ICCJ. Decizia nr. 4228/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4228/2012
Dosar nr. 1011/42/2012/a1
Şedinţa publică din 21 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă
în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele
Prin încheierea de şedinţă din 14 decembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1011/42/2012/a1, în temeiul art. 3001 alin. (1) şi (3) rap. la art. 160 C. proc. pen. a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul R.N.G., fiul lui G. şi L., născut în municipiul Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, în prezent aflat în stare de arest preventiv la Arestul I.P.J. Buzău şi a menţinut această măsură.
Deliberând asupra măsurii arestării preventive luată faţă a constat că şi la acest moment procesual lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât faptele respective constituie infracţiuni pedepsite de lege cu închisoare mai mare de 4 ani, fiind vorba despre infracţiuni deosebit de grave, inculpatul acţionând cu intenţie directă. Acest pericol rezidă nu numai din natura şi gravitatea infracţiunilor, dar şi din modul de desfăşurare a activităţii infracţionale, urmările produse, temerea de a fi reluată de către inculpat, precum şi sentimentul de insecuritate generat în rândul societăţii.
Cât priveşte condiţia referitoare la existenţa în cauză a probelor din care să rezulte că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, s-a constatat că şi aceasta este îndeplinită şi rezultă, atât din împrejurare că faptele cu privire la care există presupunerea rezonabilă că inculpatul le-a săvârşit.
Curtea a constatat că subzistă temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, măsură luată şi menţinută cu respectarea dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen., şi respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen. Totodată, reanalizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de judecată apreciază că temeiurile iniţiale nu s-au modificat şi nici nu au încetat.
Referitor la durata termenului rezonabil al măsurii arestării preventive, Curtea a apreciat că în speţă, sunt întrunite toate cerinţele legale care să justifice menţinerea ei în continuare faţă de inculpat, iar durata acestuia nu a depăşit în nici un caz un termen rezonabil.
Menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului s-a apreciat a fi necesară şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, pentru ca acesta să nu încerce zădărnicirea aflării adevărului, prin exercitarea de presiuni, cum se reţine că s-a făcut în cursul urmăririi penale, sau încheierea unor înţelegeri frauduloase cu părţile vătămate.
Prin menţinerea măsurii arestării nu se încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul până la judecarea şi rămânerea definitivă a hotărârii, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile că a comis o infracţiune, presupunere relevată de probele menţionate, iar durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, de la data arestării trecând mai puţin de o lună, având în vedere şi complexitatea cauzei.
Cum, în intervalul scurs de la luarea măsurii arestării preventive nu au apărut date noi care să justifice revocarea sau înlocuirea cu o măsură mai puţin restrictivă de libertate şi, câtă vreme inculpatul nu a invocat şi depus probe directe şi concludente care să ateste o altă situaţie de fapt decât cea care rezultă din actele dosarului, aşa cum a fost expusă mai sus, Curtea a constatat că temeiurile ce au determinat privarea de libertate a inculpatului subzistă şi în prezent şi ele impun menţinerea măsurii.
În concluzie, faţă de cele ce preced, în baza art. 3001 alin. (1) şi (3) rap. la art. 160 C. proc. pen., se a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul R.N.G., şi a menţinut această măsură.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termen legal, recurs inculpatul R.N.G. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de şedinţă atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 18 decembrie 2012, sub numărul 1011/42/2012/a1.
La termenul fixat pentru soluţionarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.
Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispoziţiilor prevăzute de art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Astfel, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa sesizată este datoare să verifice în cursul judecăţii legalitatea şi temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160b alin. (3) din acelaşi cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune prin încheiere motivată menţinerea stării de arest.
Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului R.N.G. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de infracţiunilor prevăzute infracţiunii de trafic de persoane, spălare de bani şi proxenetism, fapte prevăzute de art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 8 din Legea nr. 39/2003, art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 33 lit. a) C. pen., art. 329 alin. (1), (2) cu art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că în cursul anului 2008, împreună cu R.V., pe atunci concubina sa, au recrutat pentru prostituţie, prin inducere în eroare cu privire la modul de remunerare, pe numitele S.G.G. în vârsta de 18 ani, A.M. din Braşov şi P.R. din Iaşi, însuşindu-şi în integralitate veniturile obţinute de acestea în Turcia, în cuantum de aprox. 64.000. dolari SUA.
Anterior, în 2007 au desfăşurat activităţi de aceiaşi natură în Italia, (recrutând pe M.I.G., A.L.D., A.M., fiind judecat în prezent de autorităţile italiene.
- în 2011, a recrutat pentru prostituţie, în acelaşi mod, pe numita S.R., însuşindu-şi toate veniturile obţinute de ea în urma practicării prostituţiei pe teritoriul Germaniei şi Turciei, activitatea infracţională cu privire la această parte vătămata desfăşurându-se până în oct. 2012;
- în luna august 2012, a indus în eroare pe partea vătămată B.R., promiţându-i că va avea grijă de fiul său, aflat în Turcia, după care, prin violenţă fizică şi ameninţare a obligat-o să se prostitueze în folosul său timp de 2 săptămâni, aceasta fugind în ţară cu un client turc;
- a înlesnit practicarea prostituţiei de numita C.D.A. în beneficiul lui R.M., prin asigurarea cazării în Istambul;
- a obţinut din aceasta activitate infracţională o vilă cu piscină, cu dotări ultramoderne, aparatură electrocasnică, un autoturism H., aprox. 300.000 RON i-a depus într-un cont bancar la B., la percheziţie s-a găsit suma de 8000 RON.
Cu referire la cauză, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptei şi de importanţa relaţiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârşirea unor infracţiuni grave, precum şi de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a actului de justiţie, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecăţii şi executării pedepsei.
De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată şi de existenţa, pe lângă cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. şi a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile săvârşite este mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (L. c Franţei), prin care a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o "tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă.
Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă şi că menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (S. contra Regatul Unit), iar menţinerea arestului preventiv în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (S. împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (W. împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (M. împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (L. c. Franţei).
Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creşterea sentimentului de nesiguranţă al populaţiei şi ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului, acesta având obligaţia de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată modul şi circumstanţele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranţă care ar putea fi declanşată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual şi real pentru ordinea publică.
Faţă de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.N.G., împotriva încheierii din data de 14 decembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1011/42/2012/a1.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 21 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4229/2012. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 4225/2012. Penal → |
|---|
