ICCJ. Decizia nr. 4107/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art.246 C.p.), falsul intelectual (art. 289 C.p.), uzul de fals (art. 291 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4107/2012
Dosar nr. 7351/121/2010
Şedinţa publică din 12 decembrie 2012
Deliberând asupra recursurilor de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul 220/P/2010 din 18 mai 2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu au fost trimişi în judecată în stare de libertate inculpaţii: B.H.G. pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 246 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, prev. de art. 289 alin. (1) şi art. 291 C. pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi B.F.I. pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 246 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, prev. de art. 26 raportat la art. 289 alin. (1) şi art. 291 C. pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000.
Prin sentinţa penală nr. 919 din 21 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Galaţi au fost condamnaţi inculpaţii B.H.G. şi B.F.I. la câte o pedeapsă principală de 1 an şi 4 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c), art. 74 alin. (2) şi art. 76 C. pen.
A fost condamnat inculpatul B.H.G. la două pedepse de câte 2 luni închisoare fiecare, pentru comiterea infracţiunilor de fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. şi uz de fals prev. de art. 291 C. pen., ambele cu aplicarea art. 17 din Legea nr. 78/2000 [lit. c)] şi art. 74 alin. (1) lit. a), c), art. 74 alin. (2) şi art. 76 C. pen.
A fost condamnat inculpatul B.F.l., la două pedepse de câte 2 luni închisoare fiecare, pentru complicitate la infracţiunile de fals intelectual prev. de art. 26 C. pen. şi art. 289 alin. (1) C. pen.; uz de fals prev. de art. 26 C. pen. şi art. 291 C. pen., ambele cu aplicarea art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 74 alin. (1) lit. a) şi c), art 74 alin. (2) şi art. 76 C. pen.
În baza art. 33 - 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus şi s-a dispus ca fiecare inculpat să execute pedeapsa mai grea aplicată de 1 an şi 4 luni închisoare, sporită la 1 an şi 6 luni închisoare.
S-a aplicat inculpaţilor B.H.G. şi B.F.l., pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. şi conform art. 81-82 şi 71 alin. (5) C. pen., s-a suspendat condiţionat pedeapsa principală rezultantă şi pedeapsa accesorie aplicată fiecărui inculpat, pe durata termenului de încercare de 3 ani şi 6 luni.
S-a atras atenţia celor doi inculpaţi, asupra consecinţelor prev. de art. 83 C. pen.
S-a dispus restituirea sumei de 125 RON către denunţătorul (martor) O.L.S., după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
În baza art. 118 C. pen., s-a confiscat în folosul statului de la fiecare inculpat, suma de câte 159,5 euro sau echivalentul în monedă naţională a acestor sume.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a arătat că, în fapt, prin actul de sesizare al instanţei s-a reţinut că, în luna martie 2010, cetăţeanul polonez O.L.S., şofer profesionist şi denunţător în cauză, se deplasa cu autocamionul său înmatriculat în Polonia, pe teritoriul României, traversând şi judeţul Sibiu, iar la data de 25 martie 2010, şoferul polonez, a fost oprit pe raza municipiului Sibiu de către un echipaj al Poliţiei Rutiere, Sibiu, format din inculpaţii B.H.G. şi B.F.l.
Denunţătorului polonez i s-a reproşat faptul că ar fi condus neregulamentar autocamionul, nu a acordat prioritate de trecere pietonilor la un marcaj special, inculpaţii în calitate de poliţişti spunând denunţătorului că trebuie să plătească o amendă (contravenţie) în cuantum de 2000 RON, pentru încălcarea normelor de circulaţie rutieră.
După unele discuţii, O.L.S., a comunicat celor doi poliţişti că nu are de unde să plătească o amendă în cuantum atât de mare, în cele din urmă inculpaţii spunându-i că se acceptă plata echivalentului de 319 euro, reprezentând valoarea minimă a amenzii şi, dacă se va plăti această amendă, nu i se va mai reţine permisul de conducere.
A fost condus la autoturismul de serviciu al celor doi inculpaţi, unde i s-a „explicat" încă o dată în ce constă abaterea contravenţională, respectiv neacordarea priorităţii de trecere pentru pietoni, denunţătorul fiind nevoit să plătească celor doi inculpaţi suma de 350 euro, cu titlu de amendă, primind rest de la inculpatul B.F.l., suma de 125 RON.
O.L.S. a solicitat o dovadă de plată a amenzii, respectiv un proces-verbal de contravenţie, dar a primit de la cei doi inculpaţi, doar o bucată dintr-o filă de proces-verbal, întocmită în fals, în care erau notate mai multe cifre printre care şi suma de 319 euro, cetăţeanul polonez anunţând, de îndată, Ambasada Poloniei de la Bucureşti, iar reprezentanţii acestei ambasade au solicitat urgent autorităţilor de poliţie din judeţul Sibiu anchetarea cauzei, pentru a se constata exact ceea ce s-a întâmplat.
După declanşarea cercetărilor de către Poliţia Judeţului Sibiu şi reprezentantul Parchetului, au fost identificaţi în primul rând, cei doi poliţişti care au fost de serviciu la data de 25 martie 2010, în zona unde a fost oprit denunţătorul, aceşti poliţişti fiind inculpaţii din cauză: B.H.G. şi B.F.l.
Inculpaţii au prezentat procesele - verbale de contravenţie şi s-a constatat că în ziua de 25 martie 2010, a fost sancţionat contravenţional numitul B.O.C., iar din exemplarul 2 al procesului-verbal a fost detaşată o parte pe care era notată amenda de 319 euro, pentru denunţătorul din Polonia. Martorul B.O.C. a arătat că a fost oprit la o traversare de stradă de către cei doi inculpaţi, i s-a spus că va fi amendat contravenţional pentru trecerea ilegală a străzii, dar nu a primit nici un proces - verbal de la cei doi poliţişti.
În faza de urmărire penală, inculpaţii B.H.G. şi B.F.l., au recunoscut că au fost de serviciu la data de 25 martie 2010, în zona unde a fost oprit denunţătorul din Polonia, a purtat o discuţie cu acesta, dar nu au recunoscut că ar fi pretins vreo sumă de bani în RON sau valută de la denunţătorul O.L.S.
Cauza a fost strămutată de la Tribunalul Sibiu, la Tribunalul Galaţi, la data de 28 iulie 2010, în baza încheierii de şedinţă din 21 iulie 2010 a instanţei supreme, prin care s-a admis cererea de strămutare formulată de cei doi inculpaţi.
Pe rolul Tribunalului Galaţi, cauza a fost înregistrată la data de 03 august 2010, sub nr. 7351/121/2010.
Instanţa a arătat că, în cauză, s-a solicitat restituirea dosarului la Parchet, pentru refacerea urmăririi penale, cererea fiind respinsă, motivat, prin încheierea de şedinţă din 02 noiembrie 2010, apreciindu-se că urmărirea penală a fost efectuată legal şi complet.
Prima instanţă de fond a reţinut că probele administrate în faza de judecată confirmă situaţia de fapt şi vinovăţia celor doi inculpaţi:
Astfel, s-a menţionat că, din declaraţiile martorilor B.C.A. şi G.I.A., rezultă că la data de 25 martie 2010, cei doi inculpaţi în calitate de poliţişti la Poliţia Rutieră Sibiu, erau de serviciu şi au văzut când la un moment dat l-a oprit pe martorul - contravenient „B." care ar fi trecut strada neregulamentar şi ştiau că acest martor ar fi fost sancţionat contravenţional, dar amenda în sumă de 60 RON, a fost plătită de o altă persoană.
Instanţa de fond a constatat că martora O.C. a arătat că, la data de 25 martie 2010, a fost prezentă în sediul Poliţiei Rutiere - Sibiu, când se derula o anchetă, şi ştie că, în cele din urmă, un cetăţean din Polonia a arătat cu degetul către inculpaţii din cauză, care i-ar fi solicitat o sumă de bani drept contravenţie, dar pentru care nu s-a primit un proces - verbal regulamentar de contravenţie. Martora a mai arătat că denunţătorul din Polonia era însoţit de un alt cetăţean polonez şi, în timpul procedurii de recunoaştere din grup, s-a uitat cu atenţie la grupul de poliţişti, aliniaţi în rând, şi i-a recunoscut pe inculpaţii B.H.G. şi B.F.I. ca fiind poliţiştii de serviciu care i-au solicitat bani sau valută, în mod abuziv.
Din declaraţia dată de martorul V.D.N., instanţa a reţinut că rezultă că, la data incidentului, a participat la efectuarea unor investigaţii, că cetăţenii din Polonia au recunoscut pe cei doi poliţişti din Sibiu şi au arătat că nu au primit un proces-verbal de contravenţie, în mod ilegal, ci după ce au dat poliţiştilor suma de 319 euro, au primit doar o bucată de hârtie dintr-un proces-verbal în care era trecută şi suma de 319 euro. Acelaşi martor a mai arătat că nu s-a găsit nici un proces- verbal întocmit legal pe numele denunţătorului din Polonia, în timpul cercetărilor, iar cei doi poliţişti nu au folosit instalaţiile video şi audio, de pe maşina din dotare, în ziua incidentului din 25 martie 2010.
Martorul contravenient B.O.C. a arătat că a fost oprit la o trecere de stradă de către cei doi poliţişti la data de 25 martie 2010 i s-a reproşat că a traversat strada neregulamentar, i s-a spus că va fi amendat, dar nu a primit niciun proces-verbal de contravenţie, deşi a dat poliţiştilor datele clare de identificare.
S-a precizat că, audiaţi în faţa instanţei de judecată, inculpaţii B.H. şi B.F. nu au recunoscut că ar fi pretins bani sau valută de la denunţătorul din Polonia, dar au arătat că s-au întâlnit cu cetăţean din Polonia la sediul poliţiei, iar pentru abaterea contravenţională comisă de denunţătorul din Polonia legea prevedea o amendă cuprinsă între 240 şi 300 RON. Referindu-se la motivul trimiterii lor în judecată, inculpaţii au mai arătat că au fost deferiţi justiţiei din răzbunarea şefilor, întrucât au reclamat de-a lungul timpului mai multe abuzuri comise de Poliţia Rutieră din Sibiu.
Inculpatul B.F. a mai arătat că, „bileţelul" în care era trecută suma de 319 euro, a fost scris de coinculpatul B.H. şi, de fapt, această sumă nu reprezintă decât o marcă de ulei „319 ceuro".
Instanţa a mai reţinut că martorul K.W. a arătat că, în zona din marginea Sibiului, a avut loc un accident uşor de circulaţie, la data de 25 martie 2010, şi ştie că în acea zonă se aflau şi cei doi poliţişti care au îndrumat conducătorii auto implicaţi în accident să meargă la „Serviciul de împăcări", întrucât era un accident uşor de circulaţie.
Relativ la adresa comunicată Inspectoratului de Poliţie Sibiu, instanţa a constatat că relevă cum cei doi inculpaţi, la data de 25 martie 2010, nu şi-au respectat atribuţiile de serviciu, au părăsit zona de patrulare şi nu au folosit aparatură din dotare, de pe maşina Poliţiei Rutiere, conform metodologiei.
S-a reţinut că, legal citat, denunţătorul din Polonia a precizat că nu se poate prezenta la judecată, dar a menţinut declaraţia (mărturia) dată la data de 25 martie 2010, la Poliţia Sibiu, despre cele întâmplate.
Martorul V.D. a arătat că a mers cu şeful serviciului rutier la Sibiu, la locul incidentului, şi a constatat că acolo erau doi cetăţeni, din Polonia, şi, din auzite, a înţeles că aceştia se plângeau de faptul că inculpaţii din cauză le-au solicitat bani şi valută pentru comiterea unei contravenţii şi pentru a nu le reţine permisele de conducere.
Instanţa a considerat că, în faza de urmărire penală, denunţătorul O.L.S. a indicat clar vinovăţia celor doi inculpaţi precizând că a dat celor doi poliţişti suma de 350 euro, pentru o presupusă abatere contravenţională, dar nu a primit un proces-verbal de contravenţie întocmit regulamentar, ci doar un „fluturaş" în care era însemnată suma de 319 euro, arătând că a dat această sumă de bani şi pentru faptul că se intenţiona de către inculpaţi să-i reţină şi permisul de conducere auto.
Totodată, prima instanţă a reţinut că, în aceeaşi fază procesuală, inculpaţii au arătat, printre altele, că s-au întâlnit cu cei doi cetăţeni străini posibil din Polonia, care erau nemulţumiţi de blocarea traficului rutier, datorită unui accident, inculpatul B.H. arătând că a avut un schimb de replici, mai dur cu şoferul străin, care era la volanul unui TIR.
Analizând şi coroborând probele administrate în faza de urmărire penală cu probele administrate în faza de judecată, instanţa a reţinut că se confirmă, în mod cert, vinovăţia celor doi inculpaţi, pentru infracţiunile deduse judecăţii.
Situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor B.H.G. şi B.F.I., s-a precizat că rezultă, cu precădere, din: plângerea şi denunţul depus de O.L.S.; declaraţiile martorilor audiaţi în faza de urmărire penală şi judecată, procesele-verbale de constatare; planşele foto; procesele-verbale de recunoaştere din grup a celor doi inculpaţi, înscrisurile coroborate cu declaraţiile date de inculpaţi şi celelalte probe administrate în cauză, în ambele cicluri procesuale.
În drept, instanţa a reţinut că, faptele inculpaţilor B.H.G. şi B.F.I., de a-l sancţiona pe martorul-denunţător O.L.S. pentru o faptă contravenţională inexistentă, în vederea obţinerii unor mijloace financiare injuste, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000.
Totodată, s-a considerat că fapta inculpatului B.H.G. care, ajutat de colegul său, inculpatul B.F., a completat un proces-verbal de contravenţie şi apoi un înscris (fluturaş) pe care l-a înmânat denunţătorului din Polonia, pentru a produce consecinţe juridice întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de fals intelectual şi uz de fals prev. de art. 289 şi 291 C. pen., pentru primul inculpat, şi respectiv complicitate la aceste infracţiuni prev. de art. 26 C. pen., pentru inculpatul B.F.I., ambele încadrări cu aplicarea şi a disp. art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, privind combaterea infracţiunilor de corupţie.
La individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, au fost luate în considerare criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., privind pericolul social al faptelor, împrejurările şi condiţiile în care s-au comis, dar şi persoana fiecărui inculpat.
Instanţa a menţionat că, inculpaţii prin apărători au solicitat achitarea lor întrucât faptele penale nu există, arătând că au fost trimişi în judecată din răzbunarea şefilor, de fapt fiind o înscenare a autorităţilor judiciare din Judeţul Sibiu.
Cererile şi apărările formulate de cei doi inculpaţi au fost apreciate de instanţă ca fiind vădit nefondate, întrucât infracţiunile există şi au fost comise cu intenţie de către ambii inculpaţi. Instanţa de fond a considerat că, aşa cum rezultat din probele analizate, cei doi inculpaţi, cu intenţie, au urmărit obţinerea unor foloase băneşti (valutare) prin înscenarea unei aşa zise contravenţii denunţătorului din Polonia, O.L.S.
Inculpaţii au profitat de faptul că cetăţeanul polonez nu cunoştea legislaţia din ţara noastră, nu era acomodat cu drumurile din România şi totodată au mizat pe faptul că, în general, cetăţenii statului care tranzitează România au asupra lor importante sume valutare.
Instanţa a evidenţiat că, aşa zisa contravenţie, aplicată de inculpaţi, era şi vădit nelegală în condiţiile în care pentru pretinsa neacordare de prioritate legea română prevedea amenda în cuantum de 240- 300 RON, or inculpaţii au pretins şi au primit 13 milioane ROL, echivalentul a circa 319 euro.
Abuzul celor doi inculpaţi, a reţinut instanţa, s-a concretizat şi prin aceea că nu au înmânat un proces-verbal denunţătorului, de aplicare a amenzii de 13 milioane ROL, ci au predat acestuia o hârtie banală, (un fluturaş), în care se consemna suma de 319 euro.
Consemnarea sumei de 319 euro pe o bucată de proces-verbal a fost efectuată de inculpatul B.H. ajutat de inculpatul B.F. şi acest înscris avea ca şi scop eliberarea unei „dovezi" de plată denunţătorului din Polonia, deşi în cazul contravenţiilor aplicate se înmânează, persoanei căreia i s-a aplicat contravenţia, o copie de pe un proces-verbal tipizat, standard, cu descrierea faptei, data comiterii contravenţiei, indicarea textului de lege încălcat de contravenient, indicarea clară a cuantumului amenzii, în monedă naţională (RON).
Inculpatul B.H. a arătat în faţa instanţei că pentru neacordarea de prioritate în luna martie 2010, legea prevedea o amendă contravenţională de 240-300 RON.
Instanţa a precizat că cei doi inculpaţi au fost clar recunoscuţi de către denunţător, la sediul Poliţiei Sibiu, aspect ce rezultă cu claritate din declaraţiile martorilor audiaţi, planşele foto, dar şi din procesele-verbale de constatare.
S-a constatat că inculpaţii nu au negat în totalitate faptele comise precizând, la urmărirea penală, că între ei şi un cetăţean din afara ţării, care conducea un TIR, a avut loc o altercaţie şi, ştiu că acel cetăţean i-ar fi recunoscut, la organele de poliţie, din grup, în a doua fază.
Susţinerile inculpaţilor, în sensul că suma trecută pe bucata de hârtie de 319 euro este de fapt o marcă de ulei de motor, a fost apreciată ca fiind total nefondată şi chiar fantezistă, în condiţiile în care denunţătorul şi martorul audiat au arătat că poliţiştii au solicitat această sumă de 319 euro, dar au primit chiar mai mult, 335 euro.
Instanţa a reţinut că ambii inculpaţi au avut de-a lungul activităţii procesuale mai multe abateri de la statutul de poliţist, pentru inculpatul B.H. dispunându-se excluderea din profesie prin sentinţa administrativă din 07 decembrie 2010 a Tribunalului Sibiu.
Instanţa a apreciat totuşi că se impune reţinerea de largi circumstanţe atenuante în favoarea ambilor inculpaţi, deoarece aceştia nu au antecedente penale, au fost prezenţi la toate solicitările autorităţilor judiciare, sunt foarte tineri, sunt căsătoriţi, iar suma pretinsă şi primită de la denunţător este relativ mică de aproximativ 13 milioane ROL.
S-a mai constatat că inculpaţii au fost prezenţi la toate termenele de judecată, deşi locul de domiciliu este foarte îndepărtat; au avut calificative corespunzătoare în activitatea profesională şi au absolvit între timp instituţii de învăţământ superior.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi şi inculpaţii B.H.G. şi B.F.l.
Prin decizia penală nr. 104 din 8 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi.
A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală nr. 919 din 21 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Galaţi şi, în rejudecare s-a modificat conţinutul pedepsei accesorii aplicate inculpaţilor B.H.G. şi B.F.l., în sensul că s-a interzis acestora şi exerciţiul drepturilor civile prev. de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii B.H.G. şi B.F.l. împotriva aceleiaşi sentinţei penale.
Au fost obligaţi apelanţii inculpaţi la plata a câte 50 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de prim control judiciar a constatat că instanţa de fond a reţinut o corectă situaţie de fapt.
S-a reţinut, în fapt, că inculpaţii B.H.G. şi B.F.l., la data de 25 martie 2010 au oprit în trafic şi au sancţionat pe cetăţeanul polonez O.L.S. pentru o faptă contravenţională inexistentă în vederea obţinerii unor mijloace financiare injuste, au completat un proces-verbal de contravenţie şi apoi un înscris (fluturaş) pe care l-au înmânat acestuia pentru a produce consecinţe juridice.
Instanţa de apel a reţinut că faptele săvârşite întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de fals intelectual şi de uz de fals prevăzute de art. 246 C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000, de art. 289 C. pen. şi 291 C. pen. pentru inculpatul B.H.G. şi de complicitate la aceste infracţiuni de către inculpatul B.F.l.
Referitor la pedepsele aplicate inculpaţilor, s-a considerat că se încadrează în prevederile art. 72 C. pen., faţă de modalitatea şi împrejurările în care s-au săvârşit faptele, pericolul social prezentat de acestea.
În ceea ce priveşte persoana inculpaţilor, împrejurarea că aceştia sunt agenţi de poliţie rutieră, iar faptele au fost săvârşite în exerciţiul funcţiunii, s-a apreciat că instanţa de fond trebuia să interzică inculpaţilor şi exerciţiul drepturilor civile prevăzute de dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen., respectiv dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii.
În aceste condiţii, instanţa de control judiciar a considerat că se impune admiterea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi şi în rejudecare, a interzis inculpaţilor şi exerciţiul drepturilor civile prevăzute de disp. art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen.
S-a arătat că nu poate fi reţinut motivul de apel invocat de inculpaţi, respectiv, trimiterea cauzei la organul de urmărire penală pentru refacerea acesteia, deoarece, pe baza aceloraşi motive invocate, această solicitare a fost respinsă de instanţa de fond prin încheierea de şedinţă din data de 02 noiembrie 2010, considerând că urmărirea penală este legală şi temeinică.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de apel al inculpaţilor, respectiv faptul că aceştia nu se fac vinovaţi de săvârşirea faptelor reţinute în sarcina lor, acesta a fost respins de instanţa de apel apreciindu-se că, din probele administrate, rezultă vinovăţia inculpaţilor.
Astfel, din declaraţiile denunţătorului, cetăţeanul polonez O.L.S., şofer profesionist, s-a reţinut că rezultă că a fost oprit pe raza municipiului Sibiu de către un echipaj al Poliţiei Rutiere, reproşându-i-se că ar fi condus neregulamentar autocamionul şi că nu a acordat prioritate de trecere pietonilor la un marcaj în acest sens.
A afirmat martorul că cei doi poliţişti i-au spus că trebuie să plătească o amendă în cuantum de 2000 RON, arătând în cele din urmă că a acceptat plata a 319 euro, sumă înscrisă pe o bucată de hârtie, ruptă dintr-un proces-verbal şi înmânată cetăţeanului polonez.
Martora O.C. a declarat că la data de 25 martie 2010 se afla la sediul Poliţiei Rutiere din Sibiu, când, un cetăţean polonez, însoţit de o altă persoană, a indicat pe inculpaţii din prezenta cauză ca fiind cei care i-ar fi solicitat o sumă de bani pentru care nu s-ar fi primit un proces -verbal.
A reţinut instanţa de apel că, acelaşi lucru a declarat şi martorul V.D.N., arătând că în urma solicitării, de către inculpaţi, de la cetăţeanul polonez a sumei de 319 euro, au înmânat acestuia doar o bucată de hârtie dintr-un proces-verbal în care era trecută această sumă.
Din declaraţiile martorilor B.C.A. şi G.I.A., s-a arătat că rezultă că i-au văzut pe cei doi inculpaţi, poliţişti la Poliţia Rutieră Sibiu, care, la data de 25 martie 2010, erau în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, oprind pe martorul contravenient B.O.C., care ar fi trecut strada neregulamentar, fiind amendat în acest sens.
S-a constatat că inculpaţii B.H.G. şi B.F.I. au recunoscut, în faza de urmărire penală, că au fost de serviciu la data de 25 martie 2010, în zona unde a fost oprit cetăţeanul polonez şi că au purtat o discuţie cu acesta, însă nu au recunoscut faptul că i-ar fi pretins acestuia vreo sumă de bani.
În faza de judecată, inculpaţii au arătat că s-au întâlnit cu cetăţeanul polonez la sediul poliţei şi că pe bileţelul înmânat acestuia era înscrisă o marcă de ulei „319 ceuro".
Instanţa de apel a conchis că faptele săvârşite de inculpaţi au fost dovedite cu aceste declaraţii şi cu înscrisurile prezentate de cetăţeanul polonez, şi s-a apreciat că hotărârea apelată este motivată amplu, de prima instanţă, astfel că au fost respinse cererile inculpaţilor.
Din probele administrate în cauză, a arătat instanţa, nu reiese faptul că alte persoane ar fi săvârşit faptele de care sunt acuzaţi şi condamnaţi inculpaţii, astfel că aceştia nu pot fi achitaţi în baza art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în sensul că faptele nu au fost săvârşite de inculpaţii apelanţi.
Împotriva deciziei penale au formulat recurs inculpaţii B.H.G. şi B.F.I., invocând cazurile de casare prev. de art. 3859 pct. 1, pct. 2, pct. 10, pct. 12, pct. 172 şi pct. 18 C. proc. pen., în susţinerea cărora au dezvoltat critici prin motivele scrise de recurs şi prin concluziile orale, fomulate în dezbateri, care vor fi expuse în continuare.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate de inculpaţi, precum şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
În susţinerea cazului de casare prev. de art. 385 pct. 1 C. proc. pen. referitor la nerespectarea dispoziţiilor relative la competenţa după materie sau calitatea persoanei, s-a invocat încălcarea normelor privind obligativitatea efectuării urmăririi penale de către procuror şi cele privind delegarea. în acest sens, în esenţă, s-a arătat că: procurorul a delegat efectuarea întregii urmăriri penale ofiţerilor D.G.A., delegarea s-a dispus fără a fi nominalizaţi ofiţerii care urmau să efectueze actele de cercetare penală şi, în condiţiile în care, în ziua de 25 martie 2010, când s-a efectuat majoritatea actelor, procurorul a fost prezent la sediul poliţiei.
Totodată, s-a susţinut că sesizarea organelor de urmărire penală s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 221 C. proc. pen., invocându-se nulitatea sesizării, întrucât O.L.S. a redactat un înscris intitulat declaraţie şi trebuia întocmit un proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost dată, dacă se considera că aceasta are semnificaţia unui denunţ.
Înalta Curte arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 78/2000, în cazul infracţiunilor prevăzute prin această lege, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, iar potrivit art. 31 alin. (1), prevederile acestei legi se completează, în ceea ce priveşte urmărirea şi judecata, cu dispoziţiile C. proc. pen.
Referitor la delegare, art. 217 alin. (4) C. proc. pen. prevede că, în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune prin ordonanţă, ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare.
Legea nr. 383/2005 (prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 120/2005) reglementează la art. 1, competenţa ofiţerilor de poliţie judiciară din cadrul D.G.A. a M.A.I. să efectueze, în condiţiile prevăzute de lege, activităţile de prevenire şi descoperire, precum şi actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, săvârşite de personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva dispoziţiilor legale enunţate, Înalta Curte consideră că motivele de recurs formulate, subscrise cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 1 C. proc. pen. sunt nefondate. Astfel, prin ordonanţa 220/P/2010 din 25 martie 2010, procurorul a dispus, în temeiul art. 217 alin. (4) C. proc. pen. şi art. 1 din O.U.G. nr. 120/2005, delegarea ofiţerilor de poliţie judiciară din cadrul D.G.A. - Serviciul Judeţean Sibiu, pentru efectuarea următoarelor activităţi: audierea denunţătorului, identificarea şi audierea de martori, ridicarea de înscrisuri necesare soluţionării cauzei, recunoaşterea din grup a făptuitorilor de către denunţător şi/sau martori, identificarea şi administrarea de alte mijloace de probă.
Se constată, într-adevăr, că nu au fost nominalizaţi ofiţerii care urmau să efectueze actele de cercetare penală, dar o astfel de obligaţie nu este impusă de lege. Singura condiţie care trebuia să fie respectată, dat fiind că exista presupunerea că infracţiunile au fost săvârşite de persoane din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, era ca persoanele delegate să aibă calitatea de ofiţeri de poliţie judiciară în cadrul D.G.A. a aceluiaşi minister, cerinţă ce a fost respectată.
Apoi, se consideră că nu a fost delegată efectuarea întregii urmăriri penale. Această dispoziţie nu se regăseşte în ordonanţa nr. 220/P/2010 din 25 martie 2010, iar enumerarea actelor a căror efectuare a fost delegată, nu este suficientă pentru a conduce la o asemenea concluzie, în raport de lucrările şi materialul aflat la dosarul de urmărire penală.
După cum reiese din dosar, ofiţerii de poliţie judiciară au efectuat, în principal, acte de urmărire penală care nu sufereau amânare, în scopul conservării probelor (în ziua faptei sau la o dată cât mai apropiată acesteia), consemnate în procese-verbale sau dovezi potrivit cu care: au verificat apelurile telefonice ale cetăţeanului polonez O.L.S., au verificat dacă numărul de telefon 021XXXXXX este alocat Ambasadei Republicii Polonia la Bucureşti, au luat probe de semnătură şi au ridicat bancnotele primite de acelaşi cetăţean polonez de ia unul din inculpaţi. De asemenea, au ridicat documente de la Serviciul Rutier din cadrul I.P.J. Sibiu şi înregistrările efectuate de camerele de supraveghere, în ziua de 25 martie 2010, amplasate la restaurantul M.D. şi Benzinăria A. din Sibiu, dar au audiat şi martori, unii dintre aceştia fiind reaudiaţi de procuror.
Totodată se constată că procurorul a efectuat acte de urmărire penală, astfel că, printre altele, a audiat martorii P.S. la 05 mai 2010, B.O.C. la 04 mai 2010 şi martorii G.I., B.C.A. la 30 aprilie 2010, precum şi inculpaţii, a participat la efectuarea recunoaşterii din grup a inculpaţilor de către martorul O.L.S., a dispus efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice grafoscopice având ca obiect procesul verbal din 25 martie 2010, iar prin rezoluţia din 22 aprilie 2010 a dispus realizarea unei constatări de aceeaşi natură având ca obiect chitanţă, stabilind, în ambele situaţii, întrebările la care specialiştii trebuiau să răspundă.
Procurorul a dispus începerea urmăririi penale faţă de ambii inculpaţi, prin rezoluţia din 25 martie 2010, schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, prin ordonanţa din 07 aprilie 2010, şi a prezentat materialul de urmărire penală, cu respectarea normelor de competenţă materială.
Ca atare, nu se poate admite că urmărirea penală, în aspectele ei esenţiale, a fost efectutată de ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul D.G.A. - Serviciul Judeţean Anticorupţie Sibiu, activitatea procurorului nefiind limitată la finalizarea urmăririi penale şi întocmirea rechizitoriului.
Pe de altă parte, prezenţa procurorului la sediul poliţiei unde, în ziua de 25 martie 2010, s-au efectuat acte de urmărire penală, nu reprezintă o situaţie, prevăzută de lege, de natură a împiedica aplicarea dispoziţiile art. 217 alin. (4) şi art. 1 din O.U.G. nr. 120/2005, în baza cărora ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul D.G.A., prin delegare, au efectuat acte de urmărire penală. Nu trebuie realizată o confuzie cu delegarea, ca mijloc procedural reglementat de art. 132 C. proc. pen.
Înalta Curte precizarea că, acest motiv de recurs a putut fi analizat, la acest moment procesual, dat fiind faptul că excepţia nu a fost susţinută pentru prima dată, în faza recursului, aceasta fiind invocată în faţa primei instanţe, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, când a fost respinsă prin încheierea din 02 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Galaţi. Situaţia ar fi fost diferită dacă aceste chestiuni erau susţinute pentru prima dată în faza recursului, având în vedere dispoziţiile art. 332 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., potrivit cărora cauza nu se restituie atunci când constatarea are loc după începerea dezbateri lor.
Cât priveşte critica relativă la modalitatea de sesizare a organelor de urmărire penală, Înalta Curte menţionează că aceasta nu poate fi examinată decât din perspectiva cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. potrivit căruia hotărârea este supusă casării când este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii (se are în vedere că critica a fost invocată de inculpat şi cazul de casare face parte din categoria celor care se iau în considerare din oficiu când au influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului).
Dispoziţiile C. proc. pen. prevăd încetarea procesului penal, în anumite situaţii, când punerea în mişcare a acţiunii penale s-a realizat tară respectarea unor condiţii obligatorii relative la sesizarea organelor de urmărire penală, în acest sens fiind dispoziţiile art. 11 rap. la art. 10 lit. f) C. proc. pen. În cauză, însă, se constată că aceste dispoziţii legale nu sunt incidente deoarece pentru niciuna dintre infracţiunile cu privire la care s-a efectuat urmărire penală faţă de inculpaţi, dispoziţiile legale nu prevăd condiţia autorizării sau sesizării organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
De altfel, se constată că sesizarea adresată, la 25 martie 2010, D.G.A. - Serviciul Teritorial Anticorupţie Alba lulia - Biroul Anticorupţie pentru Judeţul Sibiu, s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale, întrucât prin încunoştinţarea respectivă cetăţeanul polonez şi-a indicat numele şi prenumele, domiciliul, a descris faptele reclamate şi, ceea ce este esenţial, a solicitat tragerea la răspundere penală a lucrătorilor de poliţie vinovaţi şi restituirea sumei reprezentând paguba ce i-a fost cauzată.
În speţă, nu se impunea întocmirea unui proces-verbal de către organul de urmărire penală deoarece încunoştinţarea privind comiterea infracţiunii, nu a fost făcută oral, de către cetăţeanul polonez, ci în formă scrisă, nefiind incidente dispoziţiile art. 223 alin. (3) C. proc. pen.
În temeiul cazului de casare prevăzut de art. 385 pct. 2 C. proc. pen. s-a susţinut că instanţa nu a fost legal sesizată deoarece rechizitoriul nu cuprinde menţiunile referitoare la anumite mijloace materiale de probă, măsurile luate cu privire la acestea şi locul unde se află, conform dispoziţiilor art. 263 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 260 C. proc. pen., nefiind respectate nici prevederile art. 263 alin. (2) C. proc. pen., întrucât există confuzie cu privire la calitatea procesuală a numitului O.L.S.
Cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 2 C. proc. pen., prevede că hotărârile sunt supuse casării când instanţa nu a fost sesizată legal şi are în vedere nerespectarea dispoziţiilor care reglementează sesizarea primară a primei instanţe de judecată, în ceea ce priveşte organul sau persoana care dispune aceasta şi actul prevăzut de lege prin care este investită instanţa de judecată, fiind indisolubil legat de dispoziţiile art. 300 C. proc. pen. şi/sau art. 332 alin. (2) C. proc. pen.
Rezultă că acest caz de casare se referă şi la dispoziţiile ce reglementează valabilitatea actului procedural de sesizare a instanţei (tipul, conţinutul acestuia şi persoana care l-a emis), astfel încât, în situaţia în care sesizarea instanţei se face prin rechizitoriu, sunt vizate dispoziţiile art. 262 - 264 C. proc. pen. şi nu orice dispoziţii ce reglementează desfăşurarea urmăririi penale.
Prin urmare, în raport de criticile circumscrise cazului de casare în discuţie, Înalta Curte constată că, deşi sunt în strânsă legătură cu prevederile art. 263 C. proc. pen., acestea nu atrag sancţiunea nulităţii absolute reglementate de dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. (situaţiile pentru care intervine această sancţiune fiind expres prevăzute de lege), astfel că nu se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor şi restituirea cauzei la Parchet.
Totodată, examinând aspectele invocate în raport de dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., privind nulitatea relativă, se constată că nu s-a identificat vreo vătămare cauzată inculpaţilor prin lipsa enumerării în rechizitoriu, printre mijloacele de probă, a casetei video despre care se face referire în procesul verbal din 25 martie 2010, a înregistrării video ridicată pe suport optic tip CD-R şi a înregistrării video ridicată pe suport optic tip CD-R şi care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului.
De altfel, din conţinutul procesului-verbal întocmit la 25 martie 2010, la sediul I.P.J. Sibiu - Poliţia Municipiului Sibiu, Biroul Rutier, nu reiese că s-a ridicat caseta video pe care agenţii de poliţie B.F.l. şi B.H.G. au avut-o pentru efectuarea de înregistrări video în trafic, aşa încât, nici nu avea cum, această casetă video, să figureze printre mijloacele de probă enumerate în rechizitoriu. Apoi, suporţii optici tip CD-R înregistraţi se află la dosar, împreună cu procesele-verbale întocmite la 30 martie 2010, respectiv la 26 martie 2010, prin care s-a constatat ridicarea CD-ului de la staţia de carburanţi A. din Sibiu, respectiv de la restaurantul M.D. din Sibiu, fiind ataşate filei ce constituie procesul verbal din 30 martie 2010. În plus, la dosarul de urmărire penală există planşe fotografice cu imagini surprinse la 25 martie 2010 de camerele video montate la benzinăria firmei A. şi localul public M.D., imagini stocate pe cei doi suporţi optici.
Înalta Curte constată, de altfel, că inculpaţii nici nu au cerut vizionarea acestora în timpul cercetării judecătoreşti, deşi au solicitat administrarea mai multor mijloace de probă în primă instanţă (prin cerere scrisă depusă înainte de termenul de judecată din 02 februarie 2011 şi la termenul din 17 august 2011) şi în timpul judecării apelului (la termenul din 28 martie 2012).
Nu poate fi primit ca temei al nelegalei sesizări a instanţei, care să determine restituirea cauzei la procuror, nici împrejurarea că numitul O.L.S. este indicat în actul de sesizare a instanţei fie ca reclamant, fie ca denunţător, precum şi ca parte vătămată în secţiunea din rechizitoriu referitoare la mijloacele de probă, şi ca martor în citativul actului de sesizare a instanţei. Această situaţie nu constituie caz de nulitate absolută, şi nici nu a fost de natură a cauza inculpaţilor vreo vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea rechizitoriului, astfel cum prevăd dispoziţiile ce reglementează nulitatea relativă.
Referitor la nemotivarea hotărârii cu privire la criticile în temeiul cărora s-a solicitat restituirea cauzei la procuror, se constată că acestea se circumscriu cazului de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen., care nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, iar luarea în discuţie din oficiu a acestui caz de casare nu este permisă de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. De altfel, se constată că prin încheierea din 02 octombrie 2010, Tribunalul Galaţi s-a pronunţat motivat, asupra chestiunilor esenţiale, în temeiul cărora s-a solicitat restituirea cauzei la Parchet, instanţa de apel făcând referire la această hotărâre în considerentele deciziei.
În temeiul cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., s-a invocat faptul că instanţele de fond nu s-au pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpaţilor prin actul de sesizare, iar în temeiul cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., s-a arătat că instanţele au pronunţat o hotărâre de condamnare pentru altă faptă decât cea pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată.
În acest sens, s-a susţinut în apărare că instanţele nu s-au pronunţat asupra completării, la data de 25 martie 2010, a procesului verbal şi a chitanţei cu date ce nu reflectau realitatea privind comiterea, pe bulevardul V. din Sibiu, la ora 10,00, a unei contravenţii de către martorul B.O.C. - fapte ce au fost încadrate ca infracţiuni de fals intelectual şi uz de fals, în schimb inculpaţii au fost condamnaţi pentru fals intelectual şi uz de fals comise în acelaşi context cu infracţiunea de serviciu, în ziua de 25 martie 2010 în jurul orei 12,30.
Înalta Curte constată că prin secţiunea „În drept" a actului de sesizare a instanţei, s-au reţinut următoarele: „Completarea unui act oficial, respectiv a procesului verbal de contravenţie şi a chitanţei, cu date ce nu reflectau realitatea, constituie infracţiunea de fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) C. pen., iar folosirea unui astfel de act în scopul justificării activităţii infracţionale, constituie infracţiunea de uz de fals prev. de art. 291 C. pen.".
Aceste menţiuni esenţializează şi sunt în concordanţă cu partea expozitivă a rechizitoriului în care s-au descris împrejurările plăţii sumei de 319 euro, făcute inculpaţilor B.H.G. şi B.F.l., cu titlu de amendă contravenţională, de către O.L.S., arătându-se totodată că acesta "a solicitat o copie a procesului verbal de contravenţie sau a dovezii cu privire la faptul că a achitat amenda respectivă şi a primit un fluturaş de pe o filă a unui proces-verbal, pe care învinuiţii l-au întocmit în fals, cetăţeanul polonez semnându-l la solicitarea acestora".
S-a mai expus, în actul de sesizare a instanţei, că s-a procedat la identificarea contravenientului B.O.C., pe numele căruia a fost întocmit procesul verbal şi chitanţa, care a susţinut că, într-adevăr, la 25 martie 2010, în jurul orei 10,00, a fost oprit, pentru că a traversat strada prin loc nepermis, de inculpatul B.H.G., agent de poliţie rutieră, care i-a luat datele de stare civilă şi nu i-a încheiat vreun proces-verbal de contravenţie, precizând totodată că nu a achitat nici o sumă de bani cu titlu de amendă.
Tot prin rechizitoriu s-a precizat că, în susţinerea acuzaţiei adusă inculpaţilor, trebuie avute în vedere şi constatările tehnico ştiinţifice grafoscopice efectuate atât asupra procesului verbal de contravenţie încheiat martorului B.O.C., cât şi a chitanţei care, prezumtiv i-ar fi fost înmânată cu prilejul achitării sumei de 60 RON, contravaloarea contravenţiei.
Or, prin concluziile raportului de expertiză s-a stabilit că semnătura care apare la rubrica contravenieint de pe procesul verbal şi "fluturaş" aparţine martorului O.L.S., că fragmentul înscrisului în litigiu (fluturaş) provine din exemplarul nr. 2 al procesului verbal şi că scrisul de mână cu care sunt completate rubricile procesului verbal, de pe chitanţă şi înscrisul "fluturaş" aparţine inculpatului B.H. De asemenea, se constată că forma de participaţie a complicităţii inculpatului B.F.l., la comiterea infracţiunilor de fals intelectual şi uz de fals, a fost descrisă în actul de sesizare a instanţei numai prin raportare la momentul în care inculpaţii au fost împreună, şi anume când au interacţionat cu martorul O.L.S., oprindu-l în trafic pentru încălcarea unor norme la circulaţia autovehiculelor pe drumurile publice.
Aşadar, deoarece în partea expozitivă a rechizitoriului s-au prezentat faptele şi împrejurările care au condus Ia situaţia ca, pe procesul verbal în discuţie, întocmit pe numele martorului B.O.C., să fie aplicată, la rubrica contravenient, semnătura martorului O.L.S., Înalta Curte constată ca inexactă apărarea inculpaţilor că datele ce nu reflectă realitatea, avute în vedere prin actul de sesizare a instanţei, privesc comiterea contravenţiei de către martorul B.O.C., astfel că, pe cale de consecinţă logică, instanţa nici nu avea cum să se pronunţe asupra unei infracţiuni de fals intelectual şi uz de fals având un asemenea conţinut.
De asemenea, apare ca nefiind conformă cu conţinutul rechizitoriului, susţinerea că numai instanţele au reţinut că falsul intelectual şi uzul de fals au fost comise în acelaşi context cu infracţiunea de serviciu şi că între acestea ar exista legătură. După cum s-a arătat, potrivit părţii expozitive şi secţiunii "În drept" a actului de sesizare a instanţei, uzul de fals a fost considerat ca fiind necesar pentru justificarea activităţii infracţionale care, în speţă, constă în abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, comis prin oprirea în trafic a conducătorului auto O.L.S. şi sancţionarea contravenţională pentru o faptă inexistentă, în vederea obţinerii unor foloase materiale injuste.
În concluzie, instanţa de recurs consideră că nu este incident cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. deoarece instanţele nu aveau cum să se pronunţe asupra unei fapte pentru care inculpaţii nu au fost trimişi în judecată.
Limitându-se ia obiectul judecăţii, astfel cum este definit de art. 317 C. proc. pen., respectiv fapta şi persoanele arătate în rechizitoriu, instanţele de fond au avut în vedere faptele pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, atunci când au dispus condamnarea acestora pentru fals intelectual şi uz de fals. Astfel, prima instanţă a reţinut că aceste infracţiuni comise de inculpatul B.H.G., ajutat de colegul său B.F.I., au constat în completarea unui proces-verbal de contravenţie şi apoi a unui înscris (fluturaş) pe care l-a înmânat lui O.L.S., pentru a produce consecinţe juridice. La rândul său, instanţa de apel a avut în vedere că, la 25 martie 2010, inculpaţii au oprit în trafic şi l-au sancţionat pe cetăţeanul polonez O.L.S., pentru o faptă contravenţională inexistentă, în vederea obţinerii unor mijloace financiare injuste, au completat un proces-verbal de contravenţie şi apoi un înscris (fluturaş) pe care l-au înmânat acestuia pentru a produce consecinţe juridice.
Având în vedere considerentele expuse, se precizează că nu are aplicabilitate, în speţă, nici cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., întrucât există identitate între faptele pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată şi cele pentru care instanţa a dispus condamnarea.
Înalta Curte observă, însă, că instanţele de fond au reţinut, ca obiect material al infracţiunilor de fals, numai procesul verbal de contravenţie, nefăcând referire şi la chitanţa de plată a sumei de 60 RON. Această situaţie are, însă, consecinţe juridice favorabile inculpaţilor. Prin urmare, chiar dacă, în baza probelor administrate, trebuia să se reţină ca făcând parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals intelectual şi uz de fals, şi întocmirea cu date nereale a chitanţei şi folosirea ei, remedierea acestei deficienţe nu este posibilă pentru că ar însemna agravarea situaţiei juridice a inculpaţilor în propria cale de atac, prin stabilirea unui ansamblu infracţional mai amplu decât cel reţinut de instanţele de fond.
Instanţa de recurs mai precizează că indicarea, în sentinţă şi decizie, a faptului că martorul B.O.C. ar fi declarat că a fost oprit de către cei doi inculpaţi când a traversat strada neregulamentar, precum şi a faptului că martorii B.C.A. şi G.I.A. ar fi declarant că i-au văzut pe cei doi inculpaţi, la 25 martie 2010, în jurul orei 10,00, oprindu-l pe stradă pe martorul B.O.C. pentru acelaşi motiv, constituie o redare eronată a depoziţiilor deoarece din cuprinsul declaraţiilor acestora reiese, în realitate, că la acel moment a fost prezent doar inculpatul B.H.G. Această deficienţă de expunere a declaraţiilor martorilor nu are însă relevanţă, în cauză, date fiind faptele pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, în raport de care momentul consumării infracţiunilor nu este cel la care martorul B.O.C. ar fi încălcat regulile de circulaţie. Pentru aceeaşi raţiune aspectul constatat nu va fi examinat prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. căci, eroarea gravă de fapt, la care se referă acest caz de casare trebuie să fie de natură a avea consecinţe asupra soluţiei de achitare sau condamnare.
În argumentarea incidenţei, în prezenta cauză, a cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. s-a mai arătat că, instanţa nu s-a pronunţat ori s-a pronunţat în vădită contradicţie raportat la conţinutul probelor.
Cu prioritate, se arată că hotărârile sunt supuse casării, în baza acestui temei de drept, numai când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei probe administrate, de natură să garanteze drepturile părţilor şi să influenţeze soluţia procesului, nefiind aşadar posibil a se analiza, prin prisma dispoziţiilor art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., motivele de recurs referitoare la pronunţarea în contradicţie cu conţinutul probelor, cum este cel referitor la faptul că, deşi prin adresa Inspectoratului de Poliţie Judeţean Sibiu, s-a arătat că inculpaţii nu au părăsit zona de patrulare, la data de 25 martie 2010, instanţa a reţinut contrariul.
În ce priveşte menţiunea „319 ceuro" de pe înscrisul „fluturaş", Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a pronunţat, având în vedere că, deşi a reţinut, în considerentele hotărârii, că inculpaţii au susţinut că are semnificaţia preţului unui tip de ulei marca ceuro, a apreciat, în concordanţă cu prima instanţă, în baza întregului material probator că reprezintă suma în euro pe care inculpaţii au solicitat-o martorului O.L.S.
Înalta Curte consideră că lipsa pronunţării asupra probelor privind neutilizarea casetei de pe instalaţia video a echipajului inculpaţilor, în data de 25 martie 2010, nu este de natură să influenţeze soluţia procesului, cât timp prin celelalte probe s-a demonstrat fără putinţă detăgadă că, pe procesul verbal de contravenţie, întocmit pe numele B.O.C. şi pe care apare scrierea inculpatului B.O., este aplicată semnătura martorului O.L.S., iar înscrisul „fluturaş"" primit ca dovadă a plăţii amnezii contravenţionale s-a aflat în posesia acestuia din urmă. Nefiind îndeplinită una din condiţiile cumulative prevăzute de pct. 10 al art. 3859 C. proc. pen., se constată că, nici în această situaţie, cazul de casare respectiv nu are incidenţă în cauză.
Se mai precizează că nu poate constitui motiv în susţinerea cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., modul în care au fost apreciate declaraţiile martorei O.C. referitoare la descrierea recunoaşterii inculpaţilor de către martorul cetăţean străin, deoarece în temeiul acestui caz de casare după cum s-a arătat, este sancţionată lipsa pronunţării cu privire la unele probe administrate de natură să garanteze drepturile părţilor şi să influenţeze soluţia procesului,
Cât priveşte cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., se reţine că în motivarea acestuia au fost invocate mai multe aspecte, prin care, în esenţă, s-a încercat a se acredita ideea că probele administrate demonstrează contrariul celor reţinute de instanţă, respectiv că inculpaţii nu au comis infracţiunile pentru care au fost condamnaţi, solicitându-se achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.
În examinarea acestui caz de casare instanţa va avea în vedere inclusiv motive care au fost susţinute ca argumente pentru dovedirea temeiniciei cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. (după cum, de altfel, s-a solicitat prin motivele de recurs scrise), respectiv: că cifra 319 consemnată pe înscrisul intitulat „fluturaş" nu reprezintă suma în euro solicitată de inculpaţi, ci contravaloarea unui bidon de ulei marca ceuro, că martorul cetăţean polonez O.L.S. nu i-a identificat pe inculpaţi ca fiind cei cu care a avut incidentul, ci pe alţi poliţişti, că adresa Inspectoratului de Poliţie Judeţean Sibiu conţine informaţia că inculpaţii nu au părăsit zona de patrulare, iar nu situaţia contrară reţinută de instanţă.
Înainte de a examina motivele invocate în susţinerea acestui caz de casare, se impune precizarea că niciunul nu poate fi examinat prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. (cum s-a precizat oral în instanţă), deoarece ceea ce se pune în discuţie, sunt aspecte faptice, iar nu chestiuni ce ţin de legalitatea hotărârii.
Instanţa de recurs subliniază că stabilirea situaţiei de fapt este, în principiu, atributul exclusiv al instanţelor competente, în faţa cărora cauza devoluează în fapt şi în drept, respectiv instanţa de fond şi de apel, în cazul ambelor situaţii fiind admisibilă administrarea oricăror probe pentru corecta şi completa stabilire a faptelor.
În mod excepţional, examinarea situaţiei de fapt poate reveni instanţei de recurs numai în cazul în care aceasta este afectată de o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
Eroarea gravă trebuie să rezulte din compararea faptelor reţinute prin hotărâre cu probele administrate, căzul de casare menţionat neputând fi asimilat cu o greşită apreciere a probelor.
Analizând aşadar, critica referitoare Ia greşita condamnare, din perspectiva unei pretinse erori grave de fapt cu privire la persoana inculpaţilor, care nu ar fi săvârşit infracţiunile, Înalta Curte constată că situaţia de fapt reţinută în sarcina recurenţilor inculpaţi nu este în contradicţie cu probele administrate.
Astfel, martorul B.O.C. a declarat că, în ziua de 25 martie 2010, la ora 10,00, a traversat neregulamentar bulevardul V. din Sibiu şi a fost oprit de inculpatul B.H., agent de poliţie rutieră, care dirija circulaţia, luându-i datele de stare civilă, ocazie cu care nu i-a fost întocmit vreun proces-verbal de contravenţie. A precizat martorul că nu i s-a solicitat să scrie ceva sau să semneze vreun act şi că semnătura de pe exemplarul 3 al procesului verbal de contravenţie nu îi aparţine, iar prietenul său P.S., nu a discutat cu poliţistul şi nu a plătit vreo amendă în locul său. Martorul P.S. a expus expres că inculpatul B.H.G. nu i-a întocmit prietenului său, martorul B.O.C., vreun proces-verbal de contravenţie şi nu a plătit pentru acesta vreo amendă.
Instanţa observă că declaraţia martorului B.M.A. (audiat în instanţă, la propunerea inculpaţilor, spre sfârşitul cercetării judecătoreşti), în sensul că deşi nu-l cunoştea, a plătit amenda aplicată martorului B.O.C., nu este confirmată nici măcar de inculpatul B.O.C., care dimpotrivă, a relatat că persoana care ar fi achitat amenda era prieten cu cel care a traversat neregulamentar strada.
Declaraţia martorului B.C.A., care susţine că, în prezenţa sa, ca martor asistent, a fost întocmit procesul verbal de contravenţie, iar prietenul pietonului sancţionat a achitat amenda contravenţională, este neverosimilă cât timp pe procesul verbal nu este consemnat decât numele B.C., fără alte date de identificare, care ar fi certificat legitimarea şi prezenţa, la faţa locului, la întocmirea actului. De altfel, nu lipsită de relevanţă este împrejurarea că martorul a afirmat că îl ştie pe inculpatul B.H.G., descriindu-l ca având un comportament corespunzător.
Afirmaţia martorului G.I.A. că a fost prezent când inculpatul B.H.G. a întocmit procesul verbal de contravenţie martorului B.O.C. şi când s-a achitat amenda, este luată sub beneficiu de inventar cât timp în cele două faze ale procesului penal, acest martor a făcut declaraţii diferite cu privire Ia aceleaşi împrejurări de fapt. Astfel, dacă în faza de urmărire penală a precizat că prietenul martorului B.O.C., care ar fi plătit amenda pentru contravenţia comisă de B., a fost prezent alături de contravenient încercând să-l calmeze, iar martorul asistent care ar fi semnat procesul verbal a fost solicitat, în acest sens, după ce martorul B. plecase, în timpul cercetării judecătoreşti, a relatat că prietenul martorului B.H.G. a venit la scurt timp după plecarea acestuia, oferindu-se să-i plătească amenda, iar contravenientul era de faţă atunci când a fost oprit martorul asistent.
Din declaraţiile recurenţilor inculpaţi, reiese că în ziua de 25 martie 2010, fiind de serviciu, în tură, împreună, au fost orientaţi spre marginea Municipiului Sibiu, undeva la limita oraşului, spre Zona Valea Oltului - Râmnicu Vâlcea, zonă comercială cu supermarket, M.D. şi benzinărie, unde avusese loc un accident rutier, loc unde s-au deplasat.
Martorul K.W. a relatat că, în zona marginală a Sibiului, unde există o zonă comercială, cu K. şi o staţie de benzină, a fost implicat într-un accident, uşor, în jurul orei 12,00-13,00, recunoscându-l pe inculpatul B.F. ca fiind prezent la eveniment.
Din procesul verbal întocmit la 25 martie 2010, reiese că martorul cetăţean polonez O.L.S. a indicat ca loc unde a fost oprit de echipajul de poliţie, ieşirea din Sibiu, spre Râmnicu Vâlcea, într-un spaţiu de refugiu situat în apropierea localului M.D.
Conform tahografului autovehiculului condus de martorul O.L.S., acesta a fost staţionat între orele 12,27-12,47, iar din evidenţa convorbirilor telefonice ale aceluiaşi martor rezultă că, la ora 12,42, a avut o convorbire telefonică cu Ambasada Poloniei în România.
Prin raportul de constatare tehnico ştiinţifică grafoscopică din 31 martie 2010, realizat în cauză, s-a concluzionat că pe exemplarele 1 şi 3 ale procesului verbal în discuţie apare semnătura martorului O.L.S., şi că pe partea de înscris predată de acelaşi martor, ca fiind dovada ce i s-a eliberat pentru achitarea unei amenzi contravenţionale de 319 euro, în partea inferioară dreaptă, este aplicată semnătura aceluiaşi martor, iar scrisul olograf de pe procesul verbal de contravenţie, completat la 25 martie 2010, exemplarele 1 şi 3, ca şi de pe fragmentul înscrisului în litigiu (fluturaş), aparţine şi a fost executat de inculpatul B.H.G.
Toate acestea demonstrează că procesul verbal de contravenţie a fost semnat de martorul O.L.S., ceea ce conferă acestuia caracter fals, înscrisul oficial fiind completat de inculpatul B.H.G. care forma echipaj rutier cu incupatul B.F.l., când l-au oprit în trafic, la 25 martie 2010, în jurul orei 12,30, pe martorul conducător auto O.L.S. pentru o contravenţie inexistentă.
Dovada plăţii unei contravenţii inexistente o constituie chiar cuprinsul procesului verbal care, deşi poartă semnătura martorului O.L.S., se referă, prin conţinutul sau, la altă persoană, martorul B.O.C., şi la o contravenţie specifică pietonilor.
Faţă de acestea, se constată, în acord cu instanţele de fond, că cifra 319 de pe înscrisul "fluturaş" reprezintă suma pe care a plătit-o cetăţeanul polonez pentru contravenţia imputată de inculpaţi, iar nu preţul unui bidon de ulei marca cero, dat fiind că, potrivit raportului de constatare tehnico ştiinţifică, scrisul de pe "fluturaş" a fost executat de inculpatul B.H.G., semnătura depusă în partea inferioară dreapta aparţine martorului O.L.S., acest fragment de înscris face parte din exemplarul nr. 2 al procesului verbal şi a fost în posesia acestui martor.
Martorul V.D.N., şeful Poliţiei Rutiere Sibiu, care a fost contactat de Ambasada Poloniei în România şi a aflat de faptele inculpaţilor, a declarat că cetăţenii polonezi i-au arătat o bucată ruptă dintr-un proces-verbal pe care era trecută suma plătită de martorul O.L.S.
Fiind audiat în cursul cercetării judecătoreşti, la cererea inculpaţilor, martorul V.D. a relatat că nici el, nici martorul V. nu a umblat la dispozitivul de înregistrare şi nu a luat vreun obiect din maşina cu care inculpaţii au efectuat serviciul la data de 25 martie 2010, că Voinea a deschis torpedoul maşinii, s-a uitat dar nu a luat nicio hârtie, precizând totodată că nu poate indica dacă acesta a luat din buzunarele laterale ale portierelor vreun înscris.
În mod constant, în ambele faze ale procesului penal, martora O.C. a relatat că martorul O.L.S., la recunoaşterea procedurală dintr-un grup de mai mulţi poliţişti, i-a indicat pe cei doi inculpaţi ca fiind cei care i-au creat probleme, spunând expres, în timpul cercetării judecătoreşti, că "denunţătorul polonez s-a uitat cu atenţie şi a indicat clar, fără ezitări, pe cei doi inculpaţi", iar "înainte de începerea procedurii cei doi inculpaţi nu puteau fi văzuţi de polonez întrucât erau în birouri". Faptul recunoaşterii din grup a inculpaţilor de către martorul cetăţean străin este dovedit şi prin declaraţia martorului V.D.M.
În raport de aceste depoziţii, instanţa de recurs consideră că nu are relevanţă juridică împrejurarea descrisă de martoră că, fiind de serviciu, în 25 martie 2010, în jurul orei 13,00-14,00, l-a observant pe cetăţeanul polonez la Biroul Poliţiei Rutiere Sibiu şi l-a întrebat ce problemă are, iar acesta neputându-se exprima, a arătat spre un coleg poliţist, numitul I.V. Se ţinea seama de faptul că, audiat de prima instanţă, martorul I.V. a arătat că "nu a avut nici o treabă cu acest scandal" şi că inculpaţii au fost cei recunoscuţi, din grup, de către martorul polonez, grup din constituirea căruia a făcut parte atât I.V., cât şi G.I.A., după cum rezultă din conţinutul procesului verbal întocmit cu acel prilej.
Faptul recunoaştii inculpaţilor de către martorul O.L.S. nu este contrazis prin declaraţiile martorilor T.l. şi V.D., întrucât declaraţia martorului T.l. că cetăţenii polonezi, au indicat două persoane ca autori, într-o "procedură ad-hoc", respectiv pe numiţii I.V. şi G., este singulară, iar depoziţia martorului V.D. scoate în evidenţă că acesta nu a perceput nemijlocit, ci a aflat despre indicarea, de către martorul străin, a altor persoane decât inculpaţii, ca fiind autorii infracţiunilor.
Afirmaţia martorului T.l. că a deţinut date că vor fi înscenări de fapte de corupţie, la nivelul poliţiei rutiere, semnifică un aspect adiacent care nu este în măsură să infirme probatoriul administrat, ce dovedeşte că infracţiunile au fost comise de inculpaţi.
Aspectul privind eroarea asupra faptului părăsirii zonei de patrulare de către inculpaţi, Înalta Curte o apreciază ca nefiind de natură a influenţa soluţia de condamnare, în condiţiile în care este dovedit fără dubiu că inculpaţii l-au oprit în trafic pe martorul O.L.S., i-au aplicat acestuia o amendă contravenţională, semnând un proces-verbal care nu îl privea. Pentru ca o eroare de fapt să constituie motiv de casare a hotărârii, se impune condiţia ca acesta să aibă caracter grav şi să aibă drept consecinţă determinarea unei anumite soluţii în cauză, cerinţe care nu sunt întrunite cumulativ.
În consecinţă, Înalta Curte consideră că situaţia de fapt reţinută de ambele instanţe este în concordanţă cu probele administrate în cauză, fiind neîntemeiată critica referitoare la greşita condamnare a inculpaţilor, care s-ar datora unei erori grave de fapt. A rezultat din lucrările şi materialul aflat la dosarul cauzei că, fără nici un dubiu, inculpaţii au săvârşit infracţiunile deduse judecăţii, fiind neîntemeiată cererea de achitare în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Înalta Curte constată că nu au fost identificate motive de recurs care să determine casarea deciziei şi, pe cale de consecinţă, nici încălcări de lege comune în hotărârea primei instanţe şi în decizia instanţei de apel, care să fi impus admiterea recursului şi desfiinţarea, implicit a sentinţei penale.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.H.G. şi B.F.l. împotriva deciziei penale nr. 104/A din 8 mai 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 450 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru fiecare inculpat, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.H.G. şi B.F.l. împotriva deciziei penale nr. 104/A din 8 mai 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 450 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru fiecare inculpat, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 12 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3937/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 3613/2012. Penal → |
|---|
