ICCJ. Decizia nr. 4111/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 4111/2012

Dosar nr. 3080/108/2007*/a1

Şedinţa publică din 12 decembrie 2012

Deliberând asupra recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie constată următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, nr. 43/P/2006, înregistrat la instanţă la 18 iulie 2007, au fost trimişi în judecată inculpaţii A.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 1 lit. g) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, M.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 1 lit. g) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 34 C. pen., B.M., P.F.M., E.J.A., Ş.C.D. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 1 lit. g) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Prin sentinţa penală nr. 401 din 20 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 3080/108/2007, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A.G., pentru comiterea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 1 lit. g) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul M.l., pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 1 lit. g) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi spălare de bani prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii B.M., P.F.M., E.J.A. şi Ş.C.D., pentru comiterea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 1 lit. g) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000.

S-a constatat că inculpatul A.G. s-a aflat în stare de reţinere şi arestare preventivă din 5 septembrie 2006 la 24 octombrie 2006.

S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa din 14 septembrie 2006 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie Oradea, asupra bunurilor inculpatului M.l., respectiv prin ordonanţa din 14 septembrie 2006 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie Oradea în privinţa bunurilor inculpatului A.G.

Au fost respinse cererile de scutire a plăţii amenzii judiciare formulate de avocat I.E. şi D.R. şi a fost admisă cererea de scutire a plăţii amenzii formulată de avocat B.l.

Pentru a pronunţa această sentinţă penală, Tribunalul Arad a reţinut că inculpaţii M.l. şi A.G. făceau parte din Consiliul de administraţie al SC C. SA Oradea, primul în calitate de preşedinte şi director general al societăţii, iar cel de-al doilea în calitate de vicepreşedinte şi director economic al aceleiaşi societăţi. În spaţiile comerciale şi de producţie deţinute de această societate îşi desfăşura activitatea SC M.P. SRL Oradea, care deţinea cu chirie hală şi teren, încă din anul 1997.

În data de 22 noiembrie 2001, Adunarea generală a acţionarilor din cadrul SC C. SA Oradea a aprobat, cu majoritate de voturi, vânzarea „mijloacelor imobiliare" închiriate de SC M.P. SRL Oradea, în aceeaşi şedinţă hotărându-se ca discuţiile şi negocierile pentru vânzarea acestor spaţii să fie purtate de membrii consiliului de administraţie, din care, în afara celor doi inculpaţi, făcea parte şi martorul M.l. - în calitate de membru.

În perioada 2000 - 2003, pentru a se realiza vânzarea-cumpărarea, inculpaţii B.M. şi P.F.M., în calitate de reprezentanţi ai SC M.P. SRL Oradea, cu ştiinţa celorlalţi asociaţi, inculpaţii E.J.A. şi Ş.C.D., au purtat discuţii şi negocieri cu inculpaţii M. şi A., în calitate de reprezentanţi al SC C. SA Oradea, negocierile fiind purtate, în principal de către inculpatul A.G. şi inculpaţii P. şi B. În prima fază a negocierilor discuţiile au fost purtate de inculpaţii A. şi P., inculpatul A.G. condiţionând vânzarea de plata unui preţ care să fie înscris pe factură la suma de 100.000 euro, iar suma de 400.000 euro să fie achitată fără acte.

După ce inculpatul P. a comunicat celorlalţi asociaţi condiţiile impuse de inculpatul A. pentru perfectarea vânzării, negocierile au fost purtate între acesta din urmă şi inculpatul B., care a cerut inculpatului A. ca preţul stabilit pentru teren şi clădiri să fie evidenţiat întregime în facturi, dar inculpatul A. nu a fost de acord, solicitând ca în factură să se înscrie suma de 150.000 euro, iar suma de 300.000 euro să fie achitată fără evidenţierea acestei sume în vreun act.

După alte negocieri, cei doi au convenit ca preţul de vânzare să fie de 335.000 euro, din care suma de 235.000 euro să fie evidenţiată pe factură iar suma de 100.000 euro să fie plătită fără nici un act, inculpatul A. fiind de acord cu încheierea tranzacţiei doar în aceste condiţii. Această înţelegere dintre inculpaţii A.G. şi B.M. a fost confirmată de către ceilalţi coinculpaţi, care au achiesat la condiţiile stabilite cu privire la modalitatea de plată a preţului.

În data de 2 iunie 2003 inculpaţii B. şi P. au dat inculpaţilor M. şi A. suma de 100.000 euro care a fost împărţită între inculpaţii M. şi A., după care inculpaţii s-au deplasat la un birou notarial unde a fost semnat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică. Suma de 100.000 euro a fost constituită prin aportul inculpaţilor B.M., P.F.M., E.J.A. şi Ş.C.D., în raport de numărul părţilor sociale pe care îl deţinea fiecare asociat în cadrul societăţii, respectiv câte 30.000 euro inculpaţii B. şi P. şi câte 20.000 euro, inculpaţii E. şi Ş.

În data de 29 iulie 2003 inculpatul M.I. a folosit suma de 50.000 euro, primită de la inculpaţii B. şi P. în condiţiile arătate, pentru a cumpăra un teren intravilan în Oradea, str. G.D.

Această stare de fapt a fost reţinută de către prima instanţă din coroborarea declaraţiilor date de inculpaţi şi de martori, atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii, după cum urmează: inculpatul M.I., inculpatul A.G., B.M., inculpatul P.F.M., E.J.A. şi Ş.C.D. şi martorii T.G. şi M.I.

Au fost, de asemenea, avute în vedere înscrisurile la care s-a făcut referire mai sus, cu privire la hotărârea Adunării generale a acţionarilor şi contractul autentic de vânzare-cumpărare, precum şi procesul verbal de confruntare dintre inculpaţii B.M. şi A.G. şi planşa foto cu fotografiile care redau imagini ale înregistrării video din momentul predării sumei de 100.000 euro de către inculpaţii B. şi P. către inculpaţii A. şi M.

Reţinând această stare de fapt prima instanţă a înlăturat o parte din decla-aţiile inculpaţilor M. şi A., care au recunoscut că au primit fiecare câte 50.000 euro, menţionând însă că aceste sume de bani constituiau un avans plătit de către inculpatul B. pentru acţiunile pe care aceştia le deţineau la SC C. SA Oradea, considerând că această afirmaţie este contrazisă de declaraţiile coinculpaţilor, precum şi de împrejurarea că este de necrezut ca o astfel de tranzacţie să se încheie prin simpla remitere a unor sume considerabile de bani. fără ca tranzacţia să fie evidenţiată în vreun înscris.

Astfel, prima instanţă a apreciat că pentru justa soluţionare a cauzei se impune a se determina dacă suma de 100.000 euro, primită de inculpaţii A. şi M. de la ceilalţi inculpaţi a fost dată acestora cu „scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri", cum pretind prevederile art. 254 alin. (1) C. pen., sau dacă această sumă reprezintă o diferenţă de preţ, diferenţă ce nu a fost evidenţiată în acte, în completarea sumei de 235.000 euro plus TVA, sumă achitată de către cumpărător prin factură.

Prima instanţă a apreciat că suma de 100.000 euro constituie diferenţa de preţ neevidenţiată în nici un înscris, întrucât inculpaţii M. şi A. au condiţionat perfectarea tranzacţiei de plata acestei sume „la negru", această cerinţă de ordin contractual fiind acceptată de inculpaţii B., P., E. şi Ş., şi fiind greu de acceptat că pentru vânzarea unui fond de comerţ cu suma de 235.000 euro s-ar putea pretinde o mită de 100.000 euro, condiţii în care „mita" ar reprezenta aproape jumătate din valoarea tranzacţiei.

S-a reţinut că această consideraţie, bazată pe prezumţia logică a imposibilităţii dării, respectiv primirii, drept mită, a acestei sume de bani, în condiţiile deja arătate, care duce la concluzia că suma de 100.000 euro reprezintă diferenţa de preţ ce nu a fost evidenţiată în acte, este confirmată şi de ansamblul probatoriului administrat în cursul procesului. Inculpatul P.F.M. a declarat în faţa instanţei că în timpul negocierilor, inculpaţii A. şi M. „au pretins o sumă globală drept valoare a tranzacţiei de vânzare a spaţiului, iniţial circa 650 de mii de euro, sumă care a fost coborâtă până la 500.000 de euro, din care o parte urma să fie plătită cu acte drept preţ, iar o altă parte, nu îmi amintesc cât anume din aceste sume, urma să fie predată inculpaţilor M. şi A. fără vreun act", şi că atât el cât şi ceilalţi asociaţi, ar fi dorit ca „şi suma neevidenţiată în vreun act legal pe care am plătit-o, să fie evidenţiată în acte", acest deziderat nefiind realizat din cauza opoziţiei inculpaţilor M. şi A. (declaraţia dată în instanţă). În acelaşi sens este şi declaraţia olografă dată de inculpatul P. şi în faza de urmărire penală în care se arată că „ultimul preţ la care reprezentanţii C. acceptă să vândă este de 350.000 euro, din care 100.000 urmau să fie daţi cash, fără acte". Inculpatul B.M. a confirmat declaraţiile inculpatului P., în declaraţia dată în faţa instanţei, acesta afirmând că „am decis să acceptăm să plătim fără acte suma de 100 mii euro, iar pe acte să fie înscrisă o sumă de cea. 230-250 mii euro, nu mai reţin cu exactitate suma convenită", iar în faza de urmărire penală, inculpatul a făcut aceleaşi afirmaţii, arătând că „am negociat cu A.G. sumele de bani şi în final acesta mi-a impus ca noi, acţionarii de la SC M.P. SRL Oradea, să cumpărăm aproximativ 6.500 mp teren pe care se aflau şi construcţii, achitând pe factură aproximativ 235.000 euro, plus TVA şi 100.000 euro pentru el şi ceilalţi asociaţi din SC C. SA Oradea. În caz contrar urmând să fim daţi afară din spaţiile închiriate (...)" şi că „cu toţii am căzut de acord să-i dăm suma de 335.000 euro, din care 235.000 euro pentru cumpărarea terenului şi a construcţiilor, sumă ce urma să fie consemnată pe factură şi 100.000 euro ce urma să intre în buzunarul său şi a asociaţilor de la SC C. SA Oradea". Inculpaţii E.J.A. şi Ş.C.D., persoane neimplicate în negocieri, au declarat potrivit celor aflate de la inculpaţii B. şi P.; astfel, că, prin declaraţiile date de aceştia în faţa instanţei, inculpaţii afirmă că au perceput că suma de 100.000 euro dată inculpaţilor M. şi A. a reprezentat un ,,comision", această sumă nefiind evidenţiată în nici un act, iar în faza de urmărire penală inculpatul E.J.A. a afirmat că inculpatul B. a comunicat tuturor asociaţilor rezultatul negocierilor, respectiv că s-a „stabilit o tranzacţie finală prin care SC C. SA Oradea cumpăra aproximativ 6500 mp teren şi construcţii cu suma de aproximativ 250.000 euro şi încă 100.000 euro ca şi comision pentru cei doi reprezentanţi ai SC C. SA Oradea, M. şi A.", în timp ce inculpata Ş.C.D. a afirmat în declaraţia olografă, că inculpatul B. „ne-a comunicat că s-a ajuns la suma de 235.000 euro plus TVA facturaţi şi 100.000 nefacturaţi". Martorul T.G., a afirmat în declaraţia dată în faţa instanţei că inculpatul B. i-a spus că suma de 100.000 euro a fost dată inculpaţilor M. şi A. pentru ca aceştia „au vândut terenul, în timp ce în declaraţia dată la urmărirea penală, martorul a relatat că inculpatul B. i-a spus că „preţul plătit pentru cumpărarea acelui teren şi a construcţiilor a fost mult mai mare decât cel consemnat în documentele de vânzare-cumpărare" fiindcă ar fi dat fără acte câte 50.000 euro şi a afirmat în declaraţia dată în faţa instanţei că inculpatul B. i-a spus că suma de 100.000 euro a fost dată inculpaţilor M. şi A.". Instanţa de fond a reţinut ca fiind conformă realităţii declaraţia dată de martor la urmărirea penală, pe de o parte fiindcă această declaraţie a fost dată într-un moment mai apropiat de evenimentul relatat, când este de presupus că martorul îşi amintea mai bine ce s-a întâmplat în realitate, iar pe de altă parte, fiindcă această declaraţie se coroborează cu celelalte probe administrate, la care s-a făcut referire mai sus. Martorul M.I. a pprecizat în declaraţia dată în faţa instanţei că inculpatul B. i-a spus că suma de 100.000 euro a fost dată inculpaţilor M. şi A. la negru, adică fără înscrierea în acte, în sensul că dacă nu ar fi acceptat aceste condiţii, cei doi inculpaţi nu ar fi fost de acord să vândă acele spaţii", în timp ce în declaraţia de la urmărirea penală, martorul a făcut, practic, aceleaşi afirmaţii, arătând că inculpatul B. „a replicat că terenul l-a costat mai mult decât scrie în contract", cu precizarea că a plătit inculpaţilor M. şi A. suma de 100.000 euro.

Din coroborarea acestor probe Tribunalul Arad a apreciat că suma de 100.000 euro a fost dată inculpaţilor M. şi A. cu titlu de diferenţă faţă de preţul total ce a fost înscris în factură, preţul real al tranzacţiei fiind de 235.000 euro, şi nu pentru ca inculpaţii M. şi A. să fie de acord cu încheierea tranzacţiei cum s-a reţinut prin actul de sesizare. De altfel, prin chiar actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpaţii M. şi A. au condiţionat vânzarea „de primirea sumei de 100.000 euro, bani care să nu fie evidenţiaţi în nici un document".

Tribunalul a considerat ca este neîndoielnic faptul că inculpaţii M. şi A. au condiţionat încheierea contractului de plata sumei de 100.000 euro, bani care să nu fie evidenţiaţi în nici un document, pretenţie de ordin contractual acceptată de coinculpaţii B., P., E. şi Ş., în sensul că aceşti inculpaţi au acceptat plata preţului total în condiţiile ce le-au fost impuse.

În privinţa inculpaţilor M. şi A., s-a reţinut de către prima instanţă că s-ar putea discuta despre comiterea de către aceştia a unei infracţiuni de înşelăciune în paguba celorlalţi acţionari ai SC C., dacă aceşti acţionari nu au primit partea ce li se cuvenea din suma de 100.000 euro încasată de inculpaţi, şi a unei infracţiuni de evaziune fiscală, dacă pentru suma încasată nu s-au plătit taxele şi impozitele datorate statului, dar astfel de infracţiuni nu au făcut obiectul judecăţii, instanţa nefiind sesizată cu comiterea unor astfel de infracţiuni, care ar fi presupus administrarea altor probe, încă din faza de urmărire penală.

Prin urmare, Tribunalul Arad a constatat că fapta inculpaţilor B., P., E. şi Ş. nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, suma de 100.000 euro fiind achitată cu titlu de preţ, şi nu cu scopul de a determina pe inculpaţii M. şi A. la îndeplinirea unui act în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, lipsind astfel latura subiectivă a infracţiunii sub forma intenţiei directe.

În consecinţă, s-a constatat că nici fapta inculpaţilor M. şi A. nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, suma de 100.000 euro fiind primită de inculpaţi cu titlu de preţ neevidenţiat în acte, şi nu pentru îndeplinirea unui act în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, lipsind astfel latura subiectivă a infracţiunii sub forma intenţiei directe.

În privinţa infracţiunii de spălare de bani prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 656/2002, raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, reţinută în sarcina inculpatului M.I., în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. prima instanţă a dispus achitarea, întrucât inculpatul a fost achitat pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, suma de 50.000 euro folosită de inculpat pentru achiziţionarea unui imobil în municipiul Oradea, nefiind dobândită prin comiterea unei infracţiuni.

Întrucât s-a pronunţat achitarea inculpaţilor, în baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen. instanţa de fond a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa din 14 septembrie 2006 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie Oradea, asupra bunurilor inculpatului M.I., respectiv prin ordonanţa din 14 septembrie 2006 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie Oradea în privinţa bunurilor inculpatului A.G.

Împotriva sentinţe penale nr. 401 din 20 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 3080/108/2007 au declarat apel Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, precum şi dl. avocat D.R. în nume propriu.

În motivarea apelului formulat de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara s-a arătat că sentinţa penală este nelegală şi netemeinică, comiţându-se mai multe erori grave de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare a inculpaţilor A.G., M.I., B.M., P.F.M., E.J.A. şi Ş.C.D., deoarece Tribunalul Arad, la stabilirea stării de fapt, a elementelor constitutive ale infracţiunii şi a vinovăţiei inculpaţilor, nu a ţinut cont de întregul probatoriu administrat în cauză, probele nu au fost analizate în ansamblul lor, iar instanţa şi-a format convingerea doar pe o parte din probe, cărora le-a acordat o încredere nejustificată în detrimentul celorlalte probe, situaţie în care a ajuns la o convingere care este contrară adevărului.

S-a mai arătat că în mod greşit instanţa de fond a ajuns la concluzia că suma de 100.000 euro ar reprezenta o diferenţă de preţ, iar această sumă de bani nu a fost dată inculpaţilor cu scopul de a îndeplini, a nu îndeplini or a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, cum pretind prevederile art. 254 alin. (1) C. pen., deoarece, atât din ansamblul probator, respectiv declaraţiile inculpaţilor, declaraţiile martorilor, dar şi a celorlalte probe, confruntări, înscrisuri, se desprinde în mod evident, în opinia Ministerului Public, faptul că fără a se achita suma de 100.000 euro inculpaţilor M.I. şi A.G. drept mită, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 02 iunie 2003 nu s-ar fi încheiat, inculpaţii B.M., P.F.M., E.J.A. şi Ş.C.D. ar fi fost evacuaţi, afacerea acestora ar fi intrat în faliment, iar un număr de 100 persoane ar fi fost concediate, or tocmai din acest motiv aceştia au fost de acord cu remiterea acestei sume, cu toate că nu li s-a părut justificat, întrucât au considerat că în această modalitate îşi pot salva afacerea.

S-a mai arătat în motivele de apel, că Tribunalul Arad, cu toate că a avut cauza pe rol timp de peste 4 ani, nu a administrat probe noi în afară de câteva declaraţii, care însă nu au modificat starea de fapt din dosar şi că sentinţa penală atacată este nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind analizate toate probele administrate pe parcursul procesului penal. În final, s-a solicitat condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care aceştia au fost trimişi în judecată.

Prin decizia penală nr. 97 din 18 mai 2011 pronunţată de Cutea de Apel Timişoara, secţia penală, s-a admis apelul declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva sentinţei penale nr. 401 din 20 decembrie 2010 a Tribunalului Arad, pronunţate în Dosar nr. 3080/108/2007.

S-a desfiinţat sentinţa penală apelată şi rejudecând:

În baza art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 1 lit. g) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, au fost condamnaţi inculpaţii A.G. şi M.I., fiecare la pedeapsa de:

- 3 (trei) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

A fost interzisă exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) (ocuparea de funcţii de conducere într-o societate comercială) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege, pe durata prev. de art. 71 C. pen., ca pedeapsă accesorie.

A fost interzisă exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) (ocuparea de funcţii de conducere într-o societate comercială) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 81 C. pen. s-a suspendat condiţionat executarea pedepselor aplicate inculpaţilor A.G. şi M.l.

În baza art. 82 C. pen. a stabilit un termen de încercare de câte 5 ani pentru fiecare inculpat în parte.

În baza art. 83 C. pen. s-a atras atenţia inculpaţilor că dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat va săvârşi din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar şi după expirarea acestui termen, instanţa va revoca suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat executarea pedepselor accesorii aplicate inculpaţilor A.G. şi M.l.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. şi art. 124 C. pen. s-a încetat procesul penal faţă de inculpaţii:

- B.M.; P.F.M.; E.A.; Ş.C.D., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 1 lit. g) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 254 alin. (3) C. pen. a confiscat de la inculpaţii A.G. şi M.l. suma de câte 50.000 euro.

În baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de apelantul avocat D.R. şi s-a dispus scutirea acestuia de plata amenzii de 3.000 RON aplicată prin încheierea din data de 29 noiembrie 2010 a Tribunalului Arad, pronunţată în Dosar nr. 3080/108/2007.

S-au menţinut în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contravin prezentei decizii.

Pentru a pronunţa decizia penală nr. 97 din 18 mai 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a reţinut că este fondat apelul formulat de către avocat D.R. a fost admis şi s-a dispus scutirea acestuia de plata amenzii de 3.000 RON aplicată prin încheierea de şedinţă din data de 29 noiembrie 2010 a Tribunalului Arad pronunţată în Dosarul nr. 3080/108/2007.

În ceea ce priveşte apelul formulat de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, deoarece instanţa de fond, printr-o apreciere eronată a întregului material probator administrat în cauză, a ajuns la concluzia greşită de achitare a inculpaţilor A.G. şi M.l. în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de luare de mită în forma prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., rap. la art. 1 lit. g) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, întrucât, din coroborarea întregului material probator existent în cauză, declaraţiile chiar ale inculpaţilor, ale martorilor, a înscrisurilor, a rezultat fără dubiu că inculpaţii A.G. şi M.l. au săvârşit infracţiunea de luare de mită.

Instanţa de apel a precizat că starea de fapt a fost reţinută corect de instanţa de fond, însă aceasta a apreciat că suma de câte 50.000 euro primită de către inculpaţii A.G. şi M.l. reprezintă doar o diferenţă de preţ neevidenţiată într-un înscris, această cerinţă de ordin contractual fiind acceptată de inculpaţii B., P., E. şi Ş., considerând că în speţa de faţă nu poate fi vorba de săvârşirea infracţiunii de luare şi dare de mită în condiţiile prev. de art. 254 alin. (1) C. pen., respectiv art. 255 alin. (1) C. pen.

Această teză a instanţei de fond nu a fost acceptată de către instanţa de apel, cu argumentarea că, din ansamblul probator existent în cauză, a rezultat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen. pe baza cărora s-a dispus achitarea inculpaţilor M.l. şi A.G., în condiţiile în care au fost întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen.

Reţinând faptul că cei doi inculpaţi menţionaţi mai sus au condiţionat încheierea contractului de vânzare-cumpărare menţionat de plata sumei de 100.000 euro care să nu fie evidenţiată în vreun script, s-a apreciat că aceasta relevă caracterul fraudulos al demersului efectuat de către inculpaţi, fiind evident că suma a reprezentat obiectul mitei pentru a se realiza încheierea contactului de vânzare-cumpărare, practic cei doi inculpaţi efectuând această operaţiune în calitate de reprezentanţi ai SC C. SA Oradea, iar în alte condiţii tranzacţia nu s-ar mai fi încheiat.

Văzând că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen., instanţa a apreciat că se impune condamnarea inculpaţilor M.l. şi A.G. pentru săvârşirea acestei infracţiuni, neputând fi acceptată teza primei instanţe că faptele săvârşite de către inculpaţi nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 154 alin. (1) C. pen. dispunând achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., motivarea instanţei de fond fiind neconvingătoare în acest sens.

Instanţa, la individualizarea judiciară a pedepselor care au fost aplicate celor doi inculpaţi, a avut în vedere cerinţele textului prev. de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al infracţiunilor săvârşite de către cei doi inculpaţi, respectiv art. 254 alin. (1) C. pen., modalitatea şi împrejurările comiterii faptelor, cuantumul sumelor de bani solicitate de la ceilalţi coinculpaţi, dar şi circumstanţele personale ale inculpaţilor care nu au antecedente penale, iar pe de altă parte nu au recunoscut săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor.

Instanţa a apreciat că o pedeapsă orientată la minimul special prevăzut de legea penală de 3 ani închisoare este de natură să conducă la reeducarea inculpaţilor, pedeapsă care a fost aplicată fiecărui inculpat în parte, respectiv A.G. şi M.l., pedeapsă a cărei executare a fost suspendată condiţionat în condiţiile art. 81 C. pen., considerându-se ca fiind întrunite condiţiile acestui text de lege cu privire la cuantumul pedepsei aplicate, şi că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia.

În ceea ce priveşte cealaltă acuzaţie adusă prin rechizitoriu inculpatului M.l., cea de spălare de bani prev. de art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 656/2002, raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, instanţa de apel a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, fiind incidente dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen., astfel că a menţinut soluţia adoptată de prima instanţă cu privire la această acuzaţie, lipsind latura subiectivă a infracţiunii menţionate.

Referitor la inculpaţii B.M., P.F.M., E.J.A. şi Ş.C.D., acuzaţi de săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., instanţa de apel a constatat că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele pentru care sunt acuzaţi a fost împlinit deoarece acest termen a început să curgă la data săvârşirii faptelor, respectiv data de 02 iunie 2003, la care se adaugă termenul de prescripţie (de 5 ani) plus jumătate, adică în total 7 ani şi jumătate, acest termen fiind împlinit la data de 02 decembrei 2010, motiv pentru care aceşti inculpaţi nu mai pot fi traşi la răspundere penală.

Împotriva deciziei penale nr. 97 din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, au declarat recurs, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Direcţia Naţională Anticorupţie, la data de 23 mai 2011 şi inculpaţii A.G., la data de 27 mai 2011, M.l., la data de 20 mai 2011, B.M., la data de 26 mai 2011, P.F.M., la data de 03 iunie 2011 şi Ş.C.D., la data de 25 mai 2011.

Ministerul Public a susţinut, în motivele scrise aflate la dosarul cauzei şi în motivele orale, admiterea recursului, casarea deciziei, în baza art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen.

Rejudecând, s-a cerut să se deducă din pedeapsa aplicată inculpatului A.G., perioada reţinerii şi arestării preventive respectiv 05 septembrie 2006-24 octombrie 2006; să se menţină sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor inculpaţilor A.G. şi M.l.; să se constate că prescripţia specială a răspunderii penale nu a intervenit întrucât perioadele în care dosarul a fost suspendat şi aflat pe rolul Curţii Constituţionale nu trebuie să profite inculpaţilor şi nu trebuie incluse în termenul prevăzut de art. 124 C. pen. S-a cerut condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită.

S-a precizat de către Ministerul Public faptul că la calculul termenului de prescripţie s-a avut în vedere data încheierii pronunţate de instanţă prin care s-a suspendat cauza şi data primului termen de judecată după repunerea cauzei pe rol.

Recurenţii inculpaţi A.G. şi M.l. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale recurate şi menţinerea hotărârii Tribunalului Arad. A fost invocat, în drept, cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., şi anume o gravă eroare de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare.

Pentru recurenţii inculpaţi B.M. şi Ş.C., s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale şi trimiterea cauzei Curţii de Apel Timişoara în vederea continuării judecării cauzei, susţinându-se că la data pronunţării deciziei penale rec urate nu se împlinise prescripţia specială a răspunderii penale, motiv pentru care se impunea casarea cu trimitere spre rejudecare instanţei de apel pentru ca inculpaţii să nu fie privaţi de un grad de jurisdicţie. Chiar dacă termenul de prescripţie ar fi fost împlinit, inculpaţii au cerut continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia.

Pentru inculpatul P.F.M., s-a susţinut în principal admiterea recursului, casarea deciziei penale şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, iar în subsidiar să se ţină seama de constrângerea morală la care a fost supus inculpatul, fapt reţinut în chiar motivele de apel ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin decizia 578 din 24 februarie 2012, a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara şi de inculpaţii A.G., M.l., B.M., P.F.M. şi Ş.C.D. împotriva deciziei penale 97 din 18 mai 201 la Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

A casat în parte decizia penală şi a trimis cauza la Curtea de Apel Timişoara pentru rejudecarea apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara numai cu privire la inculpaţii B.M., P.F.M. şi Ş.C.D. pentru infracţiunea prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat art. 1 lit. g) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi cu privire la inculpaţii A.G. şi M.l., numai pentru infracţiunea prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 1 lit. g) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000.

A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Analizând hotărârea recurată, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen., instanţa de recurs a găsit fondate cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 10 şi 17¹ C. proc. pen., pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., s-a reţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate sau cu privire la cereri esenţiale pentru recurentă de natură să-i garanteze drepturile şi să influenţeze soluţia procesului, invocat oral de către apărare pentru inculpaţii B.M., P.F.M., Ş.C.D.

Instanţa de recurs a observat că pentru a fi incident acest caz de casare trebuie să existe o omisiune cu privire la examinarea unor probe administrate sau cu privire la cereri formulate de părţi. Pentru a fi incident cazul de casare mai trebuie ca omisiunea instanţei de a se pronunţa să se refere la o cerere esenţială, care ar fi apărat interesele legitime ale părţilor în soluţionare a cauzei. S-a reţinut că. în motivele de recurs s-a invocat faptul că instanţa de apel ar fi trebuit să se pronunţe asupra vinovăţiei inculpaţilor şi nu numai în ceea ce priveşte încetarea procesului penal.

Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a pronunţat o soluţie de încetare a procesului penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. şi art. 124 C. pen. faţă de inculpaţii: B.M., P.F.M., E.I.A., Ş.C.D., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzute de art. 255 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 1 lit. g) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000.

S-a arătat că soluţia de încetare a procesului penal prin intervenirea prescripţiei a urmat unei soluţii de achitare a inculpaţilor, pronunţată de instanţa de fond pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzute de art. 255 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 1 lit. g) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, în raport de acuzaţia formulată în rechizitoriu, care avea în vedere faptul că la data de 2 iunie 2003 inculpaţii B.M. şi P.F.M. au dat inculpaţilor M.I. şi A.G. suma de 100.000 euro care a fost împărţită între aceştia din urmă. Inculpaţii M.I. şi A.G., după primirea sumei de 100.000 euro s-au deplasat la un birou notarial unde a fost semnat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică. Suma de 100.000 euro a fost strânsă prin contribuţia inculpaţilor B.M., P.F.M., E.J.A. şi Ş.C.D., în raport de numărul părţilor sociale pe care îl deţinea fiecare asociat în cadrul societăţii, respectiv câte 30.000 euro inculpaţii B. şi P. şi câte 20.000 euro, inculpaţii E. şi Ş.

Instanţa de recurs a precizat că inculpaţii B.M., P.F.M., E.I.A., Ş.C.D. şi-au susţinut nevinovăţia atât în faţa instanţei de fond cât şi a celei de apel, astfel încât pronunţarea de către instanţa de apel a unei soluţii de încetare a procesului penal, care presupune implicit constatarea existenţei vinovăţiei pentru infracţiunea de care sunt acuzaţi, fără a li se da dreptul să combată probele acuzării pentru dovedirea nevinovăţiei lor, s-a considerat că se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen. Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la cereri esenţiale pentru B.M., P.F.M., E.I.A., Ş.C.D., cererile de constatare a nevinovăţiei, de natură să influenţeze soluţia procesului.

S-a evidenţiat că, la judecarea cauzei în apel s-au acordat trei termene de judecată. La termenul din 24 martie 2011 au fost încuviinţate cererile inculpaţilor de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, acordându-se un nou termen la 14 aprilie 2011, când au fost audiaţi inculpaţi A.G., M.I. şi E.J.A., care au arătat că îşi menţin declaraţiile date în faţa Tribunalului Arad, la care nu au de făcut completări.

La termenul din 12 mai 2011 a fost audiată în acelaşi mod inculpata Ş.C.A. şi a fost depusă o declaraţie notarială de la inculpatul B.M. în care acesta a arătat că îşi menţine declaraţiile date anterior.

Înalta Curte a constatat că, deşi în concluziile orale pe fondul cauzei apărarea a invocat împlinirea termenului de prescripţie pentru inculpaţii B.M. şi Ş.C.D., s-a solicitat menţinerea soluţiei de achitare. De asemenea, în concluziile scrise pentru inculpatul P.F.M. s-a solicitat achitarea.

Totodată, s-a reţinut că instanţa de apel, deşi a consemnat declaraţiile prin care inculpaţii solicitau achitarea, aceasta nu a avut în vedere posibilitatea continuării procesului penal conform art. 13 C. proc. pen. pentru dovedirea nevinovăţiei invocată de către inculpaţii în cauză.

S-a mai constatat că, instanţa de apel, în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii P.F.M., E.J.A., B.M., Ş.C.D., a motivat doar soluţia de încetare a procesului pentru intervenirea prescripţiei fără să indice considerentele pentru care apreciază vinovăţia acestora dovedită pentru faptele de care sunt acuzaţi inculpaţii în rechizitoriu.

Înalta Curte a reţinut că, în recurs, doar B.M., P.F.M., Ş.C.D., prin avocat au criticat soluţia de încetare a procesului penal şi au cerut continuarea procesului, iar inculpatul E.l.A. a arătat că doreşte să beneficieze de soluţia de încetare a procesului prin prescripţie.

S-a menţionat că, atunci când inculpatul se consideră nevinovat există interesul legitim de a obţine o soluţie de achitare. La obţinerea acestei rezolvări a procesului penal nu se poate opune încetarea procesului penal prin prescripţie. Interesul dovedirii nelegalităţii sau netemeiniciei acuzaţiei aduse, face ca art. 13 C. proc. pen. să permită continuarea procesului penal, chiar în cazul în care a intervenit prescripţia răspunderii penale, atunci când inculpatul cere să-şi dovedească nevinovăţia. Posibilitatea acordată de lege inculpatului de a cere continuarea procesului penal pentru dovedirea nevinovăţiei sale se transformă într-o obligaţie a instanţei de judecată de a desfăşura în continuare procesul penal în vederea constatării incidenţei unuia dintre cazurile prevăzute de art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen.

Dreptul inculpatului de a dispune asupra desfăşurării procesului penal în continuare, deşi au intervenit cauze de stingere a acţiunii penale, decurge din dreptul său la apărare, prin care se poate combate învinuirea până la infirmarea ei ca netemeinică.

Înalta Curte a arătat că, deşi critica este fondată şi îi priveşte doar pe inculpaţii B.M., P.F.M., Ş.C.D., se justifică trimiterea spre rejudecare şi pentru inculpaţii A.G. şi M.l., având în vedere că, în raport de natura acuzaţiei formulate de Ministerul Public în rechizitoriu este incident cazul de conexitate prevăzut de art. 34 lit. b) C. proc. pen. Infracţiunile de dare de mită de care sunt acuzaţi B.M., P.F.M., Ş.C.D. şi luare de mită de care sunt acuzaţi A.G. şi M.l. sunt săvârşite după o prealabilă înţelegere între făptuitori, conform celor menţionate în rechizitoriu, iar clarificarea temeiniciei acuzaţiilor cu privire la vinovăţia inculpaţilor pentru dare de mită contribuie la temeinicia soluţiei pentru infracţiunea de luare de mită a ceea ce impune rejudecarea cu privire la toţi cei cinci inculpaţi.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., instanţa a reţinut că acesta este fondat, instanţa de apel calculând greşit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

S-a reţinut că Ministerul Public a solicitat să se constate că prescripţia specială a răspunderii penale nu a intervenit întrucât perioadele în care dosarul a fost suspendat şi aflat pe rolul Curţii Constituţionale nu trebuie să profite inculpaţilor şi nu trebuie incluse în termenul prevăzut de art. 124 C. pen. S-a cerut condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, Ministerul Public considerând că termenul de prescripţie urmează să se împlinească în luna mai 2012, cauza fiind suspendată între 10 ianuarie 2008 şi 15 iunie 2009.

Curtea de Apel a apreciat că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 02 decembrie 2010.

Instanţa de recurs a considerat că ambele calcule sunt greşite, termenul de prescripţie fiind calculat incorect atât de către instanţa de fond, cât şi în motivele de recurs. S-a constatat că, în cauza de faţă, cursul termenului de prescripţiei a fost întrerupt prin actele de procedură comunicate inculpaţilor şi suspendat în perioada ce a ţinut de soluţionarea celor două excepţii de neconstituţionalitate, de la data încheierii prin care a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi până la data menţionată în rezoluţia judecătorului prin care s-au dispus măsuri de reluarea a procesului, perioadă care nu a fost luată în considerare la calculul termenului prevăzut de art. 122 lit. d) C. pen., de către instanţa de apel.

Astfel, prin încheierea din 10 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Arad s-a sesizat Curtea Constituţională cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 217 alin. (4) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/2002. Prin decizia nr. 499 din 06 mai 2008, Curtea Constituţională a respins excepţia.

Tribunalul Arad, prin încheierea din 04 noiembrie 2008 a sesizat Curtea Constituţională cu privire la a doua excepţie de neconstituţionalitate privind art. 6 alin. (1) şi (4), art. 70 alin. (2), art. 172 alin. (1), art. 224 alin. (4) şi (3) şi art. 91⁶ C. proc. pen. Prin decizia nr. 484 din 02 aprilie 2009, Curtea Constituţională a respins şi cea de a doua excepţie.

Instanţa a arătat că, în perioada termenului de prescripţie, care a început să curgă la 02 iunie 2003 şi care s-ar fi împlinit la 02 decembrie 2010, a operat şi suspendarea termenului de prescripţie, cu durata necesară soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate, pentru pe care instanţa de apel nu a avut-o în vedere.

S-a menţionat că, data de la care cursul prescripţiei este suspendat este data încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale şi nu data rămânerii definitive a respectivei încheieri deoarece de la momentul la care Tribunalul s-a desesizat nu a mai putut dispune măsuri de continuare a procesului pe fondul său. Conform deciziei recurs în interesul legii nr. 9 din 2 februarie 2009, încheierea prin care instanţa a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a dispus suspendarea judecării până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nu este supusă căii de atac a recursului, astfel încât chiar în ipoteza declarării unei căi de atac nici instanţa de fond, nici instanţa de control judiciar nu ar fi putut efectua alte acte de cercetare judecătorească.

Data la care s-a reluat cursul prescripţiei a fost considerată ca fiind data la care judecătorul a luat prin rezoluţie măsuri pentru continuarea procesului, după soluţionarea excepţiei şi restituirea dosarului de la Curtea Constituţională.

Astfel, instanţa de apel nu a luat în calculul termenului de şapte ani şi şase luni, suspendarea termenului de prescripţie de la 10 ianuarie 2008 la 01 iulie 2008 şi de la 24 noiembrie 2008 la 22 mai 2009, fapt care a determinat împlinirea termenului de prescripţie în luna noiembrie 2011 şi nu în luna decembrie 2010, dată constatată de instanţa de apel, şi nici la data menţionată de Ministerul Public respectiv luna mai 2012. În cauză termenul de prescripţie a răspunderii penale a operat la data de 20 noiembrie 2011 pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii B.M., P.F.M., Ş.C.D. şi E.J.A., dar dintre aceştia, B.M., Ş.C.D. şi P.F.M. au indicat în motivele scrise de recurs faptul că doresc să fie achitaţi, astfel încât faţă de aceştia este incident art. 13 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte limitele rejudecării, Înalta Curte a observat că în privinţa infracţiunii de spălare de bani prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 656/2002, raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, reţinută în sarcina inculpatului M.l., în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. prima instanţă a dispus achitarea, ca o consecinţă a achitării pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, suma de 50.000 euro folosită de inculpat pentru achiziţionarea unui imobil în municipiul Oradea, nefiind dobândită prin comiterea unei infracţiuni. Instanţa de apel, în ceea ce priveşte acuzaţia de spălare de bani prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 656/2002, raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, fiind incidente dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen., astfel că a menţinut soluţia adoptată de prima instanţă întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele textului de lege, lipsind latura subiectivă a infracţiunii menţionate.

Cum critica formulată în recurs de către Ministerul Public a avut în vedere doar calculul greşit al termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiinea de dare de mită, precum şi chestiuni care sunt legate de măsurile asigurătorii şi deducerea măsurilor preventive, Înalta Curte a constatat că soluţia de achitare pentru infracţiunea de spălare de bani nu mai poate face obiectul rejudecării.

De asemenea, a precizat că rejudecarea se limitează la inculpaţii A.G., M.l., B.M., P.F.M. şi Ş.C.D. deoarece intimatul E.J., întrebat de instanţa de recurs, a precizat ca este mulţumit cu hotărârea Tribunalului Arad întrucât nu a fost vorba despre nicio luare şi dare de mită, dar că doreşte să opereze prescripţia.

Având în vedere cazul de conexitate prevăzut de art. 34 lit. b) C. proc. pen., s-a arătat că, la rejudecare, va avea în vedere şi infracţiunile de luare de mită de care sunt acuzaţi inculpaţii A.G. şi M.I.

Totodată, s-a menţionat că, la rejudecare, instanţa urmează să audieze inculpaţii dacă aceştia vor fi de acord să dea declaraţii şi să administreze probele considerate utile pentru soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte audierea inculpaţilor, urmează a fi respectate dispoziţiile art. 70 C. proc. pen. Atunci când inculpatul nu se prevalează de dreptul la tăcere, instanţa este obligată să consemneze tot ceea ce inculpatul ştie cu privire la faptă şi învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta. Având în vedere că a fost criticată soluţia de achitare pronunţată de instanţa de fond, Înalta Curte a arătat că, la rejudecarea cauzei urmează a fi pus în vedere inculpaţilor că au dreptul să propună probe în susţinerea declaraţiilor lor.

În rejudecare, Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală 81 din 05 aprilie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 3080/108/2007*/a1 din 13 martie 2012, a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva sentinţei penale nr. 401 din 20 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 3080/108/2007 din 08 iulie 2007.

S-a considerat că prima instanţă a reţinut în mod corect starea de fapt obiectivă, care nu a fost contestată nici de procuror şi nici de inculpaţi.

Instanţa de apel, în rejudecare, a precizat că inculpaţii M.I. şi A.G. sunt funcţionari în sensul art. 147 C. pen., fiind îndeplinită condiţia cerută de lege pentru subiectul activ al infracţiunii de luare de mită.

S-a considerat că, în cauză, discuţia poartă asupra laturii subiective, respectiv a titlului cu care a fost pretinsă, respectiv predată suma de 100.000 euro, despre care procurorul susţine că ar fi fost pretinsă de inculpaţii M.I. şi A.G. în vederea îndeplinirii unor atribuţii de serviciu, iar inculpaţii susţin că ar reprezenta o diferenţă de preţ care nu se regăseşte în contractul de vânzare-cumpărare.

Curtea a apreciat că nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpaţii M.I. şi A.G. au pretins de la inculpaţii B.M., P.F.M., E.J.A. şi Ş.C.D., iar aceştia din urmă au dat suma de 100.000 euro în vederea îndeplinirii unor atribuţii de serviciu ale primilor doi.

Cât priveşte înregistrarea video a predării sumei de 100.000 euro, s-a constatat că aceasta atestă doar predarea-primirea sumei menţionate, împrejurare necontestată, nu şi titlul cu care a fost plătită.

Din declaraţiile celor 6 inculpaţi şi ale celor 2 martori (M.I. şi T.G.) s-a reţinut că inculpaţii M.I. şi A.G., pe de o parte, şi inculpaţii B.M. şi P.F.M., pe de altă parte, au negociat vânzarea-cumpărarea unui imobil, aceştia ajungând la o înţelegere în sensul că o parte din preţ să fie facturată iar altă parte să nu fie facturată. Inculpaţii M.I. şi A.G. urmăreau ca partea de preţ facturată să fie cât mai mică şi partea nefacturată cât mai mare. Opus celor doi, inculpaţii B.M. şi P.F.M. urmăreau ca partea de preţ facturată să fie cât mai mare şi partea nefacturată cât mai mică.

Prin urmare, a constatat instanţa de apel, există elemente care conduc la ideea că suma ce urma să nu fie facturată reprezenta o parte din preţ. S-a menţionat că această concluzie este susţinută de parcursul negocierilor preţului. Astfel, la început, s-a discutat despre 100.000 euro pe factură şi 400.000 euro nefacturaţi, apoi de 150.000 euro pe factură şi 300.000 euro nefacturaţi, ca, în final, să se convină pentru 235.000 euro pe factură şi 100.000 euro nefacturaţi.

Pe de altă parte, a arătat instanţa, din probele administrate nu reiese fără dubiu că ar fi fost vorba de o mită negociată, mai ales că tratativele priveau disproporţii evidente între suma ce urma să fie înscrisă în factură şi cea care urma să nu fie cuprinsă în documente. Astfel, iniţial, s-a propus ca suma nefacturată (400.000 euro) să fie de 4 ori mai mare decât suma facturată (100.000 euro), iar ulterior, s-a propus ca suma nefacturată (300.000 euro) să fie de 2 ori mai mare decât suma facturată (150.000 euro).

Văzând cele de mai sus, instanţa de apel a apreciat că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică.

Având în vedere soluţia de achitare care a fost menţinută, s-a constata că nu mai sunt incidente dispoziţiile instanţei de recurs în sensul calculării greşite a termenului de prescripţie a răspunderii penale.

Împotriva deciziei penale nr. 81/A din data de 25 aprilie 2012, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara.

Prin motivele de recurs scrise, s-a susţinut, în esenţă, că decizia atacată este nelegală întrucât instanţa nu s-a conformat deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare în apel, instanţele de fond nu au analizat probele administrate pe parcursul procesului penal şi au dispus achitarea inculpaţilor ca urmare a unei grave erori de fapt, precum şi că hotărârile nu cuprind motivele pe care se întemeiază, fiind date cu nerespectarea dispoziţiilor art. 356 şi ale art. 62 alin. (2) C. proc. pen. În drept, au fost invocate cazurile de casare prev. de art. 385⁹ pct. 14 şi 17² C. proc. pen. iar prin concluziile orale, motivele de recurs au fost întemeiate pe cazurile de casare prev. de art. 385⁹ pct. 10 şi 18 C. proc. pen.

Ca o chestiune prealabilă, instanţa menţionează că, în raport de conţinutul criticilor şi soluţia de achitare a inculpaţilor nu se impune analiza cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., referitor la individualizarea pedepsei.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, a cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 10, 17 şi 18, precum şi din oficiu, în conformitate cu art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Cât priveşte susţinerea că instanţa de rejudecare nu s-a conformat deciziei 578/R din 27 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta va fi verificată din perspectiva cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., iar nu a celui prevăzut la pct. 10 al aceluiaşi articol (potrivit cu care hotărârile sunt supuse casării când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile părţilor şi să influenţeze soluţia procesului).

Astfel, analizând dacă instanţa de apel, în rejudecare, s-a conformat îndrumărilor date de instanţa de recurs, şi s-au respectat limitele rejudecării, se constată că decizia atacată nu este contrară legii şi, prin aceasta, nici nu s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Înalta Curte, prin decizia 578/R din 27 februarie 2012, a dispus rejudecarea cauzei doar în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A.G. şi M.l. pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. şi pe inculpaţii B.M., P.F.M. şi Ş.C.D. în ceea ce priveşte infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. Totodată, s-a indicat ca inculpaţi să fie audiaţi, dacă vor fi de acord să dea declaraţii, şi să se administreze probele considerate utile pentru soluţionarea cauzei.

Se constată, mai întâi, că instanţa de apel s-a pronunţat exclusiv cu privire la inculpaţii mai sus menţionaţi, fără a avea în vedere şi situaţia juridică a inculpatului E.J.A., cu privire la care nu s-a dispus rejudecarea.

În ceea ce infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 656/2002, raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, reţinută în sarcina inculpatului M.l., în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., prima instanţă a dispus achitarea, soluţie care a rămas definitivă, astfel cum s-a constatat prin decizia de casare cu trimitere în apel, prin care s-a precizat expres că rejudecarea cauzei exclude acest aspect, dat fiind faptul că motivele de recurs ale procurorului nu au vizat şi această soluţie de achitare. Ca atare, criticile Parchetului, expuse în motivele scrise ale prezentului recurs, cu referire la greşita achitare pentru infracţiunea de spălare de bani, nu mai pot fi analizate.

Apoi, Curtea de Apel Timişoara, la termenul din 23 aprilie 2012, aducând la cunoştinţă dispoziţiile art. 70 C. proc. pen., a reaudiat inculpaţii A.G. şi M.l., care au afirmat că îşi menţin declaraţiile date în fazele procesuale anterioare, ceilalţi inculpaţi neprezentându-se la proces.

La acelaşi termen de judecată, inculpaţii A.G., M.l., B.M. şi Ş.C.D. au solicitat administrarea probei cu expertiza criminalistică asupra CD pentru a se verifica posibilitatea ascultării acestuia, precum şi audierea martorei P.C. care avea biroul în aceeaşi încăpere cu inculpatul B.M., probe pe care instanţa le-a respins. Inculpaţii A.G. şi M.l. au depus la dosar înscrisuri în susţinerea apărărilor formulate.

Înalta Curte constată că utilitatea, pertinenţa şi concludenta probelor solicitate de inculpaţi a fost apreciată de instanţă, care s-a pronunţat asupra cererii de probatorii, nefiind incident nici cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen.

Modul de desfăşurare a procesului, în rejudecarea apelului, nu conduce la concluzia nerespectării deciziei de casare ale cărei motive pentru trimiterea cauzei spre rejudecare le-au constituit calculul greşit al termenului de prescripţie şi nepronunţarea instanţei de prim control judiciar asupra unei cereri esenţiale a inculpaţilor, prin care au solicitat achitarea, instanţa pronunţând soluţia încetării procesului penal în temeiul dispoziţiilor art. 13 C. proc. pen.

Susţinerea procurorului că instanţa de apel avea obligaţia de a întreba inculpaţii, dacă doresc continuarea procesului penal, dat fiind că s-a împlinit termenul special de prescripţie a răspunderii penale, nu poate fi primită. Inculpaţii B.M., P.F.M. şi Ş.C.D. şi-au manifestat voinţa de a fi continuat procesul penal, încă din momentul dezbaterii în fond a apelului când s-a solicitat menţinerea soluţiei de achitare pronunţată prin sentinţă, precum şi la momentul procesual al judecării cauzei, în recurs, în primul ciclu procesual, când au criticat soluţia de încetare a procesului penal şi au cerut continuarea procesului penal. Reluarea unei astfel de verificări, din partea instanţei de apel, nu se justifica întrucât nicio dispoziţie legală nu prevede posibilitatea revenirii asupra solicitării continuării procesului penal, în caz de prescripţie, în baza art. 13 C. proc. pen.

Referitor la critica constând în faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia deoarece a fost dată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 356 şi art. 63 alin. (2) C. proc. pen., ori că motivarea este contrară soluţiei, aceasta va fi analizată prin prisma cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen., chiar dacă nu a fost invocat expres de procuror, relevant fiind conţinutul criticii susţinute.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, prin decizia pronunţată, a menţinut soluţia primei instanţe, iar considerentele hotărârii nu vin în contradicţie cu soluţia pronunţată. Astfel, din motivarea deciziei rezultă că instanţa a considerat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de luare şi dare de mită. motiv pentru care a dispus achitarea inculpaţilor în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., prin care este reglementat chiar acest caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale.

Apoi, Curtea de Apel Timişoara a descris situaţia de fapt pe care a reţinut-o, aceasta fiind în concordanţă cu a cea stabilită şi prin sentinţă, analizând elementele de fapt aşa cum au rezultat din mijloacele de probă administrate, prin prisma motivelor de apel ale Parchetului şi în limitele rejudecării fixate prin decizia de casare cu trimitere în apel. Împrejurarea că instanţa şi-a format convingerea în baza anumitor probe, ţine de procesul de aprecierea a acestora, care este atributul instanţei de judecată, potrivit art. 63 C. proc. pen., şi nu echivalează nemotivarea hotărârii prin nepronunţarea asupia unor probe administrate.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin decizia atacată, au fost analizate şi s-a răspuns chestiunilor esenţiale puse în discuţie prin calea de atac a apelului promovat de procuror.

Ca urmare, Înalta Curte apreciază că nu se impune casarea deciziei nici în temeiul cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen.

Cât priveşte existenţa unei erori grave de fapt care a condus la o soluţie greşită de achitare, caz de casare prev. de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., instanţa de recurs apreciază, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, că şi această critică este nefondată.

În susţinerea acestui caz de casare s-a invocat, în esenţă, că, în mod greşit instanţele au considerat că suma de 100 000 euro, dată de inculpaţii B.M., P.F.M. şi Ş.C.D. şi primită de inculpaţii A.G. şi M.I., constituie parte din preţul contractului de vânzare cumpărare, şi că nu reprezintă obiectul material al infracţiunilor de dare şi luare de mită pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată.

În conformitate cu art. 63 C. proc. pen., probele trebuie analizate în ansamblul lor, fără ca vreuna dintre ele să aibă o valoare dinainte stabilită.

Instanţa de recurs reţine că, prin mijloacele de probă administrate, s-a demonstrat că, în realitatea obiectivă, a avut loc o acţiunea de dare şi primire a sumei de 100000 euro.

Însă, pentru a constitui infracţiunea de luare de mită, este necesar ca acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material să fie săvârşită cu vinovăţie, şi în plus, legea condiţionează existenţa infracţiunii de urmărirea unui anumit scop, respectiv „de a îndeplini, a nu îndeplini, a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului".

Înalta Curte consideră că probele administrate în cauză nu dovedesc existenţa formei de vinovăţie prevăzută de lege pentru existenţa infracţiunii de iuare de mită (şi corelativ pentru existenţa infracţiunii de dare de mită) întrucât suma de bani primită nu a avut caracter de retribuţie, adică de plată pentru un act determinat, dată fiind disproporţia vădită între actul determinat şi valoarea folosului, iar predarea şi primirea sumei de 100.000 euro, la 2 iunie 2003, înainte de perfectarea scrisă a convenţiei de vânzare cumpărare, în sine, nu poate dovedi fără putinţă de tăgadă că inculpaţii au săvârşit infracţiunile de care au fost acuzaţi.

Ca atare, se consideră că suma de 100.000 euro a constituit parte din preţul contractului de vânzare cumpărare încheiat la 2 iunie 2003, astfel că instanţele de fond nu au comis o eroare gravă de fapt care să fi condus la o soluţie greşită de achitare a inculpaţilor.

Sub aspectul analizat, se constată că, prin procesul verbal al Adunării Generale a Acţionarilor al SC C. SA Oradea din data de 22 noiembrie 2001 a fost aprobată, cu majoritate de voturi, vânzarea „mijloacelor imobiliare" închiriate de SC M.P. SRL Oradea, precum şi împuternicirea membrilor Consiliului de Administraţie de a purta discuţiile şi negocierile pentru vânzarea acestor imobile. Având în vedere acest document şi prevederile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, inculpaţii A.G. şi M.I. au avut mandat să negocieze încheierea unui contract de înstrăinare a imobilelor ce raceau obiectul contractului de închiriere cu SC M.P. SRL.

Încheierea unui contract presupune întâlnirea cererii cu oferta, iar în cazul în care acestea nu sunt congruente părţile pot negocia pentru ajungerea la un numitor comun. Din declaraţiile existente la dosar rezultă faptul că au avut loc negocieri care au vizat iniţial un preţ de pornire mult mai mare, de la început discutându-se ca o parte din preţ să fie achitat tară factură fiscală, ajungându-se în final la preţul de 335.000 euro plătibil, pe bază factură fiscală, pentru 235.000 euro, iar fără factură fiscală, pentru 100.000 euro.

În contractul de vânzare cumpărare de bunuri imobile cu plata în rate, autentificat prin încheierea din 2 iunie 2003, la Biroul Notarilor Publici S.V. şi S.A.V., este consemnat, într-adevăr, ca preţ, suma de 235.000 euro. Cu ocazia audierii inculpatului B.M. şi a confruntării inculpaţilor A.G. şi B.M., acesta din urmă a prezentat în ce au constat negocierile pentru imobilul pe care SC M.P. SRL urma să îl achiziţioneze, sumele vehiculate pentru perfectarea tranzacţiei şi suma pe care A.G. a cerut, la un moment dat, să i-o plătească „la negru", respectiv 250 000 euro. În sensul existenţei unor tratative, în vederea încheierii contractului, au declarat şi inculpaţii P.F.M. şi E.J.A.

Referitor la scopul predării şi primirii banilor, se reţine că, încă din faza de urmărire penală, inculpatul M.l. a precizat că nu a primit suma de bani pentru a tranzacţiona terenul către SC M.P. SRL Oradea; inculpatul A.G. a menţionat că nu a primit suma de bani pentru a facilita vânzarea terenului către SC M.P. SRL Oradea; martorul M.l. a arătat că în anul 2005, C.l. i-a reproşat lui B.M. că a cumpărat terenul sub valoarea reală, acesta din urmă replicând că l-a costat mai mult decât scrie în contract, afirmând că le-a plătit lui M. şi A. suma de 100000 euro; inculpatul B.M. a menţionat cu prilejul confruntării cu A.G. că acesta i-a cerut ca suma de 100.000 euro să nu fie evidenţiată în nici un document, spunând „dar ce eu sunt prost să împart banii chiar cu toţi ceilalţi ?". Tot inculpatul B.M. a relatat în faza de urmărire penală că actele au fost semnate cu condiţia ca mai întâi să se dea „banii negri". Inculpatul P.F.M. a declarat la urmărirea penală, în declaraţia olografa, că în timpul negocierilor, intenţia lui era de a exclude „achitarea unei sume neacoperite de hârtii" întrucât erau bani personali şi nu puteau fi deduşi din impozite.

Înalta Curte nu poate verifica faptele intimaţilor inculpaţi decât sub aspectul comiterii, de către aceştia, a infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, neexistând posibilitatea încadrării juridice în infracţiuni (eventual evaziune fiscală sau înşelăciune), pentru care nu s-au efectuat acte de urmărire penală, întrucât s-ar aduce atingere dreptului la apărare.

Aşadar, chiar dacă, din oficiu, dispoziţiile art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., permit punerea în discuţie a cazului de casare reglementat la pct. 17 al aceluiaşi articol, privind încadrarea juridică a faptei - recursul fiind declarat de procuror, în defavoarea inculpaţilor-, instanţa de recurs este ţinută, în primul rând de respectarea dreptului la un proces echitabil.

În jurisprudenţa sa, Înalta Curte a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 317 C. proc. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, caracterizat şi ca act de învestire. Altfel, s-ar ajunge ca la urmărirea penală să se asigure garanţiile procesuale înscrise în lege pentru o faptă, iar în final, pe calea exercitării apelului sau recursului de către procuror, să se ajungă la condamnarea pentru alte fapte, fără a se parcurge etapele obligatorii, cu inerente garanţii menite să asigure aflarea adevărului şi dreptul la apărare al celui judecat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 81/A din 25 aprilie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe inculpaţii A.G., M.l., B.M., P.F.M. şi Ş.C.D.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat P.F.M., în sumă de 400 RON şi onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi A.G., M.l., B.M. şi Ş.C.D., în sumă de câte 100 RON, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 81/A din 25 aprilie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe inculpaţii A.G., M.l., B.M., P.F.M. şi Ş.C.D.

Definitivă. .

Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 decembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 4105/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 4113/2012. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 4111/2012. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4111/2012. Penal