ICCJ. Decizia nr. 487/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 487/2012
Dosar nr. 1135/1/2011
Şedinţa publică din 21 februarie 2012
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 9 februarie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 960/57/2011, pe rol fiind soluţionarea cauzei penale privind pe inculpaţii C.D.N., D.I., S.M.I., I.D.I., L.C.I., L.I., L.E. şi A(J.)R.M., trimişi în judecată prin rechizitoriul întocmit la data de 3 august 2011 de către D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia în dosarul nr. 114 D/P/2010, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpaţilor C.D.N., D.I., S.M.I. şi I.D.I.
Prin aceeaşi încheiere, în temeiul art.1608a C. proc. pen. s-au respins cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpaţii C.D.N., D.I., S.M.I. şi I.D.I.
În termen legal, inculpaţii C.D.N., D.I., S.M.I. şi I.D.I. au declarat recurs împotriva încheierii menţionate.
Inculpatul C.D. a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi respingerea cererii de menţinere a măsurii arestării preventive.
Într-un prim subsidiar, a solicitat admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, iar într-un ultim subsidiar, admiterea cererii şi înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.
În acest sens a arătat că de la momentul luării măsurii arestării preventive şi până în prezent au trecut mai bine de 9 luni, interval de timp pe care îl consideră ca fiind un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei penale şi a CEDO.
A mai arătat că din analiza atentă a actelor dosarului rezultă că s-au schimbat toate temeiurile care au determinat arestarea preventivă. Astfel, instanţa a înlăturat reţinerea temeiului prev. de art. 148 lit. b) C. proc. pen. menţinând ca temei al arestării pe cel prevăzut de lit. f) a aceluiaşi articol.
Cu privire la presupusul prejudiciu a arătat că o parte a fost recuperat, iar pentru tot restul s-au dispus măsuri asiguratorii care îl acoperă integral, partea civilmente plătind peste 1 miliard de lei şi potrivit declaraţiei lui L.A., reprezentantul legal al societăţii este de acord cu executarea garanţiei.
A mai susţinut că faţă de 5 dintre coinculpaţi s-au aplicat dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., astfel că nu se mai poate susţine că lăsarea sa în libertate ar crea un pericol pentru buna desfăşurare a procesului penal prin influenţarea acestora, iar în privinţa sa restul probelor ce mai urmează a fi administrate sunt puţin relevante pentru susţinerea acuzării.
De asemenea, a făcut referire la elemente de ordin personal, respectiv situaţia familială deosebită a inculpatului în sensul că are un copil care prezintă de la naştere un handicap, soţia fiind însoţitor permanent şi având nevoie de îngrijiri speciale, tratament şi deplasări multiple la unităţi medicale.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului, susţinând că îndeplineşte toate condiţiile pentru admiterea oricărei dintre cererile formulate.
Inculpaţii D.I., I.D.I. şi S.M.I., pe rând, au solicitat admiterea recursurilor formulate, casarea încheierii şi rejudecând, înlăturarea dispoziţiilor privind menţinerea măsurii arestării preventive, arătând că în prezenta cauză desfăşurarea procesului până la acest moment a suferit modificări importante cu repercursiuni asupra condiţiilor şi temeiurilor avute iniţial în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
Astfel, au arătat că au fost audiaţi toţi inculpaţii, pentru o parte dintre aceştia s-au aplicat disp. art. 3201 C. proc. pen., iar pentru următoarele termene de judecată este programat a fi audiat primul eşalon de martori.
Cu privire la situaţia personală, inculpatul D.I. a arătat că este pensionat de la 22 iunie 2011, astfel că în prezent nu mai ocupă funcţia deţinută, ceilalţi coinculpaţi nu i-au adus nici o acuză, iar sub aspectul temeiurilor de drept se constată că în prezent lit. b) a art.148 C. proc. pen. a fost înlăturată.
Pe cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara, inculpaţii au solicitat instanţei să verifice existenţa celor două condiţii avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, urmând a constata că nu se mai pune problema necesităţii împiedicării de a săvârşi noi infracţiuni întrucât aceasta nu a existat niciodată în prezenta cauză, iar la acest moment sunt cu toţii suspendaţi din funcţie.
Totodată, au solicitat a se constata că nu mai au cum încerca zădărnicirea aflării adevărului în raport de stadiul procesual actual al cauzei, de faptul că o parte din probe au fost administrate, iar o altă parte stocate pe suport optic se află în prezent în custodia instanţei sau parchetului, astfel că nu le-ar mai putea modifica.
Inculpatul D.I. a invocat practica CEDO şi susţinut că în dosar sunt o serie de paradoxuri cum ar fi faptul că liderul aşa zisei grupări infracţionale organizate, este un cetăţean italian, împotriva căruia nu s-a dispus nici o măsură restrictivă, în timp ce el este arestat preventiv de aproximativ 9 luni de zile, precum şi atitudinea judecătorului fondului, care iniţial a apreciat că persoana sa nu reprezintă un pericol pentru ordinea publică, ulterior, după o săptămână şi jumătate s-a conformat deciziei Înaltei Curţi şi a apreciat că aceasta reprezintă un pericol public.
Cu majoritate, recursurile declarate de inculpaţii C.D.N., D.I., S.M.I. şi I.D.I. nu sunt fondate.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua faţă de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventiva.
Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prev. de art. 143 şi inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Cu referire la motivele de recurs invocate, se reţine că instanţa de fond, la 9 februarie 2012 a constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpaţilor C.D.N., D.I., S.M.I. şi I.D.I. se menţin, fără a se putea susţine depăşirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate din perspectiva CEDO.
Totodată, s-a mai reţinut cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind judecarea inculpaţilor în stare de detenţie preventivă sunt valabile, iar liberarea provizorie sub control judiciar nu este oportună, ţinând seama de necesitatea bunei desfăşurări a procesului penal.
In raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia din 03 august 2011 dispus în dosarul nr. 114/D/P/2010 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a inculpaţilor:
1. C.D.N. , pentru săvârşirea infracţiunilor de:
- sprijinire a unui grup infracţional nestructurat prev. de art. 8 din Legea 39/2003, complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 26 rap. la art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 (referitor la SC P. SA), conflict de interese prev. de art. 253/1 C. pen. (referitor la SC P. SA), favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen. (referitor la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. (referitor la SC P. SA), complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 26 rap. la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (referitor la SC B. SRL – autoturismul VW PASSAT), complicitate la delapidare prev. de art. 26 rap. la art. 215/1 alin. (1) C. pen. (referitor la sumele de bani identificate şi primite prin SC B.T.C. SRL de la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. (referitor la SC F.C.U. SA), conflict de interese prev. de art. 253/1 C. pen. (referitor la SC M. SEBEŞ SRL), fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (declaraţiile de avere şi interese sumele primite de la SC P. SA, SC M. SRL, maşina folosită, interesele din firmele de unde obţinea foloase, inclusiv SC B.T.C. SRL), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
2. D.I. pentru săvârşirea infracţiunilor de:
- sprijinire a unui grup infracţional nestructurat prev. de art. 8 din Legea 39/2003, conflict de interese prev. de art. 253/1 C. pen. (referitor la SC P. SA), favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen. (referitor la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. (referitor la SC P. SA), fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (declaraţiile de avere şi interese), omisiunea sesizării organelor judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. (referitor la SC F.C.U.), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
3. S.M.I., pentru săvârşirea infracţiunilor de:
- sprijinire a unui grup infracţional nestructurat prev. de art. 8 din Legea 39/2003, complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 26 rap. la art. 9 alin. (1) lit. b), d) din Legea nr. 241/2005 (referitor la redevenţele calculate la SC P. SA şi activităţile derulate prin SC E.P.X. SRL), conflict de interese prev. de art. 253/1 C. pen. (sume de bani şi alte foloase primite de la L.A.), favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen., omisiunea sesizării organelor judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (constatările de la SC E.P.X. SRL şi SC P. SA), fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (declaraţiile de avere şi interese), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
4. I.D.I. pentru săvârşirea infracţiunilor de:
- sprijinire a unui grup infracţional nestructurat prev. de art. 8 din Legea 39/2003, complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 26 rap. la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (referitor la redevenţele calculate la SC P. SA şi activităţile derulate prin SC E.P.X. SRL), conflict de interese prev. de art. 253/1 C. pen., favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen., omisiunea sesizării organelor judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. . cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (constatările de la SC E.P.X. SRL şi SC P. SA), fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Aşa fiind, se constată că deşi în cauză nu s-a pronunţat încă o hotărâre de condamnare a inculpaţilor, în prezent dosarul fiind în fond, la judecata în primă instanţă, există raţiuni temeinice de fapt şi de drept de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestora, în condiţiile art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO.
Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescenta acestui gen de fapte, starea de pericol şi urmările sociale produse prin însăşi natura faptelor, precum şi consecinţele nefaste şi deosebit de grave produse.
În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpaţilor, cât şi aspecte referitoare la infracţiunile de săvârşirea cărora sunt învinuiţi, respectiv pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în libertate a inculpaţilor ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează destul de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de pericol accentuat.
Faţă de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor deşi s-au schimbat parţial, şi impun în continuare privarea de libertate a acestora, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, de modalitatea de săvârşire, de circumstanţele reale în care au fost produse, de recrudescenţa acestui gen de fapte, de starea de pericol şi de urmările sociale produse prin însăşi natura faptelor.
Aşa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpaţii până la pronunţarea şi rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracţiuni şi nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei şi faptul că până în prezent nu a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză.
În raport de toate considerentele arătate, Înalta Curte constată că nu se justifică nici înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai puţin restrictivă, respectiv măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, şi nici liberarea provizorie nu este oportună, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul C.D., din aceleaşi raţiuni juridice anterior expuse.
Ca atare, încheierea pronunţată la 9 februarie 2012 este legală.
Pentru considerentele expuse, recursurile declarate de inculpaţii C.D.N., D.I., S.M.I. şi I.D.I. nefiind fondate, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., vor fi respinse.
În baza art. 192 C. proc. pen., inculpaţii recurenţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii C.D.N., D.I., I.D.I. şi S.M.I. împotriva încheierii din 9 februarie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 960/57/2011.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 75 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorii desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 februarie 2012.
OPINIE SEPARATĂ
Contrar opiniei majoritare apreciez că în cauză se impune admiterea recursurilor inculpaţilor C.D.N., D.I., I.D.I. şi S.M.I., casarea încheierii de şedinţă din 9 februarie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia şi, pe fond, admiterea cererilor de liberare provizorie a inculpaţilor şi ca urmare punerea acestora în libertate pentru următoarele considerente:
În cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii formulate de inculpaţi, atât condiţia pozitivă prevăzută de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., cât şi cerinţele negative prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.
Condiţia pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşită, determinată de cuantumul pedepsei prevăzut de lege, iar condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Conform art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul aflat în stare de arest preventiv poate fi liberat provizoriu, inclusiv pe cauţiune, dacă instanţa constată că nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat:
- să săvârşească alte infracţiuni;
- să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi;
- să altereze ori să distrugă mijloacele de probă, ori să comită alte asemenea fapte de natură a împiedica ori perturba corecta desfăşurare a procesului penal, în speţă judecata în primă instanţă a cauzei de faţă.
O analiză obiectivă şi imparţială care să ia în evidenţă întregul material probator aflat la dosar nu poate ajunge decât la concluzia că niciunul din aceste trei riscuri pe care le-ar presupune lăsarea în libertate a inculpatului nu este prezent în această cauză penală.
1) Referitor la primul impediment care ar justifica respingerea prezentei cereri de liberare provizorie şi care în accepţiunea legiuitorului constă în probabilitatea ca inculpaţii să săvârşească alte infracţiuni, la dosar nu există probe care să confirme acest risc.
Pericolul comiterii de noi infracţiuni trebuie să fie plauzibil şi raportat la datele personale ale inculpatului (Cloth c.Belgiei).
Astfel inculpaţii nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, nu au fost implicaţi anterior în derularea vreunei proceduri judiciare finalizată cu o soluţie de netrimitere în judecată, în prezent nu mai îndeplinesc funcţiile deţinute la data săvârşirii faptelor, neexistând vreun risc cu privire la săvârşirea altor infracţiuni.
2) Cu privire la zădărnicirea aflării adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, apreciez că în cauză inculpaţii au fost audiaţi, majoritatea mijloacelor de probă care în opinia organelor de urmărire penală susţin acuzaţia sunt imuabile, neputând fi modificate printr-o prezumtivă activitate de zădărnicire a adevărului a inculpaţilor, astfel încât această condiţie nu subzistă.
Mai mult existenţa obligaţiei care poate fi impusă inculpaţilor pe parcursul liberării provizorii sub control judiciar, prevăzută de art. 1602 alin. (3)1 lit. a) C. proc. pen. reprezintă o garanţie că aceştia nu au cum să influenţeze aflarea adevărului.
3) În cauză nu există motive pertinente care să conducă la concluzia că lăsarea în libertate a inculpaţilor poate influenţa negativ buna desfăşurare a procesului penal. Buna desfăşurare a procesului penal se raportează la celeritatea judecăţii, evitarea amânării cauzei, lipsă care ar face imposibilă administrarea unor probe. Existenţa obligaţiilor prevăzute în art. 1602 C. proc. pen. oferă suficiente garanţii care au ca scop buna desfăşurare a procesului penal, iar circumstanţele personale favorabile ale inculpaţilor reprezintă o garanţie în plus a respectării acestor obligaţii.
Cu privire la temeinicia cererilor de liberare provizorie
În aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar instanţele trebuie să se raporteze atât la elementele care ţin de circumstanţele concrete ale cauzei, cât şi de datele care circumstanţiază persoana inculpatului.
Liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură preventivă limitativă de drepturi, instituită pentru a înlocui arestarea preventivă cu o constrângere mai puţin gravă, suficientă însă pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau a împiedica comiterea de fapte penale periculoase.
Cercetarea şi judecarea în stare de libertate a unui inculpat nu înseamnă nepedepsirea acestuia şi nu trebuie să fie concepută drept creatoare în rândul opiniei publice, a unui sentiment de insecuritate şi a ideii că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale, ci doar a faptului că, implicând o atingere gravă adusă libertăţii persoanei, măsura arestării preventive nu poate fi dispusă şi prelungită decât cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale şi cu asigurarea tuturor garanţiilor în vederea înlăturării arbitrariului, abuzului şi excesului.
Admisibilitatea unei cereri de liberare sub control judiciar nu are în vedere inexistenţa temeiurilor de arestare preventivă, pentru că în lipsa acestor temeiuri nu se poate formula o cerere de liberare sub control judiciar, ci o cerere de revocare a măsurii arestării preventive.
Temeiurile iniţiale care au stat la baza dispunerii măsurii arestării preventive au fost iniţial cele prevăzute de art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., ulterior temeiurile prevăzute de art. 148 lit. b) C. proc. pen. au fost înlăturate, subzistând doar art. 148 lit. f) C. proc. pen., care nu împiedică acordarea liberării provizorii sub control judiciar.
Faptele pentru care sunt cercetaţi inculpaţii prezintă un grad de pericol social ridicat, însă natura, gravitatea şi efectele faptei nu pot constitui criterii care să-l excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal şi constituţional al liberării provizorii, în lipsa unor elemente capabile să demonstreze că liberarea acestuia ar aduce cu adevărat prejudiciu ordinii publice ori, în speţă, acuzarea nu a indicat asemenea date, iar existenţa lor nu este susţinută de actele dosarului.
A considera că o persoană acuzată de o faptă de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv şi menţinută în această stare până la soluţionarea fondului cauzei, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este nepermis, fiind contrar scopului instituţiei liberării provizorii sub control judiciar, aşa cum este reglementată în art. 1601 şi art. 1602 C. proc. pen.
Art. 136 alin. (1) C. proc. pen., prevede că în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţie pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua faţă de acesta una din măsurile preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, arestarea preventivă.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Pe de altă parte, regula respectării libertăţii individuale stabilită în art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, consacrată şi de legislaţia internă, inclusiv la nivel constituţional, permite derogări numai în cazuri excepţionale care reclamă protejarea interesului public.
În acest sens s-a exprimat şi Curtea Europeană a drepturilor Omului în bogata sa jurisprudenţă. Astfel, instanţa europeană a statuat că menţinerea arestării preventive nu se justifică într-o anumită speţă decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale (Smirnova c.Rusiei).
Nu este suficient ca privarea de libertate să fie executată conform legii naţionale, ci trebuie să fie şi necesară în circumstanţele specifice ale cauzei. Detenţia unei persoane este o măsură atât de gravă încât este justificată numai în ultimă instanţă atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost analizate şi s-a considerat că sunt insuficiente pentru a proteja interesul public sau cel individual (Vrencev c.Serbiei).
În ceea ce priveşte natura şi gravitatea faptelor nu trebuie pierdut din vedere faptul că un element important în aprecierea gravităţii faptei îl constituie conform jurisprudenţei CEDO caracterul violent/non-violent al faptei imputate (cazul Kaprzyk C. Poloniei). Or, în speţă suntem în prezenţa unor infracţiuni non-violente, care pledează pentru punerea în libertate a inculpaţilor.
Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracţiuni nu poate constitui un motiv pertinent şi suficient pentru refuzul de liberare din detenţie provizorie decât dacă indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate, ordinea publică ar fi realmente ameninţată. Or, în speţă, asemenea indicii nu există.
Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reţinut, persoana acuzată este îndreptăţită să obţină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.
Sub un alt aspect, o mare pondere în aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie trebuie să o aibă datele care ţin de persoana inculpatului.
Potrivit doctrinei, dovada existenţei pericolului concret pentru ordinea publică nu se poate realiza fără o evaluare riguroasă şi imparţială judecătorul trebuind să aprecieze dacă pe viitor lăsarea în libertate a inculpatului creează o stare de primejdie pentru raporturile sociale şi normala lor desfăşurare, sens în care s-au pronunţat şi unii autori din literatura de specialitate (a se vedea V. Dabu –Referitor la pericolul concret pentru ordinea publică, Dreptul nr. 6/2005, pag. 174, V. Câmpean – Aspecte controversate referitoare la arestarea preventivă, Revista de Drept Penal nr. 2/2001, pag. 58, Mihai Udroiu şi Ovidiu Predescu –Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, pag.429-430 şi Andrei Zarafiu –Arestarea preventivă).
Menţinerea măsurilor preventive pe o perioadă îndelungată de timp cu scopul de a crea cetăţenilor imaginea unei justiţii eficiente este contrar prevederilor art. 136 C. pen., întrucât scopul măsurilor preventive nu este cel de exemplaritate a lor, ci strict cel stabilit de acest text de lege.
Inculpaţii sunt arestaţi de aproximativ 9 luni de zile şi apreciez că în acest interval de timp pericolul social al faptelor pentru are sunt cercetaţi s-a diminuat semnificativ, nemai - justificându-se menţinerea lor în arest preventiv.
De altfel, şi CEDO a arătat că odată cu trecerea timpului acest pericol se diminuează, iar detenţia poate fi justificată în considerarea gravităţii faptei şi a reacţiei publicului o perioadă de timp (Lettelier vd.Franţa).
O mare pondere în aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar o au şi datele care ţin de circumstanţierea persoanei inculpatului.
În acest sens s-a pronunţat şi CEDO, care a statuat că „la menţinerea unei persoane în stare de detenţie, instanţele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci şi la alte circumstanţe, în special la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia" (Neumeister c.Austriei).
De asemenea, Curtea a apreciat că a fost încălcat art. 5 parag. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prin faptul că „instanţele interne nu au examinat în mod individual situaţia reclamantului, profilul său personal şi situaţia sa familială şi nu au examinat niciodată posibilitatea adoptării uneia dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deşi art. 5 parag. 3 conţine cerinţa ca autorităţile să ţină seama de asemenea măsuri în măsura în care se pot aplica situaţiei în cauză, iar acuzatul oferă garanţii privind prezentarea la audiere (Scundeanu c.României).
Aşa cum reiese din actele dosarului inculpaţii nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, se bucură de o bună apreciere în familie şi societate, provin din familii organizate, au în întreţinere copii, starea de sănătate s-a agravat pe parcursul detenţiei, datorită condiţiilor improprii în care aceştia sunt deţinuţi.
Raportat la datele concrete ale cauzei şi la circumstanţele personale favorabile, consider că scopul măsurii preventive menţionat în art. 136 alin. (1) C. proc. pen., (asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal şi împiedicarea sustragerii de la judecată) poate fi realizat prin lăsarea în libertate sub control judiciar a inculpaţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen., aceasta corespunzând unei măsuri preventive subsecvente arestării, care reprezintă o veritabilă alternativă la arestare.
Liberarea provizorie sub control judiciar, prevăzută în mod expres de art. 1602 C. proc. pen. impune condiţii suficient de riguroase pentru a garanta buna desfăşurare a procesului penal în situaţia în care instanţa admite cererea de lăsare în libertate cu stabilirea obligaţiilor ce formează controlul judiciar. Astfel, dacă s-ar constata ulterior încălcarea cu rea credinţă a oricărei obligaţii impuse de instanţă, consecinţa procesuală ar fi una singură, respectiv rearestarea, conform art. 16010 alin. (3) C. proc. pen.
În concluzie, apreciez că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 C. proc. pen. şi în temeiul dispoziţiilor art. 1608a alin. (2) C. proc. pen. se impune admiterea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie sub control judiciar a inculpaţilor C.D.N., D.I., I.D.I. şi S.M.I. cu impunerea obligaţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (3) lit. a)-e) şi art. 1602 alin. (3)1 lit. c) C. proc. pen.
| ← ICCJ. Decizia nr. 497/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 471/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
