ICCJ. Decizia nr. 498/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.498/2012
Dosar nr. 46592/3/2011
Şedinţa publică din 21 februarie 2012
Asupra recursului de faţă; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penala nr. 722 din 16 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penala, în baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) - art. 176 lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.R., la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare pentru tentativă de omor calificat, infracţiune săvârşită în condiţiile recidivei postexecutorii.
În conformitate cu art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II a, şi b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II a, lit. b) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.
Potrivit art. 350 C. proc. pen. a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatului, iar conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) din pedeapsă s-a dedus perioada reţinerii şi arestării preventive de la 16 decembrie 2010 la zi.
În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea cuţitului folosit la săvârşirea infracţiunii.
În temeiul art. 998-999 C. civ. a fost admisă acţiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 4871,77 lei, la care se adaugă dobânda aferentă până la data plăţii efective a sumei datorate.
S-a luat act că partea vătămată A.A.N. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, cu nr. 4810/P/2010, din data de 07 iunie 2011, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului D.R. pentru săvârşirea, în stare de recidivă postexecutorie, a tentativei de omor calificat şi deosebit de prav, infracţiune prev. de art. 20 C. pen., rap. la art. 174 -175 lit. i) - art. 176 lit. e) C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În fapt, potrivit rechizitoriului, s-a reţinut că la data de 08 decembrie 2010, în jurul orelor 11:00, stradal, în faţa imobilului cu nr. 56, pe fondul unor neînţelegeri privind relaţia de concubinaj, inculpatul D.R. a înjunghiat-o, în mod repetat, pe concubina sa, numita A.A.N., cu scopul de a-i suprima viaţa, cunoscând că aceasta este însărcinată.
În cursul cercetării judecătoreşti a fost audiat inculpatul, în condiţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., partea vătămată (care a declarat că nu se constituie parte civilă), precum şi martorii propuşi prin rechizitoriu. În apărare, inculpatul a solicitat audierea martorilor propuşi prin rechizitoriu şi proba cu înscrisuri în circumstanţiere (înscrisuri care au fost depuse la dosarul cauzei).
Analizând întregul probatoriu administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că la data de 08 decembrie 2010, în jurul orelor 11:00, stradal, în faţa imobilului cu nr. 56 situat în sector 2, pe fondul unor neînţelegeri privind relaţia de concubinaj, inculpatul D.R. a înjunghiat-o, în mod repetat, pe concubina sa, numita A.A.N., cu scopul de a-i suprima viaţa. Partea vătămată A.A.N. a fost transportată de către un echipaj SMURD la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti. Conform foii de observaţie emisă de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti partea vătămată A.A.N. a fost internată în Secţia Chirurgie 2 în perioada 08 decembrie 2010 - 14 decembrie 2010.
Din concluziile raportului de expertiză medico-legală, a rezultat că partea vătămată A.A.N. a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu corp dur tăietor/înţepător şi lovire cu sau de corp dur. Leziunile traumatice au necesitat 50-55 de zile de îngrijiri medicale în condiţiile unei evoluţii favorabile şi au pus în primejdie viaţa victimei. Pentru stabilirea unei puţin probabile infirmităţi s-a stabilit că este necesară reexaminare la circa un an de la data traumatismului.
Fiind audiată, partea vătămată A.A.N. a declarat că s-a despărţit la începutul lunii noiembrie 2010 de concubinul său, inculpatul D.R., dar că acesta o aştepta de foarte multe ori în faţa locuinţei, cerându-i, sub ameninţarea cu cuţitul, să se împace cu el. La data de 08 decembrie 2010, inculpatul a aşteptat-o în faţa locuinţei şi, după ce s-au deplasat o perioadă de timp pe străzile din zonă, discutând despre relaţia lor, a scos un cuţit pe care îl avea ascuns în pantof, a ridicat-o pe partea vătămată şi, ameninţând-o cu cuţitul, pe care i-l pusese în dreptul gâtului, a început să se deplaseze cu partea vătămată în braţe. La un moment dat, văzând lume în zonă, partea vătămată a încercat să scape şi a căzut. Inculpatul a început să o lovească cu cuţitul în zona capului, pe care partea vătămată şi-l proteja cu mâinile, şi apoi a lovit-o cu cuţitul de mai multe ori în abdomen.
Potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 439970/2011, obiectele de îmbrăcăminte şi încălţămintea purtate de partea vătămată la momentul la care a fost agresată, conţin pete de sânge.
Conform convorbirilor purtate de inculpat cu operatorul Centrul Unic pentru Apeluri de Urgenţă 112, înregistrate automat, acesta a afirmat că a înjunghiat-o pe partea vătămată şi a solicitat intervenţia unei ambulanţe.
Fiind audiată, martora B.A.M. a declarat că a văzut cum inculpatul a afirmat faţă de victimă „aici vei muri", şi a început să o lovească, a trântit-o la pământ, lovind-o în continuare, după care a scos din mânecă un cuţit cu care a înjunghiat-o de repetate ori în abdomen şi pe faţă. Martorul I.I.C. a declarat că a văzut cum inculpatul o lovea pe partea vătămată, iar în momentul în care s-a îndepărtat de locul agresiunii, având sânge pe faţă, a afirmat „cheamă poliţia, mă duc la puşcărie". Cei doi martori l-au indicat pe inculpat din planşa foto ca fiind persoana care a lovit-o şi înjunghiat-o pe persoana vătămată.
Martorii G.S. şi V.V., mătuşa, şi - respectiv - bunicul persoanei vătămate, au declarat că aceasta, imediat după ce a fost înjunghiată, l-a indicat pe inculpat drept autor al agresiunii.
Din interceptarea convorbirilor purtate de către inculpat a rezultat că acesta, la câteva zile după comiterea faptei, s-a exprimat în sensul că va suprima viaţa concubinei sale chiar şi după ce se va elibera din penitenciar, indiferent de pedeapsa pe care o va executa.
Fiind audiat, inculpatul D.R. a recunoscut că a înjunghiat-o pe concubina sa, partea vătămată A.A.N., precizând că a acţionat sub imperiul furiei cauzate de atitudinea victimei, despre care a aflat că întreţine relaţii sexuale cu alţi bărbaţi. Referitor la sarcina de 7 săptămâni a victimei, inculpatul a declarat, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, că nu avea cunoştinţă despre această împrejurare.
Pentru stabilirea poziţiei psihice a inculpatului în raport cu acţiunea săvârşită s-a avut în vedere obiectul tăietor - înţepător folosit pentru producerea leziunilor, apt de a cauza moartea, precum şi regiunea corpului vizată de lovituri.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, instanţa de fond a reţinut că, în cursul urmăririi penale, partea vătămată A.A.N. a arătat că i-a comunicat inculpatului că este însărcinată. Cu prilejul audierii în cursul cercetării judecătoreşti, partea vătămată a revenit asupra celor anterior declarate şi a susţinut că nu i-a spus inculpatului că este însărcinată, şi nici nu i-a sugerat acest aspect. Totodată, fiind audiat, martorul V.V., bunicul părţii vătămate, a arătat că a ştiut despre sarcina părţii vătămate atunci când a fost transportată la spital.
Or, în condiţiile în care declaraţiile părţii vătămate din cursul urmăririi penale sunt singurele care susţin încadrarea juridică a faptelor în dispoziţiile art. 176 lit. e) C. pen., coroborate cu declaraţia acesteia din cursul cercetării judecătoreşti, când neagă că ar fi adus la cunoştinţa inculpatului acest aspect, cu împrejurarea că sarcina era în 7 săptămâni, deci nu era vizibilă, astfel încât inculpatul să-şi fi dat seama de starea de graviditate a părţii vătămate, şi cu declaraţiile inculpatului, în care afirmă constant că partea vătămată nu i-a spus niciodată despre sarcină, rezultă - în opinia instanţei de fond - că nu se poate reţine infracţiunea de omor deosebit de grav întrucât făptuitorul nu a cunoscut că victima sa este o femeie gravidă.
Cu privire la cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată de procuror, în sensul reţinerii şi a agravantei prevăzute de art. 176 lit. a) C. pen., instanţa de fond a respins-o ca fiind neîntemeiată întrucât, din modalitatea de comitere a faptei, aşa cum a fost reţinută mai sus, nu rezultă că infracţiunea a fost concepută şi realizată într-un mod chinuitor pentru victimă, prin provocarea de suferinţe mai mari decât cele pe care le produce în mod obişnuit uciderea unei persoane.
În consecinţă, în final, instanţa de fond a apreciat că fapta săvârşită de inculpatul D.R., constând în aceea că la data de 08 decembrie 2010, în jurul orei 11.00, stradal, în faţa imobilului cu nr. 56 situat în sector 2, pe fondul unor neînţelegeri privind relaţia de concubinaj, a înjunghiat-o, în mod repetat, pe concubina sa, partea vătămată A.A.N., cu scopul de a-i suprima viaţa, întruneşte elementele constitutive ale tentativei de omor calificat, infracţiune săvârşită în stare de recidivă postexecutorie şi prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), gravitatea faptei comise, circumstanţele personale ale inculpatului şi urmările produse.
Împotriva sentinţei au declarat apel inculpatul D.R. şi partea vătămată A.A.N.
În motivarea apelului, inculpatul a solicitat reindividualizarea pedepsei, aplicarea prevederilor art. 3201 C. proc. pen. şi a circumstanţei atenuante prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. Partea vătămată nu şi-a motivat în scris apelul, şi nici nu s-a prezentat în instanţă să-l susţină verbal.
Prin Decizia penală nr. 353 din 24 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpatul D.R. şi de partea vătămată A.A.N.
A fost menţinută starea de arest a apelantului inculpat şi s-a computat din pedeapsă durata măsurilor preventive de la 15 decembrie 2010 la zi.
A fost obligat apelantul inculpat la 300 lei cheltuieli judiciare către stat şi apelanta parte vătămată la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:
Referitor la susţinerea inculpatului că se impunea aplicarea procedurii prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., s-a constatat de instanţa de apel că inculpatul nu a recunoscut comiterea infracţiunii aşa cum a fost descrisă în rechizitoriu şi a solicitat administrarea de probe, situaţie în care nu mai sunt incidente prevederile art. 3201 C. proc. pen. De altfel, în opinia instanţei de apel, inculpatul a fost trimis în judecată pentru o infracţiune pentru care nu se puteau aplica dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., iar după administrarea de probe, când s-a constatat că este necesară schimbarea încadrării juridice, dispoziţiile articolului menţionat anterior nu mai erau aplicabile. Este adevărat, a menţionat instanţa de apel, că inculpatul a recunoscut comiterea faptei, aspect care a fost reţinut de către instanţa de fond, dar cu toate că a recunoscut săvârşirea infracţiunii, inculpatul a solicitat administrarea de probe şi nu şi-a însuşit în totalitate probele administrate în faza de urmărire penală.
De asemenea, s-a apreciat de instanţa de apel că nu este întemeiată nici solicitarea inculpatului de a se face aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., deoarece - din probele administrate - nu rezultă, în nici un mod, că ar fi fost provocat de partea vătămată. Chiar şi în situaţia în care partea vătămată ar fi avut un comportament care să nu fi convenit inculpatului, acest comportament nu constituie o provocare de natură să conducă la aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
Referitor la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, instanţa de prim control judiciar a apreciat că instanţa de fond a făcut o justă aplicare a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), reţinându-se gravitatea faptei comise, valorile sociale afectate de către inculpat, suferinţele cauzate părţii vătămate şi urmările deosebit de grave ale faptei comise.
În opinia instanţei de prim control judiciar, instanţa de fond a dat dovadă de clemenţă şi a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. c) C. pen., apreciind comportarea acestuia după comiterea infracţiunii, precum şi pe timpul procesului penal, aspecte care au dus la stabilirea unei pedepse orientate către minimul prevăzut de lege, de 7 ani şi 6 luni închisoare. S-a mai constatat şi faptul că instanţa de fond a făcut aplicarea atât a prevederilor privind efectele circumstanţelor atenuante, cât şi a celor privind efectele stărilor/circumstanţelor agravante (starea de recidivă).
În final, în ceea ce priveşte apelul declarat de partea vătămată, instanţa de prim control judiciar nu a constatat, din oficiu, motive care să ducă la admiterea acestuia şi la desfiinţarea hotărârii apelate.
Împotriva deciziei, inculpatul D.R. a declarat recurs, motivele fiind menţionate în partea introductivă a prezentei hotărâri judecătoreşti.
Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta:
Criticile inculpatului cu privire la nereducerea pedepsei prin neaplicarea dispoziţiilor art. 320/1 C. proc. pen. şi, respectiv, nereţinerea „stării de provocare", sunt neîntemeiate (caz de casare - art. 385/9 pct. 17/2 C. proc. pen.).
Potrivit art. 320/1 alin. (1), (2) şi (7) C. proc. pen. „Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.
Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. (1) – (6) nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă".
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă următoarele:
Inculpatul a fost trimis în judecată pentru tentativă de omor calificat şi deosebit de grav, prev. de art. 20 C. pen., rap. la art. 174 („omor") - 175 lit. i) („omor săvârşit în public") - 176 lit. e) C. pen. („omor săvârşit asupra unei femei gravide"), cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Aplicarea procedurii prevăzute de art. 320/1 C. proc. pen. era condiţionată, aşa cum s-a arătat, pe de o parte, de declaraţia personală a inculpatului că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi că solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, iar pe de altă parte, ca inculpatul să declare că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere care se administrau la acel termen de judecată.
Or, împrejurarea săvârşirii omorului (faptă rămasă însă în forma tentativei, din motive independente de voinţa inculpatului) „asupra unei femei gravide" constituia „o împrejurare de fapt", iar nu un aspect formal legat de încadrarea juridică a faptei.
Inculpatul a negat cunoaşterea acestei „împrejurări de fapt", instanţa de fond procedând la înlăturarea împrejurării agravante prevăzută de art. 176 lit. e) C. pen. numai după administrarea probatoriului (ascultarea părţii vătămate care, în faţa judecătorului primei instanţei, a revenit asupra celor declarate în cursul urmăririi penale - aducerea la „cunoştinţa inculpatului a împrejurării că sunt însărcinată", fil. 16 d.p.i. - declaraţie coroborată cu cea a martorului V.V., bunicul părţii vătămate).
Totuşi, instanţa de fond nu a ignorat atitudinea procesuală a inculpatului şi a reţinut în favoarea acestuia circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. constând în comportarea sinceră în cursul judecăţii.
Conform actelor şi lucrărilor dosarului mai rezultă că, în faţa instanţei de fond, inculpatul a invocat „dreptul la tăcere", cu precizarea că „îşi menţine declaraţiile date în cursul urmăririi penale" (pag. 2 a încheierii din data de 23 iunie 2011); de asemenea, în faţa instanţei de apel, inculpatul a invocat „dreptul la tăcere", cu precizarea că „îşi menţine declaraţiile date până în prezent" (pag. 1 a deciziei atacate).
De asemenea, cu privire la „starea de provocare" în care ar fi acţionat (pretinse legături ale victimei cu alţi bărbaţi, partea vătămată menţionând că „fapta inculpatului a fost provocată de către mine întrucât m-a văzut când m-am sărutat cu un alt bărbat..." - fii. 16 d.p.i.), apărare invocată de către inculpat, se constată, pe de o parte, că victima nu era căsătorită cu inculpatul, iar pe de altă parte, că cei doi se despărţiseră de mai mult timp, victima manifestând constant - în aceea perioadă - refuzul de a relua legăturile personale şi afective cu inculpatul.
Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă „săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă".
Existenţa tulburării sau emoţiei, în sensul art. 73 lit. b) C. pen., şi intensitatea acestora, nu se pot reţine de organul judiciar pe baza unei prezumţii legale, ci trebuie stabilite în mod concret, pe bază de probe, în principal prin utilizarea unor criterii subiective, însă fără absolutizarea acestora, şi fără a exclude total ipoteza utilizării unor criterii obiective.
Astfel, întrucât dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. presupun atât examinarea unor împrejurări exterioare care influenţează starea psihică a făptuitorului, cât şi examinarea semnificaţiei acestora asupra comportamentului făptuitorului, pe fondul inexistenţei unor criterii cu valoare absolută (şi, totodată, nesusceptibile de relativizare) referitoare la procesele psihice (criterii exacte pentru a se stabili dacă o anumită tulburare şi-a avut sau nu sorgintea într-un impuls exterior determinant), nu se poate renunţa total la criteriile obiective în aprecierea existenţei sau inexistenţei „stării de provocare".
Pentru reţinerea „stării de provocare", în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nu se poate face abstracţie de unele criterii obiective cum ar fi compararea reacţiei făptuitorului cu reacţia „omului mediu" supus unei provocări similare, cerinţa unei anumite proporţii între actul provocator şi reacţia făptuitorului, inclusiv prin observarea consecinţelor faptei săvârşite ca urmare a actului provocator etc.
În prezenta cauză însă, nu se poate reţine „starea de provocare", în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nici prin utilizarea criteriilor subiective, şi nici a celor obiective deoarece inculpatul şi victima nu erau căsătoriţi, nu mai convieţuiau şi nu mai locuiau împreună, de mai mult timp, iar partea vătămată şi-a manifestat constant refuzul de a relua convieţuirea şi relaţiile personale. Or, în aceste condiţii, chiar reale de ar fi fost, relaţiile victimei cu alţi bărbaţi nu erau de natură - în mod firesc, normal - să justifice comportamentul extrem de violent al inculpatului, astfel cum acesta a rezultat din probatoriul administrat.
Neîntemeiată este şi critica inculpatului referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei (caz de casare invocat - art. 385/9 pct. 14 C. proc. pen.).
Potrivit art. 385/9 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), care prevede criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama: de dispoziţiile părţii generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de pericol social al faptei săvârşite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Tentativa de omor calificat, prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 C. pen., rap. la art. 175 lit. i) C. pen., este sancţionată cu închisoare de la 7 ani şi 6 luni închisoare la 12 ani şi 6 luni închisoare, prin reducerea limitelor conform art. 21 alin. (2) C. pen.
Inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă de 7 ani şi 6 luni închisoare, egală cu limita minimă a pedepsei aplicabile.
În consecinţă, în raport cu criteriile legale de individualizare judiciară a pedepsei, cererea inculpatului pentru reducerea pedepsei nu este întemeiată, gravitatea concretă a faptelor (comportamentul extrem de violent, pe fondul lipsei oricărei reacţii fizice a victimei de natură să justifice un astfel de comportament, chiar în condiţiile pretinselor legături ale victimei cu alţi bărbaţi) nejustificând convingerea organelor judiciare că scopul pedepsei aplicate poate fi atins printr-un cuantum mai redus al acesteia.
Aşa cum s-a menţionat, comportarea sinceră în cursul judecăţii, invocată de către inculpat, a primit deja relevanţa juridică prin reţinerea circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen.
Ambele instanţe au reţinut însă că inculpatul a săvârşit infracţiunea în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), stare atrasă de condamnarea anterioară la 7 ani închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie, astfel cu rezultă din datele de cazier (fii.190 d.u.p.).
În aceste condiţii, potrivit art. 39 alin. (4) C. proc. pen. care reglementează stabilirea pedepsei în caz de recidivă postexecutorie, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 10 ani închisoare.
Instanţa de fond, întrucât a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. („comportarea sinceră în cursul judecăţii), a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 80 C. pen. şi a optat pentru stabilirea unei pedepse nemajorate, egală cu minimul special al pedepsei aplicabile (7 ani şi 6 luni închisoare).
În concluzie, în acord cu cele două instanţe, Înalta Curte - însuşindu-şi integral argumentele instanţei de fond şi ale instanţei de apel, expuse în partea expozitivă a hotărârilor atacate, secţiunea referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei - apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului răspunde atât criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cât şi scopului prevăzut de art. 52 C. pen., reflectând principiul proporţionalităţii între gravitatea faptei şi datele personale ale făptuitorului.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte - în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. - va respinge ca nefondat recursul inculpatului.
Potrivit art. 385/17 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate.
Conform art. 192 alin. (2)C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.R. împotriva deciziei penale nr. 353/A din 24 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 15 decembrie 2010 la 21 februarie 2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 21 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 509/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 497/2012. Penal → |
|---|
