ICCJ. Decizia nr. 4046/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4046 /20 12
Dosar nr. 4139/1/2012
Şedinţa publică din 6 decembrie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 5741 din 05 octombrie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 9806/1/2006, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 6 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi de partea civilă SC M. Târgovişte SA (fostă SC C. SA Târgovişte) împotriva deciziei penale nr. 131 din 19 aprilie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală, privind pe inculpatul C.D.F.
A casat decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 38 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Dâmboviţa şi, în rejudecare, în baza art. 215 alin. (1), (3), (4), (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 31 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul C.D.F. la pedeapsa de 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată.
A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71, 64 lit. a), b) C. pen.
A obligat pe intimatul inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC F.C.C. SRL la 9.285.050.587 RON către partea civilă SC M. Târgovişte SA (fostă SC C. SA Târgovişte).
A dispus comunicarea hotărârii la registrul comerţului Bucureşti.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare contestatorul condamnat C.D.F., aceasta fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 10 ianuarie 2012.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 386 lit. d) C. proc. pen., contestatorul susţinând că sunt întrunite condiţiile pentru admisibilitatea contestaţiei în anulare, având în vedere că prevederile legale anterior menţionate nu specifică dacă hotărârile trebuie să fie pronunţate toate în materie penală. În acest sens, contestatorul a arătat că prezenta contestaţie vizează latura civilă a cauzei, precizând că, înainte de începerea procesului penal, a mai avut un dosar comercial, în care s-a pronunţat hotărârea nr. 9 din 28 ianuarie 2003, definitivă şi executorie, prin care a fost obligat la plata sumei din contractul comercial nr. XX/2002, sumă pe care a achitat-o, astfel cum rezultă din dosarul de executare nr. 524/2005, iar în decizia penală contestată a fost trecută ca titlu executoriu această sumă împotriva sa, având astfel două titluri executorii pentru acelaşi lucru. Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat C.D.F., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor urma.
Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă de a controla condiţiile în care a dat hotărârea şi de a o infirma eventual.
Art. 386 C. proc. pen. prevede cazurile în care se poate face contestaţie în anulare, însă numai împotriva hotărârilor penale definitive, contestaţia în anulare putând fi exercitată doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres şi limitativ de lege.
Potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri diferite pentru aceeaşi faptă;
e) când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1) C. proc. pen.
Aşadar, legiuitorul a prevăzut expres şi limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi atacată prin intermediul contestaţiei în anulare, instituindu-se astfel o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane şi în orice condiţii de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.
În prezenta cauză, se constată că a fost promovată contestaţia în anulare făcându-se trimitere la dispoziţiile art. 386 lit. d) C. proc. pen. Acest caz de contestaţie este incident în situaţia în care faţă de o persoană s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă, având un caracter de anulare întrucât se tinde la anularea ultimei hotărâri, care a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat. În concret, acest caz de contestaţie în anulare se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive, regulă potrivit căreia nimeni nu poate fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă (non bis in idem).
Se reţine că, în ceea ce priveşte cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen., se poate hotărâri penale rămase definitivă, care poate fi, potrivit art. 416-417 C. proc. pen., o sentinţă a primei instanţe, o decizie a instanţei de apel sau a instanţei de recurs. Este însă necesar ca hotărârile judecătoreşti să fi fost pronunţate de instanţe penale, excluzându-se situaţia când pentru aceeaşi faptă şi persoană s-a pronunţat o hotărâre definitivă de către o instanţă civilă.
Potrivit art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Protocolul adiţional art. 7 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului în art. 4 prevede că nicio persoană nu poate fi urmărită sau pedepsită penal de jurisdicţie aceluiaşi stat pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurilor penale ale acelui stat.
Înalta Curte constată însă că, în cauză, nu există două hotărâri penale definitive cu privire la persoana conte statorului, pronunţându-se o singură hotărâre de condamnare a acestuia, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, iar hotărârea pronunţată de instanţa arbitrală nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, aşa cum prevăd şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. pen.
Astfel fiind, faţă de împrejurarea că argumentele invocate de contestatorul condamnat nu se circumscriu dispoziţiilor art. 386 lit. d) C. proc. pen., urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de acesta împotriva deciziei penale nr. 5741 din 05 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 9806/1/2006.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat contestatorul condamnat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţie
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca neîntemeiată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul C.D.F. împotriva deciziei penale nr. 5741 din 5 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 9806/1/2006.
Obligă contestatorul la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 decembrie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 4044/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 4053/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
