ICCJ. Decizia nr. 4235/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4235/2012
Dosar nr. 8104/1/2012
Şedinţa publică din 21 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă
în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele
Prin încheierea de şedinţă din 5 decembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1328/36/2012 în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a menţinut starea de arest a apelantului inculpat P.M. - pe o perioadă de până la 60 zile, cu începere de la 5 decembrie 2012, respingând cererea de revocare/înlocuire a măsurii preventive.
Deliberând asupra măsurii arestării preventive curtea a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa nr. 2166/P/2009, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor C.V. şi P.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de: omor calificat şi deosebit de grav prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. h) raportat la art. 176 lit. d) C. pen.; tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), (2) lit. b), alin. (21) lit. a), c) C. pen.; viol prevăzută de art. 197 alin. (1), (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) în cazul inculpatului C.V.
S-a reţinut în sarcina inculpaţilor că aceştia s-au deplasat la locuinţa victimei A.M. cu intenţia de a sustrage bani şi alte bunuri, au întreţinut raporturi sexuale prin constrângerea acesteia, după care fiind ameninţaţi că vor fi reclamaţi la poliţie şi traşi la răspundere penală, au agresat-o, aplicându-i lovituri cu cuţitul şi cu o stinghie de pat în zona capului şi a corpului, cauzându-i leziuni care au dus la moartea acesteia prin insuficienţă cardio-respiratorie acută prin hemopneumotorax bilateral şi hemopericard, urmări ale unor plăgi multiple tăiate/înţepate toracice cu interesare pulmonară, vase mari de la baza cordului, cardio-pericardică. Între leziunile cardio-vasculo-pulmonare şi deces există legătură directă imediată de cauzalitate.
Inculpatul P.M. a fost arestat prin Încheierea nr. 118 din data de 4 noiembrie 2009 a Tribunalului Constanţa, în temeiul art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa fiind închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel, s-a reţinut că măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul până la rămânerea definitivă a hotărârii, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unei infracţiuni, confirmată la instanţa de fond şi nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil. Cum, în intervalul scurs de la pronunţarea sentinţei de condamnare nu au apărut date noi care să justifice revocarea sau înlocuirea cu o măsură mai puţin restrictivă de libertate, a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpat P.M.
În consecinţă, în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160h alin. (2) C. proc. pen. respectiv art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului P.M.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termen legal, recurs inculpatul P.M. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de şedinţă atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 19 decembrie 2012, sub numărul 8104/1/2012.
La termenul fixat pentru soluţionarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.
Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispoziţiilor prevăzute de art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Astfel, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa sesizată este datoare să verifice în cursul judecăţii legalitatea şi temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160 alin. (3) din acelaşi cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune prin încheiere motivată menţinerea stării de arest.
Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului P.M. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 174 raportat la art. 175 lit. h) raportat la art. 176 lit. d) C. pen., de art. 211 alin. (1), (2) lit. b), alin. (21) lit. a), c) C. pen., art. 197 alin. (1), (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptei şi de importanţa relaţiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârşirea unor infracţiuni grave, precum şi de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a actului de justiţie, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecăţii şi executării pedepsei.
De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată şi de existenţa, pe lângă cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. şi a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile săvârşite este mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (L. c Franţei), prin care a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o "tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă.
Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă şi că menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (S. contra Regatul Unit), iar menţinerea arestului preventiv în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (S. împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (W. împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (M. împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (L. c. Franţei.
Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creşterea sentimentului de nesiguranţă al populaţiei şi ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului, acesta având obligaţia de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată modul şi circumstanţele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranţă care ar putea fi declanşată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual şi real pentru ordinea publică.
Faţă de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.M., împotriva încheierii din data de 5 decembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1328/36/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 21 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4240/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3992/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
