ICCJ. Decizia nr. 4794/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4794/2012
Dosar nr. 30806/3/2009
Şedinţa publică din 25 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta I.V.M.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 4 milioane euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral şi suma de 300 lei la valoarea din 1959, actualizată cu rata inflaţiei, până la data plăţii efective, ca despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, tatăl său av. A.L., a fost condamnat prin hotărârea penală nr. 1284 din 24 decembrie 1958 la o pedeapsă de 8 ani închisoare din motive politice şi 5 ani de interdicţie corecţională şi la confiscarea totală a averii, fiind obligat şi la plata către stat a sumei de 400 lei, cheltuieli de judecată.
La data de 2 august 1960, tatăl reclamantei a decedat în închisoarea de la Gherla, situaţie pe care reclamanta o consideră a fi o crimă de genocid, săvârşită de regimul comunist, aşa cum este definită în art. 2 al Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid şi pe care România a recunoscut-o în anul 2004.
În ceea ce priveşte chinurile îndurate de tatăl reclamantei, se arată că regimul penitenciar al deţinuţilor politici a fost un regim programat de exterminare lentă, în primul rând prin înfometare, prin frig, prin diferite forme de tortură, prin lipsa aproape totală a asistenţei sanitare, a igienei.
A mai arătat reclamanta că, în calitate de fiică de deţinut politic a suferit consecinţele persecuţiilor morale şi materiale din partea statului comunist până în anul 1989, fiind marginalizată în societate.
În drept au fost invocate dispoziţiilor art. 4 alin. (4) al Legii nr. 221/2009, art. 22, 23, 30, 34, 47 şi 48 din Constituţie.
Prin sentinţa nr. 1048 din 16 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 30806/3/2009, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta I.V.M.L. (C.).
A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 250.000 euro echivalentul în lei la data efectuării plăţii cu titlu de daune morale.
Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor materiale.
În justificarea soluţiei, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Prin sentinţa nr. 1284 din 24 decembrie 1958, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti în Dosar nr. 1139/1958 numitul A.L., tatăl reclamantei, a fost condamnat la 8 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, cu suspendarea exerciţiului dreptului prevăzut de art. 58 pct. 2-5 C. pen., pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, dispunându-se şi confiscarea totală a averii personale. Conform Deciziei nr. 2059 din 13 octombrie 1993 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, s-a admis recursul extraordinar declarat de Procurorul General împotriva sentinţei sus arătate care a fost casată şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A.L. pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale şi a fost înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii.
Din actele dosarului a rezultat faptul că tatăl reclamantei a decedat în timpul executării pedepsei, la data de 02 august 1960 în Penitenciarul Gherla.
Astfel, tribunalul a constat că autorul reclamantei a suferit o condamnare cu caracter politic dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 06 martie 1954 - 22 decembrie 1989, condamnarea pronunţată pentru fapta prevăzută de art. 209 C. pen. constituind de drept condamnare cu caracter politic (art. 1 alin. (2) lit. a), astfel că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, reclamanta în calitate de descendent al numitului A.L. fiind îndreptăţită să solicite despăgubiri morale, cu respectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În privinţa criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor corespunzătoare prejudiciului moral suferit de reclamantă, tribunalul a avut în vedere în primul rând faptul că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte.
Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, tribunalul a apreciat cuantumul sumei pretinse de reclamantă ca fiind justificat numai în parte, admiţând cererea de acordare a daunelor morale pentru suma de 250.000 euro echivalentul în lei la data plăţii.
În privinţa despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, tribunalul a reţinut că, din hotărârile judecătoreşti depuse la dosar bunurile mobile confiscate prin procesul-verbai de confiscare din 04 septembrie 1959 au fost scoase de sub sechestru, cu excepţia aparatului de radio E. (Decizia civilă nr. 338 din 26 februarie 1960 a Tribunalului Capitalei Colegiul 5, sentinţa civilă nr. 7168 din 01 decembrie 1959 a Tribunalului Popular al Raionului Gheorghe Gheorghiu Dej şi Decizia civilă nr. 699 din 11 aprilie 1960 a Tribunalului Capitalei Colegiul IV - fila 19 - 24 dosar), cu privirela care reclamanta nu a indicat o valoare.
De asemenea, pentru suma de 400 lei la care a fost obligat autorul său cu titlu de cheltuieli de judecată în cadrul procesului penal nu există dovada plăţii acestei sume.
Văzând dispoziţiile art. 1169 C. civ., potrivit cu care cel ce face o propunere trebuie să o dovedească şi constatând că reclamanta nu a administrat probe cu privire la existenţa daunelor materiale, tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel motivat pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând sentinţa sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.
Prin Decizia civilă nr. 53 din 5 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, cu majoritate:a admis apelurile formulate de apelantul-pârât Statul Român, prin M.F.P. şi apelantul M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti; a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că: a obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. să plătească reclamantei suma de 130.000 euro, în echivalent lei la cursul oficial al BNR din ziua plăţii efective, cu titlu de despăgubiri; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a adopta această soluţie, în opinie majoritară, instanţa de apel a avut în vedere prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în forma avută de actul normativ la data pronunţării sentinţei apelate prin care se statua că: ";(l) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare";.
S-a reţinut că ulterior pronunţării hotărârii atacate, prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 publicat în M. Of. nr. 446 din 1 iulie 2010, şi care a intrat în vigoare la data de 4 iulie 2010, prevederile articolul 5 alin. (1), lit. a) ale Legii nr. 221/2009 s-au modificat şi completat, statuându-se acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I; 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea.
S-a apelat şi la Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi a constat că dispoziţiile menţionate sunt neconstituţionale.
A fost avută în vedere şi Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
De asemenea s-a reţinut că prin art. 13 din Legea nr. 202 din 26 octombrie 2010, intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, a fost modificată şi completată, prevăzându-se că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului";.
Din analiza multiplelor modificări legislative şi prin prisma celor două decizii ale Curţii Constituţionale, instanţa de apel a reţinut că statul român a acordat o serie de drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă în condiţiile O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, ordonanţa fiind aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de împrejurarea că Legea nr. 221/2009, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, a fost pe parcursul procesului de faţă, după pronunţarea hotărârii apelate şi până la soluţionarea apelului modificată în decursul a circa 4 luni şi jumătate de nenumărate ori, în opinia instanţei de apel, actul normativ în discuţie nu corespunde cerinţelor de claritate şi previzibilitate aşa cum sunt prevăzute acestea de jurisprudenţa C.E.D.O., iar pe de altă parte instituie o inechitate, nemotivată şi subiectivă, discriminatorie între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea nedefinitivă şi cea dată în apel.
În stabilirea şi acordarea despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere principiul echităţii, care implică înainte de toate o anumită flexibilitate şi o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil şi rezonabil, ţinând cont de ansamblul circumstanţelor cauzei, adică nu numai de situaţia autorului reclamantei, ci şi de contextul general în care încălcarea s-a produs.
Astfel, instanţa de apel a considerat că suma de 250.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral, la care a fost obligat apelantul pârât Statul Român prin M.F.P. către intimata-reclamantă este excesivă iar suma de 130.000 euro echivalent în lei la cursul oficial BNR de la data plăţii, reprezintă o reparaţie echitabilă şi suficientă a prejudiciului moral suferit de autorul reclamantei, avându-se în vedere şi faptul că reclamanta nu a beneficiat de măsuri reparatorii în condiţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.L.I.V., pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi M.P. prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor ort. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta M.L.I.V., după prezentarea situaţiei de fapt şi de drept, a susţinut că hotărârea instanţei de apel este netemeinica şi nelegală în ceea ce priveşte aprecierea de către instanţa de judecata a cuantumului daunelor morale acordate, raportat la întregul material probator administrat in cauza.
Astfel, recurenta reclamantă susţine că prima instanţa a apreciat corect prejudiciul moral suferit de autorul acesteia, sentinţa tribunalului fiind pronunţată înainte de a se publica Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1360 din 21 octombrie 2010, şi 1358 din 21 octombrie 2010, iar conform art. 147 alin. (4) din Constituţie aceste decizii au putere numai pentru viitor (la sentinţe pronunţate după 01 ianuarie 2011).
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a arătat următoarele:
Hotărârea recurată este criticabilă, întrucât instanţa de apel, prin decizia dată, în mod greşit a apreciat că în sarcina pârâtului Statul Român prin M.F.P. subzistă totuşi o obligaţie de plată a unor despăgubiri cu titlu de daune morale, în temeiul Legii nr. 221/2009, în condiţiile în care temeiul de drept al acţiunii introductive a fost declarat neconstitutional.
Prin urmare, pârâtul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea decizia recurate, şi pe cale de consecinţă, desfiinţarea în totalitate a sentinţei civile nr. 1048 din 16 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a arătat următoarele:
Astfel, recurentul susţine că instanţa de apel în mod greşit nu a dat eficienţă Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţională încidenţa în speţă, apreciind că aplicarea acestei decizii ar determina încălcarea mai multor dispoziţii ale C.E.D.O.
Hotărârile atacate sunt nelegale şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei cu titlu de daune morale.
Chiar dacă instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de fond, suma de 130.000 euro este exagerat de mare în raport de datele concrete ale cauzei.
Este de necontestat prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei prin aplicarea pedepsei închisorii pentru o infracţiune incriminată politic, fiindu-i încălcate drepturile fundamentale ale omului.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, recurentul M.P., arată că instanţa de apel trebuia să procedeze la o corectă apreciere a prejudiciului moral şi să dispună acordarea unei sume rezonabile, într-un cuantum inferior sumei de 130.000 euro.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L.I.V. şi va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi recurentul M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru considerentele ce vor fi prezentate.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi recurentul M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sunt fondate, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control aposteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu producea efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefîind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun"; susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate, declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum de asemenea greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării"; constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a I.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi de recurentul M.P., pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlate critici invocate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi de M.P., întrucât sunt subsidiare incidenţeiei Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta M.L.I.V. în raport de dezlegarea dată recursurilor declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi de M.P., analiza criticilor formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În consecinţă, Înalta Curte, având în vedere considerentele prezentate va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi de M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, va modifica în parte decizia recurată în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantei.
Totodată, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L.I.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.L.I.V. împotriva Deciziei nr. 53 din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi recurentul M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii şi în consecinţă
Modifică în parte decizia recurată în sensul că respinge în totalitate acţiunea reclamantului.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3084/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 6019/2012. Penal → |
|---|
