ICCJ. Decizia nr. 3860/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3860/2012

Dosar nr. 312/57/2012/a9

Şedinţa publică din 22 noiembrie 2012

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 13 noiembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 312/57/2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, pe rol fiind soluţionarea cauzei penale privind pe inculpaţii Ş.N.C., R.A.D., M.I.M. şi Ş.M.R., trimişi în judecată prin rechizitoriul din 4 aprilie 2012 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în dosarul nr. 77/P/2012 - astfel:

1. Ş.N.C.

- trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000;

2. R.A.D.

- complicitate la infracţiunea de cumpărare de influenţă, prevăzută şi pedepsit de art. 26 C. pen. raportat la art. 6¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

- complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000;

3. M.I.M.

- complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000;

4. Ş.M.R.

- complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000;

- asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi la art. 17 lit. b) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, a luat în discuţie, din oficiu, incidenţa dispoziţiilor art. 300² C. proc. pen. raportat la art. 160^b C. proc. pen., cu privire la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatului Ş.N.C.

Constatând că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului se menţin şi în prezent, iar pericolul concret pentru ordinea publică este actual, în temeiul art. 300² C. proc. pen. raportat la art. 160^b C. proc. pen. a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului Ş.N.C. actualmente deţinut la Penitenciarul Aiud.

Prin aceeaşi încheiere, a respins cererea de revocare şi/sau înlocuire a măsurii arestării preventive cu altă măsură, neprivativă de libertate, constatând că până la acest moment nu au intervenit elemente noi care să justifice revocarea măsurii sau înlocuirea acesteia cu o măsură mai puţin restrictivă, cereri care, pe fondul menţinerii stării de arest, rămân fără obiect.

A respins ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul Ş.N.C. actualmente deţinut la Penitenciarul Aiud, apreciind că se menţin condiţiile care justifică măsura restrictivă de libertate, astfel cum apar menţionate anterior.

În termen legal, inculpatul Ş.N.C. a declarat recurs împotriva încheierii sus-menţionate, arătând că prin încheierea atacată i s-a menţinut starea de arest şi i s-a respins cererea de liberare provizorie formulată.

În ceea ce priveşte menţinerea stării de arest a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive, iar în subsidiar, înlocuirea acestei măsuri cu obligarea de a nu părăsi ţara.

În susţinerea recursului, a arătat că motivarea instanţei este generică, apreciindu-se că persistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri. În realitate, însă, obiectiv acest lucru nu mai corespunde realităţii, întrucât cercetarea judecătorească a evoluat, iar mandatul de arestare a avut la bază doar infracţiunea de trafic de influenţă, bazându-se numai pe declaraţia coinculpatului C.

A mai susţinut că instanţa trebuia să motiveze refuzul acordării liberării sub control judiciar, pentru fiecare cerere în parte, arătând că a formulat la fond mai multe astfel de solicitări.

Nu în ultimul rând, a mai arătat că trebuia examinată cererea prin prisma oportunităţii ei şi a garanţiilor oferite, apreciind că în acest moment nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru refuzul liberării sub control judiciar, iar procesul penal nu ar fi afectat, întrucât are cunoştinţă şi ar respecta toate obligaţiile impuse.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi liberarea sa sub control judiciar, invocând practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Tarău şi Calmanovici vs. România, în raport de care nu există o durată minimă de menţinere a arestării preventive, în situaţia sa menţinerea acestei stări contravenind parag. 5 alin. (3) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A mai precizat că instanţa trebuia să arate în concret riscurile existente prin lăsarea sa în libertate, apreciind astfel că încheierea atacată nu este motivată corespunzător.

Recursul declarat de inculpat nu este fondat.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua faţă de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.

Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Cu referire la motivele de recurs invocate, se reţine că instanţa de fond, la data de 13 noiembrie 2012 a constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului se menţin şi în prezent, iar pericolul concret pentru ordinea publică este actual, astfel că în temeiul art. 300² C. proc. pen. raportat la art. 160^b C. proc. pen. s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului Ş.N.C.

Totodată, constatându-se că până la acest moment nu au intervenit elemente noi care să justifice revocarea măsurii sau înlocuirea acesteia cu o măsură mai puţin restrictivă, cereri care, pe fondul menţinerii stării de arest, rămân fără obiect, s-a respins cererea de revocare şi/sau înlocuire a măsurii arestării preventive cu altă măsură, neprivativă de libertate.

Apreciindu-se că se menţin condiţiile care justifică măsura restrictivă de libertate, astfel cum apar menţionate anterior, s-a respins ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat.

În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie din 4 aprilie 2012 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor :

1. Ş.N.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000;

2. C.I. pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- complicitate la infracţiunea de cumpărare de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 6¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

- complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000;

3. R.A.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- complicitate la infracţiunea de cumpărare de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 6¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

- complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000;

4.M.I.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de:

- complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000;

5. Ş.M.R. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de:

- complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000;

Aşa fiind, se constată că deşi nu s-a pronunţat o hotărâre în această cauză, în prezent dosarul fiind la judecată în fond, sunt argumente de fapt şi de drept de natură să justifice continuarea privării de libertate a inculpatului Ş.N.C., în condiţiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temeiurile de fapt şi de drept care au impus luarea şi menţinerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susţine depăşirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispoziţiilor legale anterior citate. Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescenţa acestui gen de fapte, starea de pericol şi urmările sociale produse prin însăşi natura faptelor.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, respectiv faptul că în sarcina acestuia sunt reţinute acte şi fapte pretins a fi exercitate de către o persoană aflată în funcţia de magistrat şi în staff-ul de conducere al unei instanţe, precum şi de rezonanţa negativă din colectivitate referitoare la activitatea instanţei de judecată coordonată din punct de vedere administrativ al acestei instanţe, precum şi împrejurările referitoare la infracţiunile de săvârşirea cărora este învinuit, respectiv pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează destul de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de pericol accentuat.

În mod corect s-a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, faţă de împrejurarea că cercetarea judecătorească în cauză nu a fost finalizată, în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, precum şi faţă de persoana inculpatului, magistrat, care prin natura funcţiei sale era un organ abilitat să aplice şi să se supună dispoziţiilor legale, calitate în care avea obligaţia să respecte şi să îndeplinească atribuţiile de serviciu cu mare rigurozitate şi fără a întreprinde acţiuni care să pună la îndoială sau să creeze cea mai mică suspiciune cu privire la corectitudinea, imparţialitatea şi legalitatea actelor sale.

Inculpatul Ş.N.C. avea, la data săvârşirii faptelor cercetate în prezenta cauză, calitatea de judecător în cadrul Curţii de Apel Timişoara, ocupând totodată funcţia de vicepreşedinte al acestei instanţe.

Faţă de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, de modalitatea de săvârşire, de circumstanţele reale în care au fost produse, de recrudescenţa acestui gen de fapte, de starea de pericol şi de urmările sociale produse prin însăşi natura faptelor.

Aşa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul până la pronunţarea şi rămânerea definitivă a unei hotărâri, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracţiuni şi nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, faptul că până în prezent nu a fost pronunţată o hotărâre în cauză.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţa a apreciat-o ca nefondată raportat la presupunerea rezonabilă şi a indiciilor temeinice, precum şi a datelor existente din care ar rezulta că inculpatul a comis infracţiunile imputate prin actul de sesizare al instanţei, apreciind că buna desfăşurare a procesului penal nu s-ar putea asigura prin punerea în libertate a acestuia.

În această ordine de idei, deşi s-a constatat că sub aspect formal toate condiţiile prevăzute de art. 160² C. proc. pen. privind liberarea provizorie sub control judiciar sunt îndeplinite în cauză, probele în acuzare existente la dosarul cauzei au impus puternica prezumţie că inculpatul în calitate de judecător şi-a încălcat grav atribuţiile de serviciu, situaţie în care, în mod corect instanţa a apreciat că faptele reţinute în sarcina inculpatului sunt deosebit de grave raportat la modalitatea de desfăşurare a activităţii infracţionale, la calitatea acestuia de judecător în care se prezumă că a fost comisă, la scopul urmărit şi natura relaţiilor sociale cărora le-a adus atingere.

Aşa fiind, în lumina celor anterior expuse, se poate concluziona că acordarea liberării provizorii sub control judiciar este facultativă, fiind atributul instanţei de a aprecia dacă liberarea provizorie poate constitui o alternativă a măsurii arestării preventive, dar numai în măsura în care buna desfăşurare a procesului penal nu ar fi periclitată, situaţie evidentă care nu se regăseşte în speţa de faţă.

În ceea ce priveşte cererea de revocare a măsurii arestării preventive şi de înlocuire a acesteia cu măsura obligării, de a nu părăsi ţara, reiterate în recurs, în lumina celor anterior expuse, Înalta Curte constată că atâta vreme cât nu s-au modificat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, nici nu se justifică înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă mai puţin restrictivă, respectiv cu obligarea de a nu părăsi ţara.

Mai mult, aşa după cum şi instanţa de fond a reţinut, constatând că până la acest moment nu au intervenit elemente noi care să justifice revocarea măsurii sau înlocuirea acesteia cu o măsură mai puţin restrictivă, aceste cereri, pe fondul menţinerii stării de arest, rămân fără obiect.

Ca atare, încheierea pronunţată la 13 noiembrie 2012 este legală.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpatul Ş.N.C. nefiind fondat, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.

În baza art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ş.N.C. împotriva încheierii de şedinţă din 13 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 312/57/2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 22 noiembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 971/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 4132/2012. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 3860/2012. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3860/2012. Penal