretinsele activităţi nelegale ce ar fi fost desfăşurate de magistraţii vizaţi şi nu există infracţiunile reclamate.
În consecinţă, respingând plângerea şi dispunând neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţi, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis o rezoluţie temeinică şi legală.
În baza art. 2781 alin. (8) lit. a) teza ultimă C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.G.M. împotriva rezoluţiei nr. 1059/P/2010 din 5 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului prezentei sentinţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E:
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.G.M. împotriva rezoluţiei nr. 1059/P/2010 din 5 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Menţine ca legală şi temeinică rezoluţia atacată.
Obligă petentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 477/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 383/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
