ICCJ. Decizia nr. 3870/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3870/2012
Dosar nr. 7862/2/2012/a1
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 2 noiembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 7862/2/2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, pe rol fiind soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Călăraşi şi inculpaţii V.C., V.D., V.G., C.l.C., I.I., M.P., C.V. şi B.A. împotriva Sentinţei penale nr. 122 din 6 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia penală, în Dosarul nr. 2317/116/ 2011, în temeiul art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b C. proc. pen., a pus în discuţie legalitatea şi temeinicia arestării preventive a apelanţilor inculpaţi V.C., V.D., V.G., C.I.C., I.I., M.P., C.V. şi B.A.
Constatând că temeiurile de fapt şi de drept (prevăzute de art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. a) şi f) C. proc. pen.), avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive - în data de 15 ianuarie 2011 - faţă de inculpaţii V.C., V.D., V.G., C.l.C., I.I., M.P. şi B.A. şi în lipsă faţă de inculpatul C.V., se menţin şi în prezent, impunând în continuare privarea de libertate a acestora, în temeiul art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpaţilor V.C., V.D., C.l.C., I.I., M.P., C.V., V.G. şi B.A.
Prin aceeaşi încheiere s-au respins, ca nefondate, cererile formulate de apelanţii-inculpaţi de constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive.
S-a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de inculpata B.A., ca nefondată.
În esenţă, s-a reţinut că, în privinţa cererilor de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură, formulate de inculpaţi, faţă de considerentele avute în vedere la menţinerea măsurii arestării preventive şi constatând că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii de prevenţie, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., acestea nu sunt fondate.
În termen legal, inculpaţii V.C., C.I.C., I.I., C.V. şi B.A. au declarat recurs împotriva încheierii menţionate.
Inculpatul V.C., prin apărătorul ales, a arătat că are de executat o pedeapsă de 14 ani închisoare şi consideră că o arestare preventivă nu se impune, întrucât şi-a recunoscut presupusa activitate infracţională, iar cele reţinute de instanţă în încheierea recurată nu au suport probator.
Inculpata B.A. a susţinut că instanţa de fond şi cea de recurs în ceea ce priveşte starea de arest preventiv trebuie să se aplece asupra materialului probator, arătând că a fost condamnată de instanţa de fond la o pedeapsă de 5 ani închisoare, iar instanţa de apel trebuia să analizeze probatoriul, pe baza căruia să constate dacă se mai impune sau nu menţinerea măsurii arestării preventive.
În aceeaşi ordine de idei a arătat că dispoziţiile art. 148 lit. a) C. proc. pen., ca temei al arestării nu a fost reţinut decât în sarcina inculpatului C.V., precizând totodată că, în anul 2007 când se presupune că s-au traficat persoanele în străinătate, respectiv în Spania, ea se afla în România, arătând că au fost depuse la dosar acte de care instanţele nu au ţinut seama.
Nu în ultimul rând, a susţinut că temeiurile arestării preventive şi prelungirii acestei măsuri s-au schimbat şi nu există probe în dosar din care să rezulte că lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate, arătând că nu se mai impune menţinerea şi prelungirea măsurii arestării preventive, învederând că are un minor în vârstă de 4 ani în întreţinere şi se va prezenta la toate solicitările instanţei.
În subsidiar, a solicitat înlocuirea măsurii cu obligarea de a nu părăsi localitatea de domiciliu, arătând că scopul procesului penal se poate asigura şi prin aplicarea unei măsuri mai puţin restrictive de libertate.
Inculpaţii C.I.C., I.I. şi C.V., pe rând, au solicitat admiterea recursurilor, casarea încheierii atacate şi cercetarea în libertate, arătând că temeiurile iniţiale avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă şi nu au apărut altele noi care să justifice menţinerea acestei măsuri.
Au mai arătat că instanţa trebuia să motiveze concret menţinerea stării de arest a fiecăruia, susţinând că probele din dosar sunt neconcludente pentru convingerea că se fac vinovaţi de infracţiunile reţinute.
Inculpatul C.I.C., a mai arătat că este arestat de 2 ani, a muncit să-şi întreţină familia şi nu a comis nici o infracţiune şi solicită judecarea, iar inculpatul C.V., a arătat că a fost extrădat din Spania în data de 17 februarie 2012 primind o condamnare de 5 ani închisoare la instanţa de fond.
Recursurile declarate de inculpaţi nu sunt fondate.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua faţă de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.
Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prev. de art. 143 şi inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Art. 148 lit. a) C. proc. pen. prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prev. de art. 143 şi inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei.
Cu referire la motivele de recurs invocate, se reţine că instanţa de apel, la 2 noiembrie 2012 a constatat că temeiurile de fapt şi de drept (prevăzute de art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. a) şi f) C. proc. pen.), avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive - în data de 15 ianuarie 2011- faţă de inculpaţii V.C., V.D., V.G., C.l.C., I.I., M.P. şi B.A. şi în lipsă faţă de inculpatul C.V., se menţin şi în prezent, impunând în continuare privarea de libertate a acestora, iar în privinţa cererilor de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură, formulate de inculpaţi, faţă de considerentele avute în vedere la menţinerea măsurii arestării preventive şi constatând că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii de prevenţie, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., acestea nu sunt fondate.
În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că toţi inculpaţii au fost condamnaţi în primă instanţă, prin Sentinţa penală nr. 122/F din data de 6 septembrie 2012 a Tribunalului Călăraşi, secţia penală, la pedepse de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 12 din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 13 din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 329 C. pen.
Aşa fiind, se constată că deşi hotărârea de condamnare a inculpaţilor pronunţată pe fond de Tribunalul Călăraşi nu are caracter definitiv, în prezent dosarul fiind în apel, ea este totuşi de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestora, în condiţiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temeiurile de fapt şi de drept care au impus luarea şi menţinerea arestării preventive a inculpaţilor nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susţine depăşirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispoziţiilor legale anterior citate.
Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescenţa acestui gen de fapte, starea de pericol şi urmările sociale produse prin însăşi natura faptelor.
În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere datele personale ale inculpaţilor, constatându-se că lăsarea în libertate a acestora prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică, relevante fiind modalitatea concretă de săvârşire a faptelor (inculpaţii s-au constituit într-un grup infracţional organizat, condus de inculpatul V.C., care s-a ocupat de racolarea, transportarea, cazarea, exploatarea şi dirijarea în vederea practicării prostituţiei de bunăvoie sau prin constrângere, a mai multor tinere printre care şi minore, care se prostituau în clubul N. din oraşul Toredijeho din Spania), din activitatea infracţională obţinându-se aproximativ 715.000 euro, rezultând fără echivoc dezinhibiţia inculpaţilor în săvârşirea unor fapte de natură penală.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte urmează să aibă în vedere aspecte referitoare la infracţiunile de săvârşirea cărora sunt învinuiţi, respectiv pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în libertate a inculpaţilor ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează destul de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de pericol accentuat.
Faţă de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a acestora, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, de modalitatea de săvârşire, de circumstanţele reale în care au fost produse, de recrudescenţa acestui gen de fapte, de starea de pericol şi de urmările sociale produse prin însăşi natura faptelor.
Aşa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpaţii până la pronunţarea şi rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracţiuni şi nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, faptul că până în prezent nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă în cauză.
În raport de toate argumentele anterior prezentate, se constată că nu se justifică nici înlocuirea măsurii arestării preventivă cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, în raport de stadiul procesual al cauzei, arestarea preventivă a inculpaţilor fiind necesară pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal.
Ca atare, încheierea pronunţată la 2 noiembrie 2012 este legală.
Pentru considerentele expuse, recursurile declarate de inculpaţii V.C., C.I.C., I.I., C.V. şi B.A. nefiind fondate, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., vor fi respinse.
În baza art. 192 C. proc. pen., inculpaţii recurenţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii V.C., C.I.C., I.I., C.V. şi B.A. împotriva încheierii din 2 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 7862/2/2012.
Obligă recurenţii inculpaţi V.C. şi B.A. la plata sumei de câte 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurenţii inculpaţi C.I.C., I.I., C.V. la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 26 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3609/2012. Penal. Dare de mită (art. 255... | ICCJ. Decizia nr. 1052/2012. Penal. Traficul de persoane (Legea... → |
|---|
