ICCJ. Decizia nr. 4105/2012. Penal

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 4105/2012

Dosar nr. 8261/118/2010

Şedinţa publică din 12 decembrie 2012

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 267 din 24 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul M.V., din art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. în art. 182 alin. (2) C. pen.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen., 76 lit. b) C. pen. a condamnat pe inculpatul M.V. zis „O." la pedeapsa închisorii de 5 (cinci) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi pedeapsa complementară de 2 (doi) ani, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul M.V. pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii şi ordinii publice, reglementată de art. 321 alin. (1) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. a interzis exerciţiul drepturilor inculpatului prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului intervalul de 24 de ore în care acesta a fost reţinut.

În baza art. 14 C. proc. pen., art. 346 C. proc. pen. a admis pretenţiile civile formulate de partea civilă P.I. şi a obligat pe inculpatul M.V. la suma de 10.000 RON, cu titlul de daune morale către acesta.

A constatat că Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă nu a formulat pretenţii civile.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul nr. 1231/P/2009 din 25 iunie 2010 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.V. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. şi de art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că, în ce priveşte incidentul din data de 14 iunie 2009, partea vătămată P.I. şi martorii propuşi de aceasta au conturat o situaţie de fapt diferită de cea pe care inculpatul, familia sa şi ceilalţi martori propuşi în apărare au încercat să o acrediteze.

Astfel, s-a reţinut că, potrivit versiunii acuzării susţinută prin declaraţiile date de partea vătămată şi martorii M.C. şi S.T., neînţelegerile au pornit de la faptul că P.S. a construit un imobil fără a avea autorizaţie, a fost amendat pentru acest fapt, moment în care M.Ş. zis „G.", tatăl inculpatului, s-a oferit să îl ajute cu relaţiile sale. Acesta ar fi pretins că ar cunoaşte un procuror numit S.E.C. care, contra sumei de 5000 RON, ar fi putut obţine autorizaţia de construcţie şi ar anula amenda primită.

Prima instanţă a reţinut că partea vătămată a susţinut că i-a dat acei bani fără însă ca problema să fie rezolvată în sensul promis de M.Ş., „relaţia" acestuia fiind de fapt un salariat al R.A.J.A. Constanţa, realizând că fusese înşelat, astfel că i-a cerut banii înapoi.

Martorul M.I. zis G.H., care a locuit pe strada A. Constanţa, a fost acuzat de familia unei fete din comunitate că fusese violată de acesta şi, pentru soluţionarea acestui conflict, potrivit tradiţiilor rrome, s-a organizat la locuinţa „acuzatului" o împăcare denumită stator sau judecată ţigănească.

Totodată, partea vătămată a susţinut că a fost invitat de M.I., alături de membrii familiei sale, pentru a participa la stabor ce s-a desfăşurat la data 14 iunie 2009. S-a deplasat împreună cu fiul său, cu maşina condusă de C.G. A văzut că inculpatul şi fraţii săi erau deja în acea locaţie, lângă poarta curţii, moment în care fiul părţii vătămate l-a întrebat pe M.V. de ce tatăl acestuia minte familia P., de doi ani de zile, cu privire la autorizaţia de construcţie şi a refuzat să restituie banii. Atât inculpatul cât şi fraţii acestuia plus încă doi veri au sărit să îl bată pe M.C. zis B., fiul părţii vătămate, căruia i-au aplicat câteva lovituri în urma cărora acesta s-a prăbuşit.

Intre timp, P.S. intrase în curte, însă auzind strigăte şi gălăgie în stradă, a ieşit şi a putut vedea că fiul său este la pământ şi continua a fi lovit de cei din familia inculpatului. În acel moment, P.S. s-a aplecat pentru a-şi ajuta fiul să se ridice şi a stopa astfel loviturile ce îi fuseseră aplicate cu picioarele. Atunci a simţit că este înjunghiat în zona inimii de către inculpat, pe care l-a văzut în apropierea sa. Deşi mai erau şi alte persoane aproape de partea vătămată, aceasta a fost convinsă că inculpatul este cel care a înjunghiat-o pentru că s-a uitat imediat după lovitură către inculpat, iar în momentul în care veniseră, M.V. se juca cu un briceag, prefacându-se că ar curăţa ceva, dar dorind să îl intimideze. În plus nu a văzut vreun cuţit sau briceag în mâna altei persoane prezente. A încercat să alerge după inculpat însă un văr al acestuia l-a lovit cu o bâtă peste picior, motiv pentru care s-a prăbuşit fiind ulterior dus de ambulanţă la spital.

S-a contestat apariţia unei maşini sub care să fie prins piciorul lui S.D. sau împrejurarea că s-ar fi tras cu pistolul, cei înarmaţi cu bâte sau şipci rupte din gard fiind cei din neamul ursarilor - din care au făcut parte inculpatul şi familia sa şi nu al lăieţilor căruia i-a aparţinut P.S. şi ai lui.

Instanţa de fond a reţinut că martorul M.C. a declarat că era inconştient în urma loviturilor primite şi nu a văzut momentul înjunghierii tatălui său; martorul S.T. a arătat că a văzut pe inculpat înjunghiind pe partea vătămată în umărul stâng, în momentul în care aceasta îşi ridica fiul de jos şi nu a văzut nici o altă persoană cu vreun cuţit în mână; martorul D.R. a susţinut că partea vătămată a prezentat urme de sânge pe spate imediat ce s-a aplecat să îşi ridice fiul, în apropiere fiind doar inculpatul cu un cuţit în mână, iar la scurt timp apropiindu-se şi alte persoane; martorul P.L., ginere al părţii vătămate; martorul M.F. a declarat că a văzut pe inculpat aplicând o lovitură cu cuţitul în spatele părţii vătămate, imediat ce aceasta se aplecase să îl ridice pe fiul său, martorul C.B.; martorul C.G. care a susţinut, de asemenea, că inculpatul M.V., zis O., a fost cel care a aplicat o lovitură părţii vătămate, cu un cuţit sau briceag, pe când aceasta se apleca să îşi ridice fiul şi nici o maşină nu a venit la faţa locului în trombă; nu s-a auzit nicio împuşcătură (dosar urm. pen. când a susţinut fie că a văzut pe inculpat înjunghiind pe partea vătămată fie că nu a văzut înjunghierea propriu-zisă dar a putut vedea cum inculpatul se îndepărta cu cuţitul în mână); martorul M.S. (dosar urm. pen. - unde a arătat că nu a tras cu pistolul după membrii familiei M.; că a fost agresat de martorul B., depunând în acest sens şi o fotografie nedatată în care a prezentat leziuni la nivelul capului; că P.R. zis B. a fost neşcolarizat şi nu a deţinut permis de conducere).

Referitor la martorul S.D., s-a reţinut că acesta a arătat că este prieten cu ambele familii şi că venise la stabor împreună cu cei doi copii ai săi. Pe când s-a aflat în curte a auzit strigăte şi gălăgie şi a putut vedea că cei din familia lui P.I. se băteau cu membrii familiei M. S-au adunat aprox. 40 de persoane. Martorul a mai arătat că nu a venit nici o maşină care să îl lovească şi sub care să fie prins piciorul său, nu a văzut nici un pistol, nu a auzit nici o împuşcătură, nu a ştiu nici cine a tăiat pe partea vătămată în acea împrejurare.

Instanţa de fond a mai reţinut că, în declaraţiile date în cursul urmăririi penale, acest martor a arătat că la momentul în care conflictul începuse şi partea vătămată P.I. ieşise afară din curte, pentru a vedea ce s-a întâmplat, martorul şi fiul acestuia, S.G. s-au aflat încă în curte, ieşind împreună cu ceilalţi, constatând că P.S. fusese înjunghiat.

Instanţa a constatat că, potrivit certificatului medico-legal din 19 iunie 2009, P.I. a suferit leziuni ce au putut data din 14 iuie 2009, produse prin înjunghierea cu corp tăietor înţepător (probabil cuţit), necesitând 25-30 de zile de îngrijiri medicale de la data producerii, dacă nu survin complicaţii. Leziunile de violenţă au pus în pericol viaţa victimei, intervenţia chirurgicală fiind executată de urgenţă, înlăturând pericolul existent.

De asemenea, s-a constatat că din raportul de constatare medico-legală din 03 iulie 2009 al Serviciului de Medicină Legală Constanţa, a rezultat că M.A. a suferit leziuni traumatice prin lovire cu şi de planuri dure, la nivelul membrului inferior stâng, şold, cap, în urma conflictului din 14 iunie 2009, necesitând 11-12 zile de îngrijiri medicale; din raportul de constatare medico-legală din 03 iulie 2009 al Serviciului de Medicină Legală Constanţa, a rezultat că M.V. a prezentat leziuni traumatice, prin lovire cu şi de planuri dure, necesitând 2, 3 zile de îngrijiri medicale, leziunile traumatice constate neavând caracterul unor leziuni produse în condiţiile unui accident rutier, iar potrivit raportului de constatare medico-legală din 25 iunie 2009 întocmit de Serviciul de Medicină Legală Constanţa, numitul M.C. a suferit leziuni traumatice ce au putut fi produse prin lovire cu corp dur, necesitând 8,9 zile îngrijiri medicale.

Instanţa de fond a arătat că, potrivit versiunii apărării, familia M. fusese chemată de M.I. la acel stabor, tatăl inculpatului urmând a avea un rol de „mediator" în cadrul împăcării. Având în vedere conflictul preexistent, cei din familia M. au susţinut că s-au interesat, în prealabil, dacă P.S. va fi prezent şi au primit asigurări de la gazdă cu nu fusese chemat. După ce au ajuns la curtea lui M.I. au văzut pe D.S. cu cei doi fii ai săi şi apoi pe P.S. împreună cu M.C., coborând dintr-o maşină albastră cu geamuri fumurii în care părea că mai rămăsese o persoană.

La un moment dat M.V. şi M.A. au plecat din curte pentru a fuma. După ieşirea inculpatului şi a fratelui său din curte s-a susţinut că l-au văzut pe P.S. făcând semn din ochi către fiul său M.C. şi strigând către S. şi S.G. să îl însoţească, în afara curţii.

M.C. a lovit pe inculpat cu o scândură, iar acesta l-a lovit la rândul său cu un pumn.

A apărut o maşină cu numere de înmatriculare de Italia care a lovit pe fraţii M., aruncându-i în sus, pe M.C. şi a prins pe S.D. cu piciorul sub aceasta. Din maşină au coborât M.S. cu un pistol, o altă persoană poreclită „P." şi C.R. poreclit „B.C." cu două cuţite în mână, venind către membrii familiei M. B.N. a luat o scândură cu care a lovit pe M.S. peste mâna cu care ţinea pistolul. M.S. a tras de trei ori după inculpat. Inculpatul şi rudele sale s-au urcat într-o maşină parcată la distanţă de 100 metri, la un P., ce a aparţinut lui C.S.

După ce au ajuns acasă l-au întrebat pe M.I. dacă li s-a întins o cursă, în sensul că fuseseră chemaţi, în ciuda asigurărilor că partea vătămată nu ar fi fost prezentă, tocmai pentru a pune faţă în faţă cele două familii, într-un conflict deschis, însă M.I. a susţinut că nu invitase familia P. şi le-ar mai fi relatat că membrii familiei părţii vătămate s-au chinuit să ridice maşina sub care fusese prins piciorul lui S.D. şi, pe când se aplecase cu acest scop, a zis deodată „Au, m-a tăiat", fără ca martorul M.I. să fi văzut cine făcuse acest lucru. Inculpatul M.V. purta un maiou negru mulat, bermude negre şi a susţinut că nu a avut unde ţine un briceag pentru că ar fi fost văzut de cei prezenţi.

În acest sens, a reţinut instanţa, au fost declaraţiile martorilor M.I., M.D., M.Ş., B.N., C.S., C.N. - acest martor menţionând, totodată, că s-a judecat într-un proces cu familia părţii vătămate (dosar urm. pen. - unde a susţinut, relatând, concomitent despre ridicarea maşinii sub care a fost prins S.D., dar şi despre faptul că la acel moment partea vătămată era dezbrăcată până la mijloc prezentând urme de sânge pe piele); martorul M.A.; M.F.

S-a reţinut că martorul M.I. a declarat în faţa instanţei că îşi menţine declaraţia de la poliţie, nu şi pe cea dată la parchet unde a minţit, sperând într-o împăcare a părţilor. Martorul a arătat că a chemat la stabor pe M.Ş. ce îi este naş, având în vedere că fata care l-a acuzat de viol era din neamul inculpatului. Nu a dorit a oferi ocazia unui conflict direct între părţi, astfel că familia P. nu a fost invitată. Instanţa a arătat că cele relatate de inculpat au fost în susţinerea versiunii apărării. După ce inculpatul şi ai săi au fugit, pe când s-au străduit să ridice maşina sub care fusese prins piciorul lui S.D., l-a auzit pe P.S. spunând că a fost tăiat în spate, moment în care lângă acesta nu s-a aflat decât martorul, ceilalţi fiind ceva mai departe.

Instanţa a arătat că, în cursul urmăririi penale, acelaşi martor a relatat că a ieşit din curte ca urmare a strigătelor şi ţipetelor ce s-au auzit din afara acesteia, a auzit zgomote caracteristice ruperii bucăţilor de lemn din gard şi sunete de lovire, fapt ce l-a determinat să cheme poliţia. Pe S.D. l-a văzut alături de P.I. (care striga că a fost tăiat), M.B. şi un alt tânăr, lângă un autoturism. Martorul nu a susţinut că, ar fi fost prins sub maşină, S.D. Totuşi, a arătat instanţa, versiunea prinderii sub autoturismul A.R., a lui S.D., a apărut în altă declaraţie. Când s-a aplecat martorul împreună cu S.G. şi C.N. să ridice maşina, spre a elibera pe S.D., partea vătămată s-a aflat în stradă şi s-a plâns că fusese tăiată, fără să spună de către cine. S-a arătat că, într-o altă declaraţie, martorul a redat o versiune comună tezei formulate de inculpat în apărare.

Instanţa a reţinut că şi martorul S.G., tatăl martorului M.I., a arătat că, în momentul în care P.I. s-a aplecat să ridice maşina, sub care era prins piciorul lui S.D., în apropiere de acesta nu erau persoane, familia inculpatului fiind deja plecată de la faţa locului.

Referitor la declaraţia acestui martor, dată în instanţă, s-a reţinut că a fost contrară celor afirmate în cursul urmăririi penale când a susţinut că, atunci când a ieşit din casă, partea vătămată fusese deja înjunghiată, iar în jurul său s-au aflat C.B., S.D. Martorul nu a relatat nimic în legătură cu apariţia acelei maşini şi lovirea lui S.D.

Prima instanţă de fond a reţinut că ambele tabere, prin declaraţiile date de fiecare martor în parte, au contestat prezenţa unor martori ce au depus depoziţii, susţinând versiunea contrară, dar cu toate acestea,s-a constatat că ambele tabere au susţin prezenţa a câte 10-15 persoane din fiecare neam - ursari, lăieţi, pletoşi. S-a arătat că au fost, de asemenea, învinuiri reciproce privind acţiuni de ameninţare şi intimidare, având ca scop denaturarea declaraţiilor date în prezenta cauză.

La solicitarea apărătorului inculpatului instanţa a făcut demersuri pentru obţinerea actelor medicale privind pe S.D., ce s-au încheiat la Spitalul Judeţean Clinic de Urgenţă Constanţa, la data de 14 iunie 2009, din care a rezultat că pe fişa privind pe martor s-a menţionat la anamneză: „contuzie picior drept; diagnostic contuzie gleznă dreaptă, contuzie gambă dreaptă".

Instanţa a precizat că inculpatul M.V. s-a prevalat în instanţă de dreptul la tăcere, nedorind să dea declaraţie.

Relativ la poziţia procesuală a inculpatului, instanţa a reţinut că, în cursul urmăririi penale, acesta a declarat, la parchet, că M.C. a încercat să îl lovească iniţial cu bâta, imediat după ce a coborât din maşină, însă el a parat lovitura şi i-a tras un pumn puternic în zona feţei, în urma loviturii căreia M.C. a căzut la sol. În imediata apropiere veniseră atât M.A., cât şi S.D. şi, imediat, au sărit mai mulţi membri ai familiei P. sau prieteni ai acesteia, pe care inculpatul a susţinut că nu i-a putut indica în concret şi a trebuit să se ferească de lovituri, coborând de pe trotuar pe stradă, moment în care a apărut o maşină şi l-a lovit cu partea din faţă, la nivelul genunchiului, fratele său fiind proiectat în aer. A fugit apoi la îndemnul tatălui său. Nu l-a înjunghiat pe P.I. pe care nu l-a văzut în acele împrejurări, nu a avut cuţit asupra sa. Din ceea ce a auzit în comunitate cel care ar fi înjunghiat pe partea vătămată ar fi S.G., fiul lui S.D.

În urma examinării întregului material probator administrat, instanţa a apreciat că situaţia de fapt a corespuns realităţii şi probelor administrate, a fost cea prezentată de acuzare, în ce a privit aspectele esenţiale ale faptei, cu unele completări ce au fost menţionate de instanţă.

S-a constatat că fiecare tabără a fost relativ constantă şi omogenă în declaraţiile date la poliţie - la scurt timp după incident, la parchet şi apoi la instanţă.

Instanţa a considerat că, pentru ca acuzarea să creeze un scenariu ce nu a corespuns realităţii, ar fi trebuit ca partea vătămată P.I. şi martorii care au susţinut teza acuzării să aibă la dispoziţie timp pentru a pune la punct o versiune comună şi a cădea la o înţelegere cu familia S., care să nu îl incrimineze pe presupusul autor – S.G., ci pe inculpatul M.V., ca o consecinţă a relaţiilor de duşmănie.

S-a precizat că nu a rezultat care ar fi fost mobilul pentru care S.G. ar fi înjunghiat pe partea vătămată, având în vedere că maşina tocmai prinsese sub ea piciorul tatălui său - potrivit aceleiaşi teze, iar P.S. dădea o mână de ajutor la eliberarea tatălui lui S.G. Pe de altă parte, a reţinut instanţa, M.I. şi S.G., care au susţinut varianta inculpatului, au arătat că atunci când partea vătămată a spus că era tăiată, nu era nimeni în apropierea acesteia.

Instanţa a mai precizat că nu rezultă care este justificarea logică pentru care S.G. ar fi înjunghiat pe P.I. dacă, aşa cum a arătat inculpatul şi ai săi, atunci când partea vătămată s-a ridicat de la masă pentru a ieşi în urmărirea fiilor lui M.Ş., l-a şi chemat în ajutor pe S.D., tatăl presupusului autor, sprijinindu-se aşadar pe ajutorul acestuia. Cum, în comunitatea rromă, strategia familiilor a fost comună, membrii mai în vârstă bucurându-se de respectul generaţiei tinere, care este explicaţia pentru care fiul ar fi acţionat în mod violent, contrar dorinţei tatălui său?

Prima instanţă a reţinut că S.D. a susţinut că a ieşit împreună cu fiul său din curte, printre ultimii, constatând că P.I. fusese deja înjunghiat.

Conflictul dintre familiile P. şi M. a fost de necontestat, indiferent cine l-a generat şi l-a alimentat, instanţa arătând că despre această stare tensionată au vorbit toate părţile, precum şi martorii indiferent de tabără.

Acuzarea a negat apariţia autoturismului A.R. cu numere de Italia despre care apărarea a susţinut că ar fi prins piciorul lui S.D. şi pe care partea vătămată s-ar fi aplecat să-l dea la o parte. Cu toate acestea, a arătat instanţa, existenţa episodului a fost doar posibilă nu şi certă. Leziunile suferite de M.A. la membrul inferior şi şold şi în mică măsură de S.D. au părut a dovedi această susţinere. Nu a rezultat însă că S.D. ar fi avut prins piciorul sub un corp masiv, precum greutatea unui autoturism câtă vreme vătămarea suferită de acesta şi examinată în chiar acea seară la spital, a constat într-o rană superficială putând fi produsă prin julire şi nu compresie, cum a susţinut inculpatul. De altfel, a subliniat instanţa, martorul S.D. a negat existenţa unei astfel de loviri.

A mai reţinut instanţa că nu s-a dovedit nici susţinerea lui M.V. potrivit căreia autoturismul l-ar fi lovit şi pe el, câtă vreme leziunile constate la examinarea sa au fost doar două echimoze la nivelul scapulo-deltoidian şi pe faţa pumnului stâng, restul constatărilor fiind doar acuze ale inculpatului care nu au putut fi dovedite medical prin urme pe corpul acestuia .

Instanţa a arătat că, dacă acel autoturism a apărut la faţa locului, intrând în fraţii M., acesta a fost un fapt incidental, care nu a avut legătură directă sau indirectă cu înjunghierea părţii vătămate, dovedind doar eventuala nesinceritate a lui P.I. şi a familiei sale, dar nu cu privire la aspecte concludente ale cauzei. De altfel, a apreciat instanţa, în acest scenariu, partea vătămată şi ai săi ar fi putut avea interes să mintă din cu totul alte motive - pentru a nu oferi probe ce au servit incriminării acestora pentru alte fapte penale, ce s-ar fi putut reţine în sarcina lor, ce s-au circumscris conţinutului constitutiv al unor infracţiuni, precum ultrajul sau lovire şi alte violenţe .

Instanţa a considerat că, în virtutea relaţiilor de prietenie cu ambele familii, martorii M.I. şi S.G., au încercat să îşi păstreze prin declaraţiile date, relativ echivoce şi neconstante, o „ neutralitate" faţă de conflictul propriu-zis, au lăsat de înţeles chiar faptul că la momentul ridicării autoturismului, partea vătămată a fost deja dezbrăcată până la brâu, constatându-se deja că fusese înjunghiată.

Instanţa a considerat că, chiar dacă M.V. purta, aşa cum s-a susţinut, maiou mulat şi bermude, având în vedere că din unele declaraţii administrate în cauză a rezultat că obiectul cu care a lovit pe P.I. era un briceag, obiect pliabil capabil din punct de vedere mecanic să îşi micşoreze suprafaţa, şi faţă de împrejurarea că orice pereche de pantaloni are cel puţin un buzunar, au existat posibilităţi de a ascunde o astfel de armă albă.

În fine, instanţa a reţinut că nu s-a dus raţionamentul până la capăt, pentru a oferi o explicaţie logică privind modalitatea în care fost produsă vătămarea, atunci când apărarea a susţinut că P.I. s-a aplecat să ridice maşina şi a strigat imediat că a fost tăiat, fără ca în spatele său, în imediata apropiere să fie constată prezenţa vreunui agresor. Din contră, instanţa a constatat doar efortul apărării de a induce existenţa unei modalităţi similare celei descrise de partea vătămată (lovitură plasată atunci când se apleca să îşi ridice fiul).

În concluzie, pentru motivele arătate, instanţa a apreciat că este dovedită existenţa atât a laturii obiective, cât şi a celei subiective, a vinovăţiei inculpatului M.V. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.

În ce priveşte solicitarea de schimbare a încadrării juridice din art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. în art. 182 alin. (2) C. pen., aceasta a fost apreciată de instanţă ca nefondată, raportat la locul vital unde a fost aplicată lovitura, obiectul ascuţit cu care a fost înjunghiată partea vătămată cu potenţial tanato-generator, urmările produse sau care s-ar fi putut produce, viaţa părţii vătămate fiind pusă în pericol şi aceasta necesitând intervenţie chirurgicală de urgenţă.

Instanţa a precizat că a mai rezultat din materialul probator că a avut loc, în acele împrejurări, analizate mai sus, o confruntare stradală la care au participat membrii activi ce s-au manifestat de ambele tabere, la un nivel de violenţă mai ridicat.

Cu toate acestea, s-a considerat că nu a rezultat modalitatea concretă în care inculpatul a comis infracţiunea de ultraj, care sunt persoanele a căror linişte a fost tulburată, considerându-se că o soluţie de condamnare a inculpatului, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ultraj, apare chiar şi injustă, în raport de soluţiile de scoatere de sub urmărire penală a tuturor celorlalţi participanţi cu privire la care au fost probe că s-au manifestat violent. Ca urmare, în baza art. 11 pct. 2 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., instanţa a precizat că se impune achitarea inculpatului M.V. pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii şi ordinii publice, reglementată de art. 321 alin. (1) C. pen.

La alegerea şi individualizarea sancţiunii aplicate inculpatului M.V. instanţa a avut vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.: natura şi gravitatea infracţiunii, dispoziţiile părţii generale, limitele de pedeapsă prevăzute de partea specială a C. pen., pericolul social concret pentru ordinea publică ce a rezultat din circumstanţele şi împrejurările de fapt ale cauzei (faptul că între familiile inculpatului şi părţii vătămate a existat o stare conflictuală anterioară, modalitatea în care s-a produs vătămarea lui P.I., urmarea produsă constând în punerea în primejdie a vieţii părţii vătămate ce a necesitat intervenţie chirurgicală de urgenţă), valorile sociale cărora li s-a adus atingere (fundamentale ce privesc viata, integritatea fizică a unei persoane, sănătatea acesteia) şi urmările produse sau care s-ar fi putut produce (punerea vieţii părţii vătămate în primejdie prin caracterul penetrant al plăgii toracice cu pneumotorax consecutiv ce a necesitat intervenţie chirurgicala), datele ce au caracterizat persoana inculpatului (în vârstă de 26 ani, la primul conflict cu legea penală dar fiind cercetat pentru altă faptă de violenţă în care se presupune a fi folosit o sabie, acţionând tot pentru rezolvarea unor interese de familie, aspect ce denotă un potenţial violent).

Instanţa a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. b) C. pen., având în vedere lipsa unor condamnări anterioare, aplicând o sancţiune cu închisoarea în cuantum sub minimul special prevăzut de lege, modalitatea de executare fiind însă prin privare de libertate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi inculpatul M.V.

Prin decizia penală nr. 23 din 1 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa a fost respins ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M.V. împotriva sentinţei penale nr. 267 din 24 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul penal nr. 8261/118/2010.

În temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând:

În temeiul art. 334 C. proc. pen. a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei, în sarcina inculpatului M.V.

Au fost înlăturată reţinerea faţă de inculpat a dispoziţiilor art. 74 lit. a) C. pen. combinat cu art. 76 lit. b) C. pen.

A fost majorată pedeapsa stabilită pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., de către inculpatul M.V. de la 5 ani şi 6 luni închisoare la 7 ani şi 6 luni închisoare.

În temeiul art. 345 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul M.V., pentru săvârşirea infracţiunii de „ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii şi odihnei publice", prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele stabilite pentru săvârşirea infracţiunii concurente [art. 321 alin. (1) C. pen. - 1 an închisoare şi art. 20 C. pen. - art. 174 - 175 lit. i) C. pen. - 7 ani şi 6 luni închisoare] şi a fost aplicată inculpatului M.V. pedeapsa cea mai grea, de 7 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii pe o perioadă de 2 ani, a exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) C. pen., precum şi pedeapsa accesorie vizând interzicerea aceloraşi drepturi, în condiţiile art. 57 şi art. 7I C. pen.

Au fost înlăturate din sentinţă dispoziţiile contrare prezentei decizii şi menţinute celelalte dispoziţii.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea a reţinut că, analizând atât probele administrate în faţa primei instanţe şi cu ocazia urmăririi penale şi coroborându-le cu cele administrate în instanţa de apel, apelul declarat de inculpat este nefondat, iar apelul promovat de procuror este fondat, însă numai în ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel.

Astfel, în ce priveşte modul de analiză a probelor, efectuat de prima instanţă, curtea a considerat ca acesta a fost corect, întrucât susţinerile martorilor propuşi în apărare au fost lipsite de veridicitate şi verosimilitate fiind în mod evident nesincere, din probele reţinute de către prima instanţă, pe care şi-a întemeiat hotărârea de condamnare, a rezultat în mod concret şi indubitabil, că inculpatul M.V. cu intenţia spontană, a aplicat lovitura vulnerantă în zona dorsală a toracelui părţii vătămate, acceptând producerea rezultatului vătămător, respectiv decesul acestuia.

Totuşi, în condiţiile în care s-a reţinut săvârşirea acestei fapte de către inculpat, instanţa de apel a apreciat că, în mod nelegal, s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., întrucât participarea inculpatului la busculada creată cu acel prilej a produs scandal public.

Instanţa de apel a arătat că, constatările expuse mai sus, au conferit caracter neîntemeiat şi cererii formulată, în apel, de către inculpat, de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 322 alin. (3) C. pen., întrucât din probe s-a stabilit că se cunoaşte persoana care a produs prin acţiuni proprii, rezultatul vătămător.

În ce priveşte criticile vizând individualizarea pedepsei, comune ambelor apeluri, curtea şi-a întemeiat decizia pe concluziile raportului de evaluare psihosocială efectuat cu ocazia judecării apelului, din care a rezultat că reţinerea de circumstanţe atenuate cu caracter personal faţă de inculpat nu s-a justificat, acesta nefiind caracterizat în mod favorabil ca şi conduită şi în ce priveşte conştientizarea gravitaţii faptei săvârşite.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs inculpatul M.V. care a invocat, motivând în scris şi oral, cazurile de casare prev. de art. 385⁹ pct. 9, 10, 17, 17². Totodată a solicitat achitarea sa şi a susţinut critici care se circumscriu cazului de casare prev. de pct. 14 al aceluiaşi articol.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Cât priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen.

Inculpatul M.V. a motivat acest caz de casare susţinând, în esenţă, că, în considerentele deciziei, instanţa de apel a precizat că, dintre motivele de apel ale Parchetului, este întemeiat numai cel privind greşita individualizare a pedepsei, ulterior considerând că se impune şi condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii şi ordinii publice prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., solicitare ce forma obiectul unui alt motiv de apel al procurorului, soluţia de condamnare regăsindu-se în dispozitivul deciziei penale.

Totodată, a susţinut că aspecte de contradictorialitate între considerente şi dispozitiv sunt prezente în hotărârea primei instanţe, în care s-a reţinut că M.Ş. zis G. l-a înjunghiat cu cuţitul pe P.I., iar prin dispozitivul hotărârii s-a dispus condamnarea inculpatului M.V.

Potrivit art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege.

Analizând hotărârile prin prisma acestui caz de casare şi a motivelor prezentate în susţinerea acestuia, instanţa de recurs consideră că hotărârile pronunţate de instanţele de fond nu se justifică a fi casate.

În cauză, făcând referire la cele două motive de apel ale procurorului (greşita achitare pentru infracţiunea prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. şi greşita individualizare a pedepsei), instanţa de apel a constatat, mai întâi, cu o formulare generală, că este fondat numai cel de-al doilea motiv, ca apoi, într-un paragraf ulterior, când a examinat achitarea inculpatului M.V. pentru infracţiunea prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., să aprecieze că această soluţie este nelegală.

Această situaţie, nu se încadrează dispoziţiilor pct. 9 al art. 385⁹ C. proc. pen. Din modalitatea de reglementare a acestui motiv de recurs, rezultă că, legiuitorul a prevăzut că, pentru casarea hotărârii, contradicţia trebuie să existe între considerentele şi dispozitivul hotărârii, situaţie care nu se regăseşte în prezenta cauză.

Inadvertenţa sesizată în considerentele deciziei instanţei de apel nu are efect asupra rezultatului deliberării - moment anterior redactării hotărârii, care a fost consemnat într-o minută şi se regăseşte în dispozitivul deciziei, recurentul inculpat M.V. fiind condamnat pentru infracţiunea prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., soluţie care este în concordanţă cu constatarea întrunirii elementelor constitutive ale acestei infracţiuni, expusă în motivarea deciziei.

Cât priveşte cea de a doua critică subscrisă de inculpat cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen., instanţa de recurs constată, de asemenea, că nu este întemeiată. Este real că atât în sentinţă, cât şi în decizie este consemnată formularea: „la data de 14 iunie 2009, în jurul orelor 13,00, în urma unui conflict desfăşurat în stradă, între familiile P.I. zis S. şi membrii familiei M.Ş. zis G., acesta din urmă l-a înjunghiat cu cuţitul pe P.I. (...)".

Examinând însă motivarea sentinţei, se constată că paragraful respectiv nu reprezintă situaţia de fapt avută în vedere de instanţa de fond la soluţionarea cauzei, ci constituie o reproducere incompletă şi, ca urmare, eronată, de către prima instanţă, în propria hotărâre, a situaţiei de fapt de la secţiunea "încadrare juridică" a rechizitoriului, unde se arată că: „fapta comisă de inculpatul M.V. zis O., care la data de 14 iunie 2009, în jurul orelor 13,00, în urma unui conflict desfăşurat în stradă, între familiile P.I. zis S. şi membrii familiei M.Ş. zis G., l-a înjunghiat cu cuţitul pe P.I. (...)". Formularea trunchiată din sentinţa penală este preluată de instanţa de apei cu ocazia prezentării conţinutului sentinţei penale, în cuprinsul propriei hotărâri.

Aşadar, cuprinsul rechizitoriului se referă exclusiv la M.V. ca autor al infracţiunilor ce fac obiectul cauzei, acesta fiind, de altfel, cel trimis în judecată prin dispozitivul actului de sesizare a instanţei, iar motivarea hotărârilor atacate relevă că, în examenul propriu al actelor şi lucrărilor dosarului, instanţele de fond au analizat exact situaţia persoanei care a fost trimisă în judecată, şi anume a inculpatului M.V.

Prin urmare, se constată că, la momentul redactării hotărârilor s-a preluat viciat conţinutul secţiunii "încadrare juridică" din rechizitoriu, dovadă fiind faptul că într-un paragraf anterior celui criticat de inculpat, în sentinţă, se menţionase că, prin rechizitoriul 1231/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, a fost trimis în judecată inculpatul M.V.

În plus, se impune precizarea că paragraful din considerentele hotărârii prin care instanţa de fond a înţeles să redea succint acuzaţiile aduse inculpatului, astfel cum se regăsesc în rechizitoriu, nu semnifică motivarea soluţiei pronunţate de prima instanţă şi instanţa de apel şi, pe cale de consecinţă, nici nu are cum să contrazică dispozitivul sentinţei sau deciziei atacate pentru a determina casarea acestora.

Cât priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen.

Apărarea inculpatului a învederat, în esenţă, că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiei privind nelegala sesizare a instanţei prin rechizitoriu care, contrar dispoziţiilor art. 264 C. proc. pen., a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, necunoscându-se, în concret, motivul lipsei semnăturii prim procurorului.

Înalta Curte constată că, la termenul din 15 octombrie 2010, în faţa Tribunalului Constanţa, apărătorul ales al inculpatului M.V., în temeiul art. 332 alin. (2) cu referire la art. 300 C. proc. pen., art. 264 C. proc. pen. şi art. 197 alin. (2) C. proc. pen., a solicitat restituirea cauzei la Parchet motivat de faptul că rechizitoriul trebuia verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, iar nu de adjunctul acestuia.

La solicitarea instanţei de judecată, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, secţia de urmărire penală, a comunicat, la data de 22 octombrie 2012, că activitatea de conducere a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa a fost exercitată exclusiv de prim procurorul adjunct, în perioada 15 ianuarie-30 iunie 2010, ca urmare a delegării prim procurorului în funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, conform Legii nr. 304/2004 şi a Regulamentului de Ordine Interioară al Parchetelor.

Ulterior, la termenul de judecată din 17 decembrie 2010, apărătorul inculpatului a invocat nelegalitatea actului de sesizare a instanţei şi pentru alte considerente, solicitând restituirea cauzei Ia Parchet.

Prin încheierea de şedinţă de la acelaşi termen, verificând regularitatea actului de sesizare a instanţei din perspectiva dispoziţiilor art. 300 C. proc. pen., susţinute de apărătorul ales al inculpatului, tribunalul a respins cererea de restituire a cauzei la procuror.

Faţă de cele arătate, se constată că instanţa s-a pronunţat asupra cererii de restituire a cauzei la procuror, iar pe de altă parte, analiza expresă a întrunirii cerinţelor art. 264 C. proc. pen. (invocat printre motivele restituirii cauzei la procuror) nu ar fi fost de natură să influenţeze soluţia procesului, condiţie prevăzută de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., având în vedere informaţiile de la Parchet că prim procurorul adjunct, care a verificat rechizitoriul sub aspectul legalităţii şi temeiniciei a exercitat activitatea de conducere a Parchetului la data întocmirii rechizitoriului, prin adresă specificându-se şi motivul care a determinat această situaţie, după cum s-a arătat anterior.

Prin concluziile scrise depuse la dosar după dezbateri şi înainte de pronunţare, apărătorul ales al recurentului inculpat a susţinut, în plus, că adresa din 22 octombrie 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa nu era suficientă pentru ca instanţa să se pronunţe asupra cererii inculpatului, formulată la 15 octombrie 2010, şi că se impunea ca aceasta să fi fost însoţită de ordinul în baza căruia prim procurorul adjunct a fost delegat să îndeplinească atribuţiile specifice prim procurorului.

Instanţa de recurs constată că o astfel de verificare ar fi fost redundantă, neexistând date că informaţiile comunicate la 22 octombrie 2010, în mod oficial, prin adresa emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, nu reflectă realitatea.

Cât priveşte critica inculpatului privind nepronunţarea instanţei de apel asupra cererii de schimbare a încadrării juridice şi asupra cererii privind scuza provocării, instanţa de recurs consideră că nici aceasta nu poate fi primită.

Instanţa de apel a reţinut că „inculpatul M.V. cu intenţie spontană a aplicat lovitura vulnerantă în zona dorsală a toracelui părţii vătămate, acceptând producerea rezultatului vătămător, respectiv decesul" părţii vătămate.

Având în vedere aceste considerente, instanţa de recurs constată că instanţa de prim control judiciar a supus propriei aprecieri împrejurarea dacă inculpatul a săvârşit tentativa la infracţiunea de omor calificat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de vreo provocare, arătând că inculpatul a acţionat cu „ intenţie spontană", ceea ce nu caracterizează scuza provocării astfel cum este reglementată de art. 73 lit. b) C. pen., precum şi dacă rezultatul mai grav, care putea să intervină, respectiv decesul părţii vătămate, ca urmare a înjunghierii cu cuţitul, s-a datorat sau nu culpei, considerând că inculpatul a acceptat producerea rezultatului vătămător constând în decesul persoanei agresate, ceea ce este propriu formei de vinovăţie a intenţiei directe ce caracterizează tentativa la infracţiunea de omor calificat şi nespecific infracţiunii de vătămare corporală gravă în varianta agravantă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. - când este pusă în primejdie viaţa persoanei vătămate, care se săvârşeşte cu praeterintenţie.

Totodată, instanţa de apel a specificat motivul pentru care fapta nu poate fi încadrată juridic în infracţiunea de încăierare prev. de art. 322 alin. (3) C. pen.

Cu privire la leziunile cauzate părţii vătămate P.I. şi certificatul medico legal, depus la dosar, nu au fost formulate cereri nici în faţa instanţei de fond şi nici în faţa instanţei de apel, iar potrivit art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când instanţa nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale pentru părţi.

În plus, se consideră că obiecţia inculpatului privind unitatea emitentă a certificatului medico legal al părţii vătămate nu este de natură a influenţa soluţia procesului, condiţie cumulativă, prevăzută de motivul de recurs reglementat de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., pentru casarea unei hotărâri, iar pe de altă parte, încălcarea oricărei alte dispoziţii legale decât cele prevăzute la alin. (4) al art. 197 C. pen., se invocă în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit de la efectuarea actului, moment procesual depăşit.

Instanţa de recurs mai reţine că, deşi apelul este caracterizat prin efect devolutiv integral, în fapt şi în drept, la dosar nu există date contradictorii care să fi impus verificări suplimentare sub aspectul analizat, fiind garantate drepturile părţilor, la care face, de asemenea, referire art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen.

Conţinutul certificatului medico legal eliberat părţii vătămate P.I. de Serviciul de Medicină Legală Călăraşi, care a avut în vedere şi biletul de ieşire din Spitalul Clinic de Urgenţă Constanţa - Secţia Chirurgie, (hemopneumotorax stâng; plagă înjunghiată hemitorace stâng faţă posterioară; leziuni ce pot data din data de 14 iunie 2009 produse prin înjunghierea cu corp tăietor înţepător -probabil cuţit; necesită 25-30 de zile îngrijiri medicale de la data producerii dacă nu survin complicaţii; leziunile de violenţă au pus în pericol viaţa victimei, intervenţia chirurgicală executată de urgenţă, înlăturând pericolul existent), nu este în contradicţie cu concluziile provizorii formulate, semnate şi parafate de medicul legist din cadrul Serviciului de Medicină Legală Constanţa, care a examinat partea vătămată, la o zi de la data faptei, în timp ce aceasta era internată la Spitalul de Urgenţă Constanţa, aşa cum rezultă din procesul verbal întocmit de organele de urmărire penală (prezintă leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu un corp tăietor înţepător şi lovire cu sau de corp dur; pot data din 14 iunie 2009 şi necesită 16-18 zile de îngrijiri medicale dacă nu survin complicaţii; leziunea toracică apus în primejdie viaţa victimei prin hemopneumotoraxul stâng).

Curtea de Apel, prin încheierea din 13 decembrie 2011, a încuviinţat pentru inculpat proba cu înscrisuri şi efectuarea unui referat de evaluare psiho socială, probe care au fost administrate, şi a respins ca nefiind utilă reaudierea martorilor S.D. şi S.T., ascultaţi în primă instanţă.

Se mai constată că instanţa de apel şi-a însuşit analiza probelor realizată de prima instanţă care a examinat pe larg probele în acuzare, dar şi probele în apărare, considerându-le pe cele din urmă ca lipsite de veridicitate şi verosimilitate, în acord cu prima instanţă, şi s-a pronunţat asupra cererilor esenţiale la care inculpatul a făcut referire, chiar dacă aceasta nu s-a realizat într-o modalitatea detaliată, nefiind încălcat dreptul la apărare al inculpatului.

Înalta Curte menţionează că orice alte obiecţiuni referitoare la dispoziţiile de netrimitere în judecată dispuse prin rechizitoriu [cu referire expresă la scoaterea se sub urmărire penală pentru infracţiunea prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. faţă de M.C., M.A., C.S., B.N. şi neînceperea urmăririi penale faţă de M.S. şi P.R. pentru infracţiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen. ca urmare a plângerilor formulate de M.A. şi M.V.], nu pot fi analizate întrucât nu fac obiectul cauzei, după cum este definit de art. 317 C. proc. pen.

Cât priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen.

Referitor la susţinerea inculpatului Miron Vasile că fapta de care este acuzat nu reprezintă tentativă la infracţiunea de omor calificat, ci infracţiunea de încăierare prev. de art. 322 alin. (3) C. pen., se constată că aceasta nu poate fi primită dat fiind, în primul rând, obiectul judecăţii prezentei cauze.

Potrivit art. 317 C. proc. pen., obiectul judecăţii îl constituie fapta şi persoana arătate în actul de sesizare a instanţei, iar în cauză nu au fost efectuate acte de urmărire penală sub aspectul comiterii infracţiunii de încăierare, care presupune stabilirea faptului că a avut loc un conflict fizic între două grupuri adverse, adică a faptului că a existat o pluralitate de subiecţi activi care au realizat o îmbulzeală, o încleştare, o împletire de acţiuni, care face dificilă delimitarea fiecăreia.

În plus, procesul penal nu a fost extins cu privire la alte persoane, în cursul judecăţii, în conformitate cu art. 337 C. proc. pen.

Prin urmare, obiectul judecăţii, care este în acelaşi timp obiectul învestirii, este determinat de cuprinsul actului de sesizare, care este, astfel, implicit caracterizat şi ca act de învestire, limitele acesteia fiind date numai de faptă şi persoană. În accepţiunea textului de lege, aşa cum s-a statuat prin decizia nr. 74 din 08 octombrie 2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători, prin faptă arătată în actul de sesizare nu se poate înţelege doar simpla referire la o anumită faptă menţionată în succesiunea activităţilor inculpatului, ci descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice, şi anume de a învesti, o atare condiţie neputând fi îndeplinită decât în cazul când fapta arătată prin rechizitoriu este însoţită de precizarea încadrării ei juridice şi de dispoziţia de trimitere în judecată pentru acea faptă.

Instanţa de recurs constată că prin actul de sesizare s-a arătat expres că, din relatările făcute de membrii grupărilor P. şi M., au rezultat stări de fapt diferite, fiecare dintre părţi acuzând-o de agresiune pe cealaltă, ceea ce denotă că nu au existat, nici măcar din punctul de vedere al acestora, acte de agresiune reciproce.

Coroborând declaraţiile membrilor familiei Petrache şi ale apropiaţilor acesteia, rezultă, într-adevăr că, în esenţă, aceştia au arătat că fiul părţii vătămate, M.C., a încercat să-l lovească pe inculpatul M.V. cu o bâtă, acesta s-a apărat, l-a lovit cu pumnul pe martor, iar în momentul în care partea vătămată P.I. a intervenit, pentru a-l ridica pe fiul său de la pământ, a fost lovit cu cuţitul de inculpat, după care inculpatul şi ai lui au fugit de la faţa locului.

Nici declaraţiile membrilor familiei M. şi ale celor care au susţinut apărarea inculpatului, nu au descris vreo încleştare între indivizi din grupuri diferite care să facă dificilă delimitarea acţiunilor fiecăruia, aceştia relatând un eveniment în care inculpatul, fratele său M.A. şi S.D. au fost accidentaţi de un autoturism. Prin rechizitoriu, s-a dispus cu privire la această faptă o soluţie de netrimitere în judecată, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. - fapta nu există, faţă de M.S. şi P.R., persoane apropiate părţii vătămate, neexistând dovezi că această soluţie a fost infirmată în procedura reglementată de art. 278, 278¹ C. proc. pen.

Aşadar, o eventuală schimbare de încadrare juridică din infracţiunea de tentativă la omor calificat în infracţiunea de încăierare, este împiedicată de obiectul judecăţii şi specificul infracţiunii prev. de art. 322 C. pen., caracterizată prin multitudinea subiecţilor activi (fiecare răspunzând în calitate de autor pentru participarea la încăierare), împărţiţi în două tabere, alcătuite din cel puţin câte două persoane fiecare, între care au loc acte reciproce de violenţe, condiţii neîndeplinite în cauză.

Prezenţa la faţa locului, pentru a participa la o judecată specifică etniei rromilor, a numeroase persoane din familiile părţii vătămate şi a inculpatului, a unor cunoscuţi ai acestora şi a altor persoane, nu poate crea automat convingerea unor acte reciproce de violenţe.

Apoi, în acord cu instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte reţine că nu există nici un dubiu că inculpatul M.V. este cel care a lovit cu cuţitul partea vătămată P.I. (aspect care va fi analizat în cele ce urmează), alin. (3) al art. 322 C. pen. fiind incident numai atunci când nu se cunoaşte care dintre participanţii la încăierare a săvârşit vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane.

Fapta inculpatului nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., întrucât probele administrate constând în certificatul medico legal, declaraţia părţii vătămate, declaraţiile martorilor, demonstrează că leziunea părţii vătămate P.I. a fost produsă prin înjunghiere cu un corp tăietor înţepător (cuţit), că aceasta a constat într-o plagă în zona hemitorace stâng faţă posterioară, spaţial 4 intercostal, prin care viaţa victimei a fost pusă în primejdie, fiind necesară o intervenţie chirurgicală de urgenţă.

Având în vedere aşadar, obiectul vulnerant, intensitatea loviturii aplicate şi urmările periculoase ale faptei asupra integrităţii corporale şi a vieţii părţii vătămate P.I., instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, fapta a fost considerată ca întrunind elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat.

Solicitarea apărării de a dispune achitarea inculpatului M.V. în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., este neîntemeiată (critica va fi analizată prin prisma cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.).

Instanţa de recurs reţine, în acord cu instanţele de fond că, din toate mijloacele de probă administrate reiese, fără dubiu, că inculpatul M.V. a fost prezent la locul faptei şi a fost implicat în incidentul din 14 iunie 2009, fiind înarmat cu un cuţit cu care a înjunghiat-o, printr-o lovitură, în zona din spate, pe partea vătămată P.I., zis S., fapta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat.

Potrivit procesului verbal întocmit de organele de cercetare penală, la 14 iunie 2009, în jurul orei 15,00, au fost sesizate prin SNUAU 112, că în faţa imobilului din str. A., oraşul Constanţa, o persoană a fost înjunghiată, iar în urma deplasării acestora la Spitalul Clinic Judeţean Constanţa, a fost identificat P.I., internat la Secţia chirurgie - Terapie intensivă, cu diagnosticul plagă înjunghiată hemitorace stâng, penetrantă, cu hemopneumotorax stâng, partea vătămată declarând verbal că a fost înjunghiată de M.V. zis O.

La 15 iunie 2009, în urma examinării părţii vătămate P.I., aflată la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, s-a constatat că aceasta prezintă leziuni care s-au putut produce prin lovire cu un corp tăietor înţepător şi lovire cu şi de corp dur, care pot data din 14 iunie 2009 şi necesită 16-18 zile îngrijiri medicale dacă nu survin complicaţii şi că leziunea toracică a pus în primejdie viaţa victimei prin hemopneumotoraxul stâng, concluzii semnate şi parafate de un medic legist din cadrul Serviciului de medicină legală Constanţa, după cum rezultă din procesul verbal întocmit de organele de urmărire penală (acelaşi medic legist, în urma examinării inculpatului M.V. şi a martorului M.A., a formulat concluzii privind leziunile pe care aceştia le prezentau la 15 iunie 2009, fiind consemnate, de asemenea, în procese-verbale întocmite de organele de urmărire penală, pe care a aplicat semnătura şi parafa, concluzii care se regăsesc în certificatele medico legale emise ulterior de acelaşi specialist).

În certificatul medico legal, în urma examinării părţii vătămate la 19 iunie 2009 şi a biletului de ieşire din spital din care rezultă că P.I. a fost internat în Spitalul Clinic de Urgenţă Constanţa - Secţia chirurgie, în perioada 14 iunie-18 iunie 2009 cu diagnosticul „hemopneumotorax stâng, plagă înjunghiată hemitorace stâng faţă posterioară, spaţial IV intercostal", s-a concluzionat că partea vătămată P.I. prezintă leziuni ce pot data din 14 iunie 2009 produse prin înjunghiere cu corp tăietor înţepător (probabil cuţit), necesită 25-30 zile îngrijiri medicale dacă nu survin complicaţii, leziunile au pus în primejdie viaţa victimei, iar intervenţia chirurgicală executată de urgenţă, a înlăturat pericolul existent.

Partea vătămată P.I. a declarat în faza de urmărire penală, că la momentul când a intervenit pentru a-l ridica pe fiul său M.C., de la sol, în momentul în care se afla în mişcare de ridicare spre poziţia în picioare, a simţit o puternică lovitură în partea din spate, în zona omoplatului, s-a uitat imediat spre înapoi şi l-a văzut pe inculpatul M.V., cu un briceag pe care îl ţinea în mâna dreaptă, care a făcut o mişcare de întoarcere spre înapoi şi a luat-o la fugă. În faţa instanţei de judecată, partea vătămată a afirmat că este convinsă că inculpatul este cel care a înjunghiat-o.

A mai relatat că, după aplicarea loviturii, a fost legat în zona rănii cu tricoul pe care l-a dezbrăcat, dar după puţin timp l-a aruncat în zona agresiunii întrucât se îmbibase de sânge şi a fost bandajat cu alt tricou.

În procesul verbal de cercetare la faţa locului, s-a consemnat că într-un butoi din plastic pentru resturi menajere, în dreptul imobilului nr. 16, a fost identificat un tricou de culoare albă, rupt complet la partea din spate cu multiple pete de culoare brun roşcată cu aspect de sânge.

La confruntarea părţii vătămate cu inculpatul, P.I. şi-a menţinut acuzaţia că M.V. este cel care l-a înjunghiat, făcând precizarea că l-a văzut personal când l-a lovit. Cu aceeaşi ocazie, inculpatul M.V. a menţionat că „în acea zi nu se mai afla în vreo stare conflictuală cu altă persoană".

În consecinţă, instanţa de recurs constată că, fără nici un dubiu, în cursul procesului, în mod constant, partea vătămată l-a indicat pe inculpat ca fiind persoana care l-a lovit cu cuţitul la data de 14 iunie 2009, pe str. A. din Constanţa.

Consemnarea din cuprinsul declaraţiei părţii vătămate, date în timpul cercetării judecătoreşti, că inculpatul i-a aplicat o lovitură cu un briceag în zona inimii, declaraţie preluată de instanţă în cuprinsul sentinţei cu prilejul analizei declaraţiei părţii vătămate, este singulară şi contrară tuturor celorlalte probe administrate (declaraţii martori, act medico legal, înscrisuri), cu care se coroborează declaraţia părţii vătămate din faza de urmărire penală când a indicat că lovitura cu corpul vulnerant i-a fost aplicată în partea din spate, în zona omoplatului.

De altfel, în urma examinării materialului probator administrat, prima instanţă a reţinut, prin hotărârea pronunţată, caracterul penetrant al plăgii toracice cu pneumotorax consecutiv ce a necesitat intervenţie chirurgicală.

Martorii oculari C.G., M.F. şi S.T. au relatat, în faza de urmărire penală şi în timpul cercetării judecătoreşti, că au perceput direct când partea vătămată s-a aplecat să-l ridice pe fiul său M.C., moment în care inculpatul M.V. i-a aplicat o lovitură cu un cuţit sau un briceag în zona spatelui şi a fugit, partea vătămată fiind condusă la spital.

Fiind audiat, martorul D.R. a declarat, în ambele faze ale procesului penal, că partea vătămată a încercat să-l ridice pe fiul său M.C., căzut la pământ, care fusese agresat de unii membri ai familiei M., şi a perceput nemijlocit că partea vătămată avea tricoul plin de sânge, iar inculpatul M.V., cu un cuţit în mână, a fugit de la locul faptei, fiind singurul care avea cuţit şi care s-a aflat în spatele părţii vătămate, când aceasta s-a aplecat spre fiul său.

Martorul S.D. a precizat, în esenţă, că nu l-a văzut pe inculpat să lovească partea vătămată, martorul ieşind printre ultimii din curte, în stradă, unde a avut loc incidentul, dar a constatat că aceasta era înjunghiată, având o tăietură în zona spatelui, în partea stângă, fiind transportată la spital. Totodată, martorul, în ambele faze ale procesului penal, a susţinut că el nu a fost accidentat de vreo maşină care să-l fi proiectat în aer împreună cu M.V. şi M.A. şi nu a suferit nici o vătămare corporală, în acest mod, în ziua respectivă. înscrisul medical eliberat de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţe Constanţa, pe numele martorului S.D. (singurul act de natură medicală aflat la dosar care îl priveşte pe acesta), menţionează ca diagnostic contuzie gambă, gleznă dreaptă şi escoriaţii, pentru care s-a efectuat toaletă şi pansament, aspecte care, apreciază instanţa de recurs, sunt insuficiente pentru a creea convingerea că martorul a fost victima unui accident de circulaţie, cum a susţinut apărarea inculpatului.

Prin afirmaţiile sale, martorul S.D. a contrazis declaraţiile martorilor M.Ş., M.A., M.I., M.D. şi B.N. care au încercat să acrediteze ideea că partea vătămată a fost înjunghiată după părăsirea locului faptei de către inculpat, membrii familiei M. şi apropiaţii acesteia, respectiv într-un moment în care aceasta ar fi ajutat la împingerea unui autoturism pentru a elibera piciorul martorului S.D., eveniment pe care, de altfel, martorii nici nu l-au perceput nemijlocit ci, aşa cum toţi au arătat, l-au aflat de la martorul M.I., deoarece ei plecaseră, în grabă, de la locul faptei.

Cât priveşte credibilitatea martorului M.I., instanţa de recurs consideră că este serios pusă la îndoială având în vedere că, pe aspectele importante, se contrazice în declaraţii. Astfel, la urmărire penală a menţionat că tricoul plin de sânge al părţii vătămate a fost pus într-un coş de gunoi de pe stradă, unde a fost găsit de organele de poliţie, în timp ce în faţa instanţei a declarat că partea vătămată şi-a dat jos tricoul alb cu dungi şi nu a văzut urme de sânge. Apoi, contrar chiar depoziţiilor celor din familia M., acest martor a susţinut că nu au fost prezenţi la faţa locului martorii C.G., P.L., M.F. şi S.T.

Cât priveşte afirmaţiile martorilor M.C. şi P.L., deşi la urmărire penală au declarat că, nemijlocit, au perceput acţiunea agresivă a inculpatului asupra părţii vătămate, iar în timpul cercetării judecătoreşti, au relatat că nu au văzut, ci au aflat că inculpatul a fost cel care a înjunghiat partea vătămată, instanţa de recurs apreciază că aceste modificări ale declaraţiilor nu pot conduce la concluzia că inculpatul nu este autorul infracţiunii, faţă de probele anterior examinate.

Declaraţia martorului C.S., data în faţa primei instanţe, că l-a văzut pe martorul S.D., prins sub maşină, nu este credibilă, cel puţin pentru motivul că în faza de urmărire penală a relatat că o maşină i-ar fi „aruncat în aer la aproximativ 2 m" doar pe inculpatul M.V. şi fratele lui, martorul M.A., întrucât martorul l-a indicat şi pe S.D. ca fiind accidentat de acel autoturism, abia în instanţă, această suplimentare a declaraţiei nu poate fi interpretată decât ca având rolul de a face credibile depoziţiile martorilor care au declarant în favoarea inculpatului că partea vătămată a fost lezată fizic în împrejurarea în care ajuta la eliberarea piciorului martorului S. de sub autovehicul. Faptul declarat numai în instanţă de acest martor, că ar fi perceput direct că martorul S.D. a fost accidentat, este luat sub beneficiul de inventar şi faţă de declaraţia sa că, şi el, a fugit împreună cu toţi membrii familiei M. spre str. F.S., astfel că nu mai este verosimil că avea cum să vadă dacă ceva s-ar fi întâmplat cu S.D., fiindcă toţi cei care au susţinut că S. a fost prins de maşină, au plasat acest moment la un timp în care familia M. nu mai era prezentă la locul faptei.

Depoziţia martorului C.N., din faţa instanţei, este singulară, în sensul că l-a auzit pe P.I. strigând că a fost tăiat în momentul în care o maşină ar fi lovit pe fiii lui M.Ş. şi, atunci, cei prezenţi s-ar fi îngrămădit.

Înalta Curte consideră că aceste din urmă depoziţii nu demonstrează decât că martorii rude cu inculpatul sau apropiaţi ai acestuia au încercat să situeze agresiunea fizică exerciatată asupra părţii vătămate la un moment în care inculpatul nu se mai afla la faţa locului, cu consecinţa exonerării sale de răspundere penală şi inducerea ideii că o altă persoană este autorul faptei.

Nu în ultimul rând, instanţa de recurs reţine că, sub aspectul faptei de lovire cu un autoturism a numiţilor M.V. şi M.A., prin rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru că fapta nu există, ceea ce înseamnă că o astfel de faptă nu a fost exercitată nici împotriva lui S.D., cu consecinţa înlăturării, o dată în plus, a apărării că inculpatul nu este autorul faptei întrucât partea vătămată ar fi fost înjunghiată când s-a intervenit în ajutorul martorului S. al cărui picior era prins sub maşină.

Referitor la infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., se apreciază că în mod întemeiat instanţa de apel a considerat că se impune condamnarea inculpatului. Sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, în condiţiile în care inculpatul a comis, în aceleaşi împrejurări, şi tentativa la infracţiunea de omor calificat, nefiind aplicabile nici dispoziţiile art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Soluţia de scoatere de sub urmărire penală dispusă prin rechizitoriu, faţă de M.C., M.A., C.S. şi B.N. pentru infracţiunea prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., întrucât nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, şi aplicarea unei amenzi administrative în cuantum de câte 1000 RON, nu poate constitui un argument pentru achitarea inculpatului M.V., aşa cum a reţinut prima instanţă, deoarece trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o faptă ce prezintă pericol social, cum prevede art. 18 C pen., se apreciază şi în funcţie de persoana infractorului şi condiţiile în care s-a săvârşit fapta.

În data de 14 iunie 2009, la imobilul nr. 13 din str. A., oraşul Constanţa au fost prezente în jur de 30 de persoane pentru a participa la o judecată specifică etniei rromilor, astfel că injuriile, ameninţările şi fapta inculpatului de a lovi cu cuţitul, în stradă, partea vătămată, a creat zarvă, vâlvă, nefiind vorba de indignarea izolată a unei singure persoane.

Astfel, martorul S.D. a declarat că, în curte, la stabor, erau în jur de 30-40 de persoane, iar când în stradă s-au auzit nişte zgomote caracteristice unui conflict fizic, toţi din curte au ieşit să vadă ce se întâmplă.

Martorul C.B. a relatat că la stabor erau prezente înjur de 20-30 de persoane, că la un moment dat s-a auzit un ţipăt venind dinspre stradă şi, realizând că s-a iscat un scandal, cei prezenţi au încercat să iasă cât mai repede în stradă pentru a constata ce se întâmplă, în acest sens fiind şi declaraţia martorului M.F.

Fiind audiat, martorul M.I. a arătat că la domiciliul său au fost prezente mai multe persoane din familiile A., M. şi prieteni sau neamuri cu familia M., precum şi alţii, la un moment dat au auzit ţipete şi strigăte, iar toţi s-au repezit spre poartă şi în stradă, susţinând că s-a creat o puternică stare de panică, sunând la serviciul de urgenţă 112.

Martorul M.A. a declarat că în curtea locuinţei lui M.I. erau aproximativ 25-30 de persoane, strada fiind ocupată de mai multe maşini.

Martorul M.I. a menţionat că în curte se strânseseră 20 de persoane (bărbaţi) pentru stabor, în stradă mai erau 10-15 persoane, precum şi autoturismele cu care cei prezenţi se deplasaseră, iar la un moment dat a auzit din stradă mai multe ţipete şi toţi au început să să fugă spre poartă şi în stradă.

Ca urmare, instanţa de recurs consideră că în mod legal şi temeinic instanţa de apel a înlăturat soluţia de achitare a inculpatului pentru infracţiunea prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., neputând fi primită nici apărarea că nu s-a evidenţiat existenţa unei stări negative care să creeze panică în zona conflictului şi care să conducă la o tulburare reală a bunului mers al vieţii sociale.

Referitor la critica privind individualizarea pedepsei de către instanţa de apel, care se circumscrie motivului de recurs prev. de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., se apreciază că în mod întemeiat instanţa de apel a înlăturat circumstanţa atentuantă judiciară prev. de art. 74 lit. a) C. pen. şi a majorat pedeapsa închisorii pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat la un cuantum care impune ca modalitate legală de executare doar detenţia.

Prin referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Constanţa, probă administrată în apel, s-a evidenţiat că inculpatul a absolvit 4 clase, abandonând şcoala şi este cercetat în mai multe dosare penale pentru comiterea unor fapte cu violenţă, comportamentul manifestat în cadrul comunităţii fiind unul agresiv, sursele contactate pentru realizarea referatului de evaluare relatând că inculpatul profită de împrejurarea că a practicat boxul o perioadă mai lungă de timp în cadrul Clubului Sportiv F. din Constanţa, pentru a-şi crea în comunitate o imagine de persoană periculoasă.

Din actele dosarului, mai rezultă că inculpatul a fost cercetat în Dosarul nr. 8241/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa pentru infracţiunile prev. de art. 180 alin. (2) şi art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., fiind condamnat de instanţă la 1 an închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În consecinţă, ţinând seama de persoana inculpatului M.V., despre care nu se poate admite că a avut un comportament bun înainte de comiterea infracţiunilor ce fac obiectul prezentei cauze, se apreciază, în acord cu instanţa de apel, că nu se justifica reţinerea circumstanţei atenuante judiciare prev. de art. 74 lit. a) C. pen., cum a considerat prima instanţă.

În procesul de individualizare a pedepsei, Înalta Curte are în vedere că nu poate prevala nici unul dintre criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen. Astfel, în raport şi de natura infracţiunilor comise (dintre care una este îndreptată împotriva vieţii şi intergrităţii fizice a unei persoane), de modalitatea de comitere a unei fapte (atacarea părţii vătămate prin surprindere, din spate, cu un cuţit), de urmările periculoase socialmente ale faptelor (constând inclusiv în punerea în primejdie a vieţii părţii vătămate), de împrejurarea că a comis un concurs de infracţiuni, de faptul că inculpatul a dat dovadă de perseverenţă infracţională (este acuzat de comiterea unei alte tentative la infracţiunea de omor calificat, cauza fiind în curs de soluţionare), că în referatul de evaluare s-a consemnat că inculpatul menţine legături cu persoane ce promovează atitudini proinfracţionale şi manifestă comportamente delincvente, iar organele de urmărire penală au ataşat prezentei cauze, în fotocopii, acte şi fotografii judiciare, din alte cauze instrumentate de organele de urmărire penală, privind evenimente cu violenţă dintre familiile M. şi P. (aşa cum se arată şi în rechizitoriu), se apreciază că pedeapsa rezultantă de 7 ani şi 6 luni închisoare, este de natură să asigure scopul preventiv educativ al acesteia.

Dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., nu sunt aplicabile în speţă. Probele administrate dovedesc că inculpatul a lovit partea vătămată cu cuţitul când aceasta a intervenit pentru a-l ridica pe martorul M.C. de la pământ, unde căzuse ca urmare a aplicării unui pumn de către inculpat, aşa încât nu se poate considera că, la momentul când a înjunghiat partea vătămată, care era cu spatele şi s-a aplecat spre martor, inculpatul ar fi acţionat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, cauzată de agresiunea iniţială a martorului M.C., asupra sa. Relevantă sub aspectul analizat este depoziţia martorului M.Ş. care a declarant că a văzut când M.C. a încercat să-l lovească pe inculpat cu o bâtă, dar acesta fiind antrenat 10 ani în arte marţiale, a parat lovitura şi l-a dezarmat, apoi i-a tras un pumn şi l-a trântit la pământ. Cât priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. În susţinerea acestui motiv de recurs, inculpatul M.V. a invocat, în esenţă, că s-a încălcat principiul disponibilităţii.

În faza de urmărire penală, partea vătămată P.I. s-a constituit parte civilă cu o sumă despre care a arătat că o va indica în instanţă. Înainte de termenul de judecată din 24 septembrie 2010 s-a depus o cerere, nesemnată, prin care se arătă că P.I. nu se constituie parte civilă. La termenul de judecată din 21 ianuarie 2011, partea vătămată a precizat că se constituie parte civilă cu suma de 10000 RON, fapt consemnat în încheierea de şedinţă.

Prin apelurile declarate de procuror şi inculpat, sentinţa penală a fost criticată numai cu privire la latura penală a cauzei.

În conformitate cu efectul devolutiv al apelului, instanţa de prim control judiciar a judecat apelurile numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, respectiv a examinat sentinţa penală din perspectiva criticilor aduse laturii penale a cauzei.

Decizia pronunţată în apel a condus la modificarea dispoziţiilor prin care a fost soluţionată acţiunea penală de către prima instanţă, dar aceasta nu a determinat vreo schimbare a dispoziţiilor sentinţei prin care a fost soluţionată latura civilă.

Din coroborarea dispoziţiilor procesual penale care reglementează apelul şi recursul, ca şi căi ordinare de atac, rezultă că recursul nu poate fi exercitat omisso medio. Astfel potrivit art. 385¹ alin. (4) C. proc. pen., nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 362 C. proc. pen. nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac, iar persoanele prevăzute în art. 362 C. proc. pen. pot declara recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la această modificare.

Pe cale de consecinţă, motivul de recurs al inculpatului, care vizează latura civilă a cauzei, nu poate fi analizat întrucât, prin apelurile declarate, nu s- au adus critici decât laturii penale a cauzei, iar în urma soluţionării apelurilor nu s-a modificat soluţia din sentinţă, pe latură civilă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.V. împotriva deciziei penale nr. 23/P din 1 martie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale, cu minori şi de familie.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 450 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.V. împotriva deciziei penale nr. 23/P din 1 martie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu cinori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 450 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 decembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 4101/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 4111/2012. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 4083/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4086/2012. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4092/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4101/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 4107/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art.246 C.p.), falsul intelectual (art. 289 C.p.), uzul de fals (art. 291 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4111/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 4113/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 4114/2012. Penal