ICCJ. Decizia nr. 767/2012. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 767/2012

Dosar nr. 7901./320/2007*

Şedinţa publică din 15 martie 2012

Asupra recursurilor de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1361 din 08 decembrie 2009, Judecătoria Târgu Mureş în temeiul art. 345 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., raportat la art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. coroborat cu art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., a încetat procesul penal împotriva inculpatului I.A., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 273 din Legea nr. 86/2006, cu reţinerea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 9 lit. d) din Legea nr. 241/2005 cu reţinerea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 346 C. proc. pen., art. 14 C. proc. pen., a admis în parte acţiunile civile formulate de părţile civile Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională Vamală Cluj, astfel:

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională Vamală Cluj şi a obligat inculpatul I.A. la plata în favoarea părţii civile a sumei de 1.139.558.375 ROL plus majorări de întârziere, penalităţi, reprezentând taxe vamale în cuantum de 1.125.489.778 ROL plus majorări de întârziere şi penalităţi şi comision vamal în cuantum de 14.068.597 ROL, plus majorări de întârziere şi penalităţi.

Totodată, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi a obligat inculpatul I.A. la plata în favoarea părţii civile a sumei de 860.551.707 ROL plus majorări de întârziere şi penalităţi, reprezentând, impozit pe profit în cuantum de 101.081.397 ROL plus majorări de întârziere şi penalităţi şi taxa de valoare adăugată în cuantum de 759.470.310 ROL plus majorări de întârziere şi penalităţi.

În temeiul art. 192 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

SC N.R. SRL al cărui administrator era inculpatul I.A. a derulat, începând cu anul 1996 - data înfiinţării societăţii - activităţi de comercializare de covoare, confecţii şi materiale textile importate şi din Republica Turcia.

În perioada 31 octombrie 1996 - 12 septembrie 1997, societatea comercială al cărei administrator era inculpatul I.A. a efectuat un număr de patru importuri din Republica Turcia, de la societatea comercială C.B.S.-B.K.S.T. AS Istanbul, astfel:

- „mochetă sintetică ţesută industrial” conform facturii fiscale din 31 octombrie 1996 în valoare de 126.510 dolari SUA, conform căreia se întocmeşte, de către societatea comercială exportatoare din Republica Turcă, declaraţia vamală pentru valoarea de 126.510 dolari SUA;

- „mochetă sintetică ţesută industrial”, conform facturii fiscale din 10 iunie 1997 în valoare de 129.870 dolari SUA, conform căreia se întocmeşte, de către societatea comercială exportatoare din Republica Turcă, declaraţia vamală pentru valoarea de 129.870 dolari SUA;

- „mochetă sintetică ţesută industrial”, conform facturii fiscale nr. x din 12 septembrie 1997 în valoare de 127.653 dolari SUA, conform căreia se întocmeşte, de către societatea comercială exportatoare din Republica Turcă, declaraţia vamală pentru valoarea de 127.653 dolari SUA;

- „mochetă sintetică ţesută industrial” şi „pături”, conform facturii fiscale nr. y din 12 septembrie 1997 în valoare de 82.315 dolari SUA, 73.415 dolari SUA - mochetă sintetică ţesută industrial şi 8.900 dolari SUA - pături, conform căreia s-a întocmit, de către societatea comercială exportatoare din Republica Turcă, declaraţia vamală.

La data de 06 noiembrie 1996 s-a întocmit, către autorităţile vamale române, declaraţia vamală nr. RR, în baza facturii fiscale din 31 octombrie 1996 în valoare de 9.181 DM, curs de schimb 2.243 RON/DM.

Similar, la data de 18 iunie 1997 s-a întocmit către autorităţile vamale române, declaraţia vamală nr. PP, în baza facturii fiscale externe din 10 iunie 1997 în valoare de 8.138,52 DM, curs de schimb 4.175 RON/DM.

La data de 16 septembrie 1997 s-a întocmit către autorităţile vamale române declaraţia vamală nr. FF, în baza facturii fiscale externe nr. x din 12 septembrie 1997 în valoare de 6.382,65 DM şi declaraţia vamală nr. EE din 16 septembrie 1997, în baza facturii fiscale externe nr. y din 12 septembrie 1997 în valoare de 5.427,65 dolari SUA, curs de schimb 4.179 RON/DM, respectiv 7.484 RON/dolari SUA.

Conform declaraţiilor reprezentantului societăţii comerciale C.B.S.-B.K.S.T. AS Istanbul, consemnate în cuprinsul comisiei rogatorii efectuate în 21 octombrie 2003, la solicitarea organelor de urmărire penală române:

- factura fiscală din data de 31 octombrie 1996 este în valoare de 126.510 dolari SUA;

- factura fiscală din data de 10 iunie 1997 este în valoare de 129.870 dolari SUA;

- factura fiscală nr. x din data de 12 septembrie 1997 este în valoare de 82.315 dolari SUA;

- factura fiscală nr. y din data de 12 septembrie 1997 este în valoare de 127.653 dolari SUA.

S-a mai reţinut că reprezentanţii societăţii turce au precizat faptul că produsele ce au fost livrate firmei SC N.R. SRL au fost cumpărate de la o altă societate, respectiv L., pe bază de facturi şi că valoarea reală a facturilor emise către SC N.R. SRL a fost vărsată de această firmă într-un cont provizoriu al C.B.S.-B.K.S.T. AS Istanbul, de unde au fost transferaţi la firma producătoare - respectiv L., fapt dovedit atât de ordinele de plată bancare, precum şi de actele de cumpărare a valutei.

S-a reţinut, de asemenea, că facturile cu valori diminuate prezentate de către SC N.R. SRL autorităţilor vamale române şi în baza cărora au fost întocmite declaraţiile vamale, nu provin de la C.B.S.-B.K.S.T. AS Istambul, şi nu au legătură cu această societate comercială.

Susţinerile reprezentanţilor firmei exportatoare au făcut referire şi la împrejurarea că, potrivit înregistrărilor sale contabile, sumele menţionate, corespondente celor patru facturi, sunt de 126.510 dolari SUA, 129.870 dolari SUA, 82.315 dolari SUA, respectiv 127.653 dolari SUA.

Instanţa de fond a mai reţinut că facturile fiscale din 31 octombrie 1996, din 10 iunie 1997, nr. x din 12 septembrie 1997 şi nr. y din 12 septembrie 1997 în valoare de 9.181 DM, 8.138,52 DM, 6.382,65 DM şi 5.427,65 dolari SUA sunt falsificate, în conţinutul acestora fiind denaturate menţiunile privitoare la valoarea acestora.

Din declaraţiile date de către inculpat în cursul urmăririi penale a rezultat că el este persoana care a prezentat autorităţilor vamale române facturile falsificate în vederea stabilirii taxelor vamale şi comisionului vamal, tot el fiind persoana care, în calitate de administrator a dispus înregistrarea în contabilitatea societăţii SC N.R. SRL a respectivelor facturi fiscale.

În cursul cercetării judecătoreşti inculpatul nu şi-a exprimat un punct de vedere cu privire la acuzele ce au fost formulate împotriva sa decât la termenul de judecată din data de 24 noiembrie 2009, când în prezenţa interpretului de limbă turcă şi avocatului ales a invocat prescripţia răspunderii penale, precum şi a dreptului de a stabili creanţa fiscală şi a precizat că nu doreşte să dea nici o declaraţie.

Instanţa a reţinut că, în drept, fapta inculpatului I.A. care, cu ştiinţă a dispus înregistrarea în evidenţele contabile ale societăţii SC N.R. SRL, a patru facturi fiscale falsificate sub aspectul valorii acestora (facturile fiscale din 31 octombrie 1996, din 10 iunie 1997, nr. x din 12 septembrie 1997 şi nr. y din 12 septembrie 1997 în valoare de 9.181 DM, 8.138,52 DM, 6.382,65 DM şi 5.427,65 dolari SUA), cu consecinţa denaturării rezultatelor financiare ale societăţii comerciale al cărui administrator era, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Fapta aceluiaşi inculpat care a prezentat aceleaşi patru facturi fiscale externe falsificate, la datele de 06 noiembrie 1996, 18 iunie 1997, respectiv 16 septembrie 1997, autorităţilor vamale române, întocmind în baza acestora declaraţii vamale de import necorespunzătoare adevărului, în scopul de a se sustrage de la plata taxelor vamale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 273 din Legea nr. 86/2006, cu reţinerea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Fapta aceluiaşi inculpat care, prin înregistrarea în evidenţele contabile ale societăţii comerciale al cărui administrator era, a unor facturi mult diminuate faţă de valoarea reală, denaturând rezultatele financiare ale societăţii comerciale şi sustrăgându-se astfel de la plata taxei pe valoare adăugată şi a impozitului pe profit, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. d) din Legea nr. 241/2005 cu reţinerea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

Totodată, instanţa a constatat, că raportat la dispoziţiile art. 121 C. pen. şi art. 122 alin. (1) lit. c) şi d), alin. (2) şi (3) C. pen. şi art. 124 C. pen., a intervenit prescripţia răspunderii penale cu privire la fiecare dintre infracţiunile pentru care inculpatul a fost găsit vinovat.

Cu privire la latura civilă a cauzei, în raport de acţiunile civile formulate, instanţa de fond a constatat că prin faptele ilicite ale inculpatului s-a produs bugetului statului un prejudiciu în cuantum de 2.001.110.082 ROL, la care s-au adăugat majorări de întârziere şi penalităţi, astfel încât, fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale sens în care a admis în parte acţiunile civile astfel formulate şi a admis în parte acţiunea civilă formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională Vamală Cluj şi a obligat inculpatul la plata în favoarea părţii civile a sumei de 1.139.558.375 ROL plus majorări de întârziere şi penalităţi, reprezentând taxe vamale în cuantum de 1.125.489.778 ROL plus majorări de întârziere şi penalităţi şi comision vamal în cuantum de 14.068.597 ROL, plus majorări de întârziere şi penalităţi.

A admis în parte acţiunea civilă formulată de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi a obligat inculpatul la plata în favoarea părţii civile a sumei de 860.551.707 ROL plus majorări de întârziere şi penalităţi, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 101.081.397 ROL plus majorări de întârziere şi penalităţi şi taxa de valoare adăugată în cuantum de 759.470.310 ROL plus majorări de întârziere şi penalităţi.

Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat apel inculpatul I.A. şi partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş.

Prin decizia penală nr. 99/A din 03 martie 2011 Tribunalul Mureş a admis apelul declarat de apelantul inculpat I.A. şi în consecinţă a desfiinţat parţial sentinţa atacată şi în rejudecare a respins, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş.

A respins, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de partea civilă Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională Vamală Cluj şi a menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa atacată.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta parte civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, împotriva aceleiaşi sentinţe.

Au fost aplicate prev. art. 192 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.

Pentru a hotărî în acest sens Tribunalul Mureş a avut în vedere următoarele:

Sub aspectul laturii penale a cauzei, asupra tuturor infracţiunilor pentru care inculpatul a fost dedus judecăţii, a intervenit prescripţia răspunderii penale, soluţia legală fiind cea de încetare a procesului penal pornit împotriva inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.

S-a reţinut că, excepţia prescripţiei răspunderii penale a fost invocată de inculpat prin apărător ales, la termenul de judecată din 24 decembrie 2009 la instanţa de fond iar la acest termen inculpatul personal sau prin apărător nu a solicitat, conform art. 13 C. proc. pen., continuarea procesului penal în sensul pronunţării unei soluţii de achitare a sa.

Prin urmare, s-a reţinut că această cerere, formulată în calea de atac a apelului este tardivă, cât timp nu a fost invocată odată cu excepţia prescripţiei răspunderii penale, apreciindu-se că soluţia dispusă de instanţa de fond pe latură penală a cauzei este una corectă.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, s-a reţinut că, instanţa de fond s-a bazat, în soluţia de admitere în parte a acţiunilor civile promovate de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională Vamală Cluj, doar pe înscrisurile depuse de acestea în probaţiune, pe rapoartele de control fiscal, vamal, ale acestor instituţii, din care nu a rezultat în mod concret, cert modalitatea de calcul a prejudiciului material cauzat statului, mai ales că o parte din facturile fiscale în discuţie nu erau traduse din limba turcă şi nu puteau fi astfel confruntate corespunzător cu cele aflate în posesia inculpatului.

Din acest motiv, pentru clarificarea deplină a laturii civile a cauzei, instanţa de apel a procedat la traducerea acestora şi la efectuarea unei expertize contabile care să stabilească exact care ar fi efectul fiscal generat prin acele facturi, constând în diferenţele de impozite şi taxe datorate bugetului de stat. Expertiza efectuată în cauză a concluzionat în sensul că documentele prezentate la vamă de către inculpat, prin firma sa, reprezentau operaţiuni reale, neexistând diferenţe de taxe şi impozite datorate statului.

Faţă de aceste concluzii Tribunalul Mureş a apreciat că acţiunile civile formulate în cauză sunt neîntemeiate în întregul lor, şi, pe cale de consecinţă a procedat în modul arătat în dispozitivul deciziei penale descris mai sus, atât asupra laturii penale cât şi a laturii civile.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul I.A. şi părţile civile Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională Vamală Braşov.

Prin decizia penală nr. 316/R din 11 mai 2011 Curtea de Apel Târgu Mureş a admis recursurile declarate de inculpatul I.A. şi Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională Vamală Braşov şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş împotriva deciziei penale nr. 99 din 03 martie 2011 a Tribunalului Mureş.

A casat integral decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mureş.

Prin decizia penală nr. 199/A din 14 septembrie 2011 Tribunalul Mureş şi-a declinat competenţa de soluţionare a apelurilor formulate de inculpatul I.A. şi partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, având în vedere disp. art. XXIV alin. (3) din Legea nr. 202/2010.

Prin decizia penală nr. 69/A din 31 octombrie 2011 Curtea de Apel Târgu Mureş (primind cauza pentru judecarea apelurilor) constată următoarele:

În baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de inculpatul I.A. împotriva sentinţei penale nr. 1361 din 8 decembrie 2009 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş, în Dosarul nr. 7901/320/2007, a desfiinţat în totalitate hotărârea atacată şi rejudecând cauza, a dispus achitarea inculpatului I.A. pentru săvârşirea infracţiunii de folosire de acte falsificate la autoritatea vamală, prevăzută de art. 273 din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. precum şi pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. d) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Totodată, a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

A respins ca nefondate acţiunile civile formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională Vamală Cluj şi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş.

De asemenea, a respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Finanţelor Publice Mureş împotriva aceleaşi hotărâri.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că inculpatul a solicitat continuarea procesului penal, în conformitate cu disp. art. 13 C. proc. pen., aspect dezlegat prin decizia penală nr. 316/R din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, stabilindu-se în mod definitiv că instanţa de apel poate analiza cererea inculpatului sub acest aspect şi prin urmare în mod greşit instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a respins, ca tardivă această cerere.

În privinţa fondului cauzei, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond, la data de 24 decembrie 2009 a dispus schimbarea încadrării juridice astfel:

- pentru fapta descrisă la pct. 1 din rechizitoriu din infracţiunea prev. de art. 178 din Legea nr. 141/1997 cu reţinerea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în aceeaşi infracţiune prevăzută însă de art. 273 din Legea nr. 86/2006 cu reţinerea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), întrucât Legea nr. 14/1997 a fost abrogată între timp;

- pentru fapta descrisă la pct. 2 din rechizitoriu, din infracţiunea prev. de art. 40 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 285 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) în infracţiunea prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);

- pentru fapta descrisă la pct. 3 din rechizitoriu, din infracţiunea prev. de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) în infracţiunea prev. de art. 9 lit. d) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi toate cu reţinerea art. 33 lit. a) C. pen., încadrare juridică cu care reprezentantul Ministerului Public a fost de acord.

A mai reţinut instanţa de apel că în cursul judecării în apel, în primul ciclu procesual, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, de unde rezultă că în privinţa celor patru facturi cu valori mari, respectiv factura din 31 octombrie 1996 şi preţul de 126.510 dolari SUA, factura din 10 iunie 1997 şi preţul de 129.870 dolari SUA, factura nr. x şi preţul de 82.315 dolari SUA, factura nr. y şi preţul de 127.653 dolari SUA, acestea nu există, în original, la dosarul cauzei, fapt ce creează dubii în privinţa autenticităţii acestora. În concluziile raportului de expertiză se arată că pe facturi este clară doar ştampila emitentului C.B.S.-B.K.S.T., alte două ştampile care mai apar nu sunt lizibile, şi că nu apare ştampila „Vama Română”, care să ateste faptul că respectivele facturi au fost prezentate Vămii Române, adică marfa a parcurs traseul de la furnizorul C.B.S.-B.K.S.T. la beneficiarul SC N.R. SRL; mai mult nu există nicio dovadă că aceste facturi au fost însuşite de SC N.R. SRL, iar C.B.S.-B.K.S.T. nu a depus la dosarul cauzei documente aferente înscrisurilor de la SC N.R. SRL.

S-a reţinut că din probele administrate în cursul urmăririi penale şi expertiza efectuată în cursul judecăţii dovedesc că în cauză există două tipuri de facturi cu acelaşi număr, însă cu valori diferite şi anume:

- factura din 31 octombrie 1996, în valoare de 9.181,20 DM (valoare inferioară) şi respectiv 126.510 dolari SUA (valoare superioară) este înregistrată în contabilitate cu valoarea inferioară.

- factura din 10 iunie 1997 în valoare de 9.181,20 DM (valoare inferioară) şi respectiv 129.870 dolari SUA (valoare superioară) este înregistrată în contabilitate cu valoarea inferioară.

- factura nr. x din 12 septembrie 1997 în valoare de 5.427,65 dolari SUA (valoare inferioară) şi respectiv 82.315 dolari SUA (valoare superioară) este înregistrată în contabilitate cu valoarea inferioară.

- factura nr. y din 12 septembrie 1997 în valoare de 6.382,63 DM (valoare inferioară) şi respectiv 127.653 dolari SUA (valoare superioară) este înregistrată în contabilitate cu valoare inferioară, că facturile cu valoare inferioară se află în original la dosarul cauzei şi poartă ştampile aplicate de autoritatea vamală şi comisionarul vamal, iar facturile cu valoare superioară, despre care Parchetul, susţine că sunt reale, sunt copii greu lizibile, necertificate, iar ştampilele autorităţii vamale şi a comisionarului lipsesc, fiind aplicate nişte ştampile ilizibile.

În aceste condiţii, s-a constatat că, în cauză nu s-a dovedit prin niciun înscris că vânzătorul ar fi solicitat vreodată plata pretinsei diferenţe de preţ dintre valoarea inferioară şi cea superioară, nefiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului.

În privinţa acţiunilor civile formulate în cauză instanţa de apel a constatat că acestea nu sunt fondate şi în conformitate cu disp. art. 346 C. proc. pen. le-a respins, întrucât prin expertiza contabilă efectuată, s-a concluzionat că nu există diferenţe de taxe şi impozite datorate bugetului de stat.

Această expertiză nu a fost contestată de niciuna din părţile civile, astfel că se presupune că ea reflectă adevărul şi prin urmare pretenţiile formulate în cauză nu pot fi admise.

Cu privire la apelul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, Curtea a reţinut că inculpatul nu datorează niciun fel de diferenţe de taxe şi impozite bugetului de stat, aşa cum rezultă din expertiza care nu a fost contestată de partea civilă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, în numele Statului Român, reprezentat prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.

Astfel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş a criticat hotărârea prin prisma cazurilor de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 3 coroborat cu pct. 11 C. proc. pen., pct. 17/2 şi pct. 18 C. proc. pen., invocând următoarele motive:

- greşit au fost calificate, ca apeluri, căile de atac exercitate de părţi chiar dacă acestea au fost declarate anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 202/2010, caz în care se impune recalificarea căilor de atac exercitate în cauză ca fiind „recursuri” şi soluţionate, ca atare, în complet legal constituit;

- greşit s-a făcut aplicarea art. 13 C. proc. pen. în condiţiile în care inculpatul nu a formulat, în mod expres, cerere pentru continuarea procesului penal;

- greşit s-a dat preeminenţă concluziilor raportului de expertiză, favorabile inculpatului, în sensul exonerării de răspundere a acestuia, fiind ignorate actele de constatare întocmite de organele financiar-fiscale care au forţa probantă specifică înscrisului oficial, acte care în procedura legală nu au către inculpat.

În temeiul disp. art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen. s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

Partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş a criticat decizia recurată prin prisma cazului de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17/2 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi rejudecând să se pronunţe o nouă hotărâre în sensul reparării integrale a pagubei materiale cauzată Statului Român prin admiterea acţiunii civile a Statului Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, respectiv prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi a obligării inculpatului I.A. la plata sumei de 239.683 RON, datorată bugetului statului sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală, prev. de art. 12 şi 13 din Legea nr. 87/1994 la SC N.R. SRL Târgu Mureş, astfel cum s-a precizat în constituirea de parte civilă (adresa din 16 martie 2005), la care să se adauge şi accesoriile, până la data stingerii efective a sumei datorate, conform dispoziţiilor art. 119 şi urm. din O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc.

A învederat că instanţa a nesocotit susţinerile potrivit cărora, răspunderea delictuală operează şi pentru culpa cea mai uşoară, indiferent de gravitatea vinovăţiei, că obligaţia de reparare a prejudiciului este integrală, întrucât cuantumul despăgubirilor depinde de întinderea prejudiciului şi nu de gravitatea vinovăţiei. S-a mai susţinut că în cadrul răspunderii civile delictuale, întinderea răspunderii nu este condiţionată de gradul de vinovăţie a autorului faptei ilicite, (independent de faptul că acesta a acţionat cu intenţie, din neglijenţă ori din imprudenţă), el fiind dator să repare, în întregime, prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită. A mai învederat că anumite cauze ca prescripţia, amnistia, moartea inculpatului, care împiedică exercitarea acţiunii penale, nu se răsfrâng asupra soluţionării laturii civile, şi nu duc la stingerea acţiuni civile şi implicit la exonerarea de răspundere civilă.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi pronunţarea unei noi hotărâri în raport de criticile formulate.

Recursurile sunt nefondate.

Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma tuturor criticilor formulate în cauză, circumscrise cazurilor de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 3 ref. la pct. 11, pct. 17/2 şi pct. 18 C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 385⁹ alin. (2) şi (3) C. proc. pen., constată că hotărârea recurată este legală şi temeinică, urmând a o menţine ca atare.

Prealabil analizei cazurilor de casare invocate, Înalta Curte apreciază necesară o prezentare a cauzei:

Prin rechizitoriul din 10 februarie 2005 al D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Mureş, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului I.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);

- fals intelectual, prevăzut şi pedepsit de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

- folosire de acte falsificate, prevăzută şi pedepsită de art. 178 din Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Judecătoria Târgu Mureş, sesizată fiind cu soluţionarea cauzei, a dispus, prin sentinţa penală nr. 750 din 29 mai 2008, restituirea cauzei la procuror, în baza disp. art. 300 alin. (2) Teza finală rap. la art. 332 alin. (2), art. 197 alin. (1) şi (4), art. 250 lit. b) Teza finală C. proc. pen., soluţie casată în recursul procurorului - prin decizia penală nr. 315/R din 07 iulie 2009 a Tribunalului Mureş - dispunându-se trimiterea cauzei spre continuarea judecăţii primei instanţe, Judecătoria Târgu Mureş.

Reînvestită cu judecarea cauzei, Judecătoria Târgu Mureş, prin sentinţa penală nr. 1361 din 08 decembrie 2009 - (hotărârea atacată în prezentul ciclu procesual) - a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului - în baza disp. art. 10 lit. g) C. proc. pen. - pentru săvârşirea celor trei infracţiuni, ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale. Totodată, s-au admis în parte acţiunile civile formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională Vamală Cluj şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.139.558.375 ROL plus majorări de întârziere şi penalităţi, reprezentând taxe vamale şi comision vamal, precum şi la plata sumei de 860.551.707 ROL plus majorări de întârziere şi penalităţi, reprezentând impozit pe profit şi taxa pe valoare adăugată către Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond, din oficiu, în baza art. 334 C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice a celor trei infracţiuni: pentru fapta descrisă la pct. 1 din rechizitoriu, din infracţiunea prev. de art. 178 din Legea nr. 141/1997, în aceeaşi infracţiune prevăzută însă de art. 273 din Legea nr. 86/2006, cu reţinerea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), Legea nr. 141/1997 fiind abrogată; pentru fapta descrisă la pct. 2, din infracţiunea prev. de art. 40 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) în infracţiunea prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) cu reţinerea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); pentru fapta descrisă la pct. 3 din infracţiunea prev. de art. 12 din Legea nr. 87/1994, în cea prev. de art. 9 lit. d) din Legea nr. 241/2005, cu reţinerea prev. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi pentru toate, cu reţinerea art. 33 lit. a) C. pen.

Consecutiv cererii formulată de apărătorul inculpatului instanţa de fond a constatat că în cauză operează prescripţia răspunderii penale, pronunţând soluţia încetării procesului penal pentru cele trei infracţiuni, cu încadrarea juridică arătată mai sus. Inculpatul nu a mai dorit să dea declaraţie învederând că apărătorul său a invocat prescripţia răspunderii penale. A fost invocată şi prescripţia extinctivă, pe latură civilă a cauzei, fiind împlinit termenul de 10 ani prev. de disp. art. 91 alin. (1) pct. 3 din O.G. nr. 92/2003.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, (fără a-l motiva), precum şi partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş. În faţa instanţei de apel, la primul termen de judecată, inculpatul a dat declaraţie arătând că nu înţelege de ce este acuzat, susţinând, în esenţă, că el a plătit marfa şi facturile sunt reale. Apărătorul inculpatului a solicitat continuarea procesului penal în baza disp. art. 13 alin. (1) C. pen., apreciind că, în tăcerea legii, inculpatul poate face această solicitare, întrucât, în caz contrar, i s-ar refuza dreptul de a face apel. În acest context, a solicitat efectuarea unei expertize contabile.

La dezbaterile în fond asupra apelurilor, apărătorul inculpatului a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate sub aspectul laturii civile, solicitând respingerea pretenţiilor formulate, întrucât nu există decât copii ale unei facturi ilizibile, formulând critici detaliate prin concluziile de la dosar, cu referire strictă la latura civilă a cauzei.

Repunând cauza pe rol, instanţa de apel a apreciat necesară traducerea mai multor acte în limba română, precum şi efectuarea unei expertize contabile cu trei obiective detaliate. Răspunzând acestora, expertiza contabilă a concluzionat că facturile prezentate de inculpat în vamă reflectă operaţiuni reale, că nu există diferenţe de taxe şi impozite datorate bugetului, iar inculpatul nu a avut intenţia să fraudeze Statul Român.

Dezbătându-se din nou fondul cauzei apărătorul inculpatului a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi în rejudecare, invocând raportul de expertiză contabilă, să se respingă pretenţiile civile pentru că nu există o prejudiciere a bugetului Statului Român. Pe de altă parte, tot prin raportare la aceeaşi expertiză, a solicitat achitarea inculpatului - pe temeiul disp. art. 10 lit. d) C. proc. pen. - chiar dacă prima instanţă a reţinut incidenţa prescripţiei penale, apreciind că efectul devolutiv al apelului şi principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac permit o astfel de soluţie.

Instanţa de apel - prin decizia penală nr. 99/A din 03 martie 2011 - a admis apelul inculpatului, numai sub aspectul soluţionării laturii civile a cauzei, astfel că, în rejudecare, a respins ca nefondate acţiunile civile exercitate în cauză, având în vedere concluziile expertizei contabile, fiind respins, ca nefondat, apelul părţii civile Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Mureş.

În privinţa cererii de continuare a procesului penal, formulată în apel, s-a reţinut în considerente că aceasta este tardivă, că excepţia prescripţiei răspunderii penale a fost invocată chiar de inculpat prin apărător ales, la instanţa de fond, unde nu s-a solicitat, conform art. 13 C. proc. pen., continuarea procesului penal în sensul pronunţării unei soluţii de achitare.

Împotriva acestei soluţii, au formulat recurs inculpatul, precum şi părţile civile Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională Vamală Braşov.

Prin recursul declarat, inculpatul a solicitat, prin apărător, să se dispună achitarea sa, întrucât respingerea ca tardivă, de către instanţa de apel, a cererii de continuare a procesului penal este lipsită de temei legal, că, în economia art. 13 C. proc. pen. nu există o dispoziţie, un termen de decădere, iar în calea devolutivă a apelului a apărut un mijloc de probă (expertiza contabilă) de natură să schimbe în mod radical datele cauzei, astfel că se poate solicita achitarea, respectiv un tratament penal mai favorabil.

Mai mult, în faţa primei instanţe, proba cu expertiză considerată decisivă, nu a fost administrată, şi era la latitudinea inculpatului să considere că operează prescripţia răspunderii penale şi să nu solicite continuarea judecăţii, conform art. 13 C. proc. pen.

Prin decizia penală nr. 316/R7 din 11 mai 2011, Curtea de Apel Târgu Mureş a apreciat ca fiind fondate recursurile declarate în cauză.

S-a apreciat că solicitarea inculpatului de a se continua procesul penal, formulată în apel, nu poate fi considerată tardivă, în condiţiile în care în apel s-au readministrat probe care au influenţat în favoarea sa soluţia pe latura civilă, dar nu s-a acceptat, în aceleaşi condiţii ale devoluării apelului, să se continue judecarea procesului penal pentru stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia, răpindu-i-se dreptul la un proces echitabil - art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a nu priva părţile de o cale de atac, faţă de criticile formulate, a casat integral decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mureş, ultimul act valabil fiind încheierea din 23 februarie 2011.

Reînvestită cu soluţionarea căilor de atac, această instanţă a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată de procuror, cu care a fost de acord şi apărătorul inculpatului, în raport de dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. XXIV alin. (3) din Legea nr. 202/2010.

Drept urmare, prin decizia penală nr. 199/A din 14 septembrie 2011, în temeiul disp. art. 41 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a căilor de atac în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş.

Prin decizia penală nr. 69/A din 31 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş (decizia recurată) s-a dispus în sensul celor deja arătate faţă de care Parchetul a formulat criticile inserate în motivele scrise.

Referitor la criticile formulate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel, critica formulată de Parchet prin prisma cazului de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. în sensul că au fost greşit considerate (în prezent) ca apeluri, căile de atac exercitate de părţi, este nefondată.

În cauză părţile au uzat de căile de atac care au fost declarate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Chiar dacă în cauză este o hotărâre dată de o primă instanţă - Judecătoria Târgu Mureş privind infracţiuni pentru care sesizarea instanţei se face din oficiu şi chiar dacă la acest moment procesual nu mai suntem în prezenţa unor sesizări primare ci a uneia derivate ca efect al casării cu trimitere, dispoziţiile art. XXIV alin. (3) din Legea nr. 202/2010 nu pot fi interpretate şi aplicate distinct de reglementarea din alin. (1) al aceluiaşi art.

Potrivit art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Or, având în vedere că sentinţa penală nr. 1361 din 8 decembrie 2009 a Judecătoriei Târgu Mureş a fost pronunţată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, în mod corect, apelurile declarate în cauză au fost soluţionate de Curtea de Apel Târgu Mureş, ca instanţă de apel, în complet legal constituit.

Aşa fiind, motivul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. invocat de procuror este nefondat.

Referitor la motivul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17/2 C. proc. pen. invocat de Parchet, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Potrivit art. 13 C. proc. pen. în caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii prealabile precum şi în cazul existenţei unor cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.

Aşadar, intervenţia amnistiei sau a prescripţiei, retragerea plângerii prealabile sau existenţa unei cauze de nepedepsire constituie temei de încetare a urmăririi penale sau a procesului penal.

Totuşi, legiuitorul a prevăzut, pentru învinuit sau inculpat, posibilitatea de a cere continuarea procesului penal, existând astfel posibilitatea să obţină o soluţie care îi este în favoare, cum ar fi, spre exemplu, achitarea pe motivul inexistenţei faptei, ori alte asemenea ipoteze dintre cele prevăzute în art. 10 C. proc. pen.

Interesul legitim presupus de legiuitor este incontestabil, învinuitul sau inculpatul considerându-se nevinovat.

Astfel, cu toate că intervin unele situaţii juridice care ar conduce la stingerea acţiunii penale, dreptul la apărare este garantat, împreună cu funcţionarea prezumţiei de nevinovăţie.

Chiar dacă, prin continuarea procesului penal la cererea învinuitului sau a inculpatului, autoritatea judiciară ar ajunge la concluzia existenţei faptei ca infracţiune şi a vinovăţiei inculpatului, soluţia nu va putea fi aceea de condamnare, ci de încetare a urmăririi penale sau a procesului penal, fiind incidente, după caz, prevederile art. 10 alin. (1) lit. g), h) sau i¹) C. proc. pen., care constituie temei de stingere a acţiunii penale ori de împiedicare a punerii în mişcare a acesteia.

În speţă, inculpatul a solicitat continuarea procesului penal, în conformitate cu disp. art. 13 C. proc. pen., aspect dezlegat prin decizia penală nr. 316/R din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, stabilindu-se astfel, în mod definitiv, că instanţa de apel poate analiza cererea inculpatului sub acest aspect.

De altfel, în decizia atacată se reţine că în mod greşit instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a respins această cerere, ca tardivă formulată.

Este de observat că nici o dispoziţie C. proc. pen. nu interzice ca un inculpat să solicite consecutiv atât constatarea prescripţiei răspunderii penale cât şi continuarea judecăţii.

În ceea ce priveşte criticile formulate de Parchet şi de părţile civile referitoare la fondul cauzei, cu referire la cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:

Constatările de fapt reprezintă atributul necesar şi exclusiv al instanţei de fond. Ele nu sunt supuse controlului instanţei de recurs, iar erorile privitoare la ele, fiind erori de fapt, nu sunt susceptibile de a constitui motive de casare.

De la această regulă există o singură excepţie şi anume, eroarea gravă de fapt care are drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare sau de achitare.

Deşi, în lege nu se precizează ce se înţelege prin eroare gravă de fapt, fiind prezentate doar consecinţele acesteia, este statuat faptul că legiuitorul a avut în vedere cazurile în care au fost constatate fapte neconforme cu realitatea, deci contrare legii.

Pentru a constitui caz de casare eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă: să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută de instanţă să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar şi să fie esenţială, adică să se răsfrângă în mod semnificativ asupra celor hotărâte de instanţă.

Faptul că eroarea de fapt trebuie să fie esenţială, nu înseamnă, în mod obligatoriu, că ea trebuie să fi determinat o soluţie diametral opusă celei la care s-ar fi ajuns în absenţa ei.

O eroare de fapt poate fi esenţială şi în ipoteza în care are în vedere aspecte mai puţin importante sau cu o influenţă mai restrânsă asupra soluţiei.

În acelaşi timp, nu orice concluzie eronată privind chestiunile de fapt constituie eroare gravă de fapt, în sensul textului de lege menţionat.

Astfel, pentru a se reţine „eroarea gravă de fapt”, trebuie să se constate existenţa unei influenţe decisive în soluţia dată în cauză, ceea ce înseamnă că greşita stabilire a situaţiei de fapt să fi determinat o esenţială eroare în legătură cu condamnarea (sau achitarea), cu toate consecinţele care decurg din aceasta pentru inculpat şi pentru celelalte părţi din proces.

Eroarea gravă de fapt, pentru a constitui motiv de casare, trebuie să rezulte din situaţia dosarului, privită ca o stare de fapt, întrucât acest motiv se sprijină, în esenţă, pe contrarietatea evidentă şi necontroversată între ceea ce spune dosarul prin scriptele lui şi ceea ce spune instanţa prin hotărârea ei.

De aceea, cel care invocă acest motiv de casare trebuie să indice instanţa de recurs piesa dosarului, a cărei existenţă sau inexistenţă o afirmă în mod eronat instanţa, ori al cărui cuprins este redat contrar a ceea ce este evident şi fără posibilitatea de controversă.

Raportat la aceste considerente de ordin teoretic, esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei, Înalta Curte constată că în cursul judecării cauzei în apel, în primul ciclu procesual, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, care a concluzionat în sensul că factura din 31 octombrie 1996 şi preţul de 126.510 dolari SUA, factura din 10 iunie 1997 şi preţul de 129.870 dolari SUA, factura cu serianr. y şi preţul de 82.315 dolari SUA, factura nr. x şi preţul de 127.653 dolari SUA, nu există în original la dosarul cauzei, fapt ce crează dubii în privinţa autenticităţii acestora; că pe aceste facturi este clară doar ştampila emitentului C.B.S.-B.K.S.T. celelalte două ştampile care apar pe înscrisurile respective nu sunt lizibile. S-a concluzionat, de asemenea, că ştampila „Vama Română”, care să ateste faptul că facturile respective au fost prezentate Vămii Române, (adică marfa a parcurs traseul de la furnizorul C.B.S.-B.K.S.T. la beneficiarul SC N.R. SRL), nu apare şi nici nu este dovedit faptul că aceste facturi au fost însuşite de SC N.R. SRL.

Cât priveşte cele patru facturi cu valori mici, respectiv, factura din 31 octombrie 1996 şi preţul de 9.181,20 DM, factura din 10 iunie 1997 cu preţul de 8.138,52 DM, factura nr. x cu preţul de 6.382,65 DM şi factura nr. y cu preţul de 5.427,65 dolari SUA, acestea sunt prezentate în original şi poartă fiecare, ştampila furnizorului C.B.S.-B.K.S.T., a vămii turce, a vămii române şi a B.C.R.-Sucursala judeţului Mureş, cu menţinea „achitat”. Fiecare factură este însoţită de declaraţia vamală, de dispoziţia de plată valutară externă, documente care atestă plata facturilor în cuantumul indicat de acestea. Pentru aceste facturi s-au întocmit note de recepţii în concordanţă cu valoarea mărfii stabilită în vamă, la care s-a adăugat taxa vamală şi comisionul vamal, formându-se astfel preţul de achiziţie şi evidenţiindu-se TVA-ul aferent, toate taxele stabilite în vamă fiind astfel achitate.

De asemenea, expertul a comparat aceste patru facturi de valoare mică cu alte facturi emise de C.B.S.-B.K.S.T. către societatea condusă de inculpat şi s-a constatat că preţurile sunt apropiate.

De asemenea, s-au comparat acele facturi cu alte facturi emise de firme turceşti care livrau aceeaşi marfă, constatându-se că nu există diferenţe semnificative de preţ.

S-a constatat astfel că cele patru facturi cu valori mici îndeplinesc condiţiile de documente justificative de înregistrare în contabilitate a operaţiunilor efectuate, că acestea reflectă operaţiile reale, şi că nu există diferenţe de taxe şi impozite datorate bugetului de stat.

În raport de probele administrate în cursul urmăririi penale şi expertiza efectuată în cursul judecăţii, instanţa a constatat în mod just că în cauză există două tipuri de facturi cu acelaşi număr, însă cu valori diferite.

Astfel, factura din 31 octombrie 1996 în valoare de 9.181,20 DM (valoare inferioară) şi respectiv 126.510 dolari SUA (valoare superioară) este înregistrată în contabilitate cu valoarea inferioară. Factura din 10 iunie 1997 în valoare de 9.181,20 DM (valoare inferioară) şi respectiv 129.870 dolari SUA (valoare superioară) este înregistrată în contabilitate cu valoarea inferioară. Factura nr. y din 12 septembrie 1997 în valoare de 5.427,65 dolari SUA (valoare inferioară) şi respectiv 82.315 dolari SUA (valoare superioară) este înregistrată în contabilitate cu valoarea inferioară. Factura nr. x din 12 septembrie 1997 în valoare de 6.382,63 DM (valoare inferioară) şi respectiv 127.653 dolari SUA (valoare superioară) este înregistrată în contabilitate cu valoare inferioară.

Comparând cele două seturi de facturi a constatat că facturile cu valoare inferioară se află în original la dosarul cauzei şi poartă ştampile aplicate de autoritatea vamală şi comisionarul vamal, iar facturile cu valoare superioară, despre care Parchetul pretinde că sunt reale, sunt copii greu lizibile, necertificate, iar ştampilele autorităţii vamale şi a comisionarului lipsesc, fiind aplicate nişte ştampile ilizibile.

De altfel, Direcţia Regională Vamală Braşov a comunicat instanţei de judecată că nu este în măsură să prezinte originalul facturilor ce au fost avute în vedere la stabilirea creanţei fiscale.

Aşa cum se poate observa, la dosarul cauzei există dovezile, în original, care probează faptul că s-a făcut plata facturilor cu valoare inferioară însă, nu există nicio dovadă că C.B.S.-B.K.S.T. a încasat de la societatea administrată de inculpat sumele de bani la nivelul valorii superioare a facturilor.

În cauză nu s-a dovedit prin niciun înscris că vânzătorul ar fi solicitat plata pretinsei diferenţe de preţ dintre valoarea inferioară şi cea superioară.

Este de observat că, la dosarul cauzei există note de recepţie pentru facturile cu valoare inferioară, facturi privind alte livrări decât cele reţinute în actul de sesizare, emise tot de C.B.S.-B.K.S.T. către firma administrată de inculpat pentru acelaşi tip de marfă - covoare sintetice - la o valoare apropiată de valoarea inferioară a celor patru facturi, facturi care atestă livrări către alte societăţi din România privind achiziţionarea de covoare sintetice la o valoare foarte apropiată de valoarea inferioară a celor patru facturi înregistrate în contabilitate de către inculpat.

Aşa fiind, susţinerile Parchetului potrivit cărora la analiza materialului probator administrat, s-a dat preeminenţă concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, sunt neîntemeiate constatându-se că la stabilirea stării de fapt instanţa a analizat şi coroborat judicios probele administrate reţinând motivat împrejurările care au conturat-o.

Cât priveşte încadrarea juridică s-a reţinut sub aspectul elementului material al laturii obiective, că infracţiunea prev. de art. 273 din Legea nr. 86/2006 constă într-o activitate exteriorizată în folosirea de documente vamale de transport sau comerciale falsificate, cerinţa esenţială specifică şi necesară pentru existenţa laturii obiective a acestei infracţiuni fiind aceea că fapta care alcătuieşte elementul material să se realizeze prin folosirea de documente vamale de transport sau comerciale falsificate. Este neîndoielnic că folosirea înseamnă întrebuinţarea efectivă a unuia sau mai multor documente vamale de transport sau comerciale falsificate.

În speţă, din probele administrate în cauză, rezultă că inculpatul nu a folosit la autoritatea vamală facturi false, ci pe cele reale de valoare inferioară, facturile de valoare superioară fiind găsite doar la partenerul comercial al firmei inculpatului. Autoritatea vamală nu a putut prezenta în original aceste facturi, ci doar în copii ilizibile, care nu au putut fi luate în considerare.

Este dovedită că pentru facturile de valoare inferioară, care există în original, s-au plătit toate taxele vamale în conformitate cu dispoziţiile legale de la acea vreme, astfel că în mod corect s-a apreciat că nu poate fi reţinută infracţiunea prev. de art. 273 din Legea nr. 86/2006.

Infracţiunea prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 sub aspectul elementului material al laturii obiective se realizează prin acţiunea de a efectua, cu ştiinţă, înregistrări inexacte sau prin inacţiunea de omisiune cu ştiinţă a înregistrării în contabilitate, cu consecinţa denaturării veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi a elementelor de activ şi pasiv ce se reflectă în bilanţ.

Efectuarea de înregistrări inexacte presupune a înscrie într-un document contabil oficial date şi fapte neadevărate, în tot sau în parte.

Omisiunea înregistrării în contabilitate presupune fapta de a nu înregistra un act în registrele contabile sau de a nu consemna, într-un act primar un fapt petrecut în realitate.

Prin denaturare se înţelege schimbarea intenţionată a înţelesului, caracterului sau conţinutului faptelor ce trebuie reflectate în bilanţ.

Faţă de considerentele arătate, nu se putea reţine în sarcina inculpatului comiterea infracţiunii de fals intelectual prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991, întrucât inculpatul nu a făcut înregistrări inexacte în documentele contabile ale societăţii al cărui administrator era, ci doar a înregistrat facturile care reprezentau operaţiuni reale.

De asemenea, nu se putea reţine în sarcina inculpatului faptul omisiunii înregistrării în contabilitate a facturilor cu valoare mare, întrucât acestea nu se aflau în posesia inculpatului, aceasta nu avea cunoştinţă de ele, documentele nu au fost găsite în original, nu purtau ştampila Vămii Române şi nici a Vămii Turce, nu erau semnate, ştampilate de firma condusă de inculpat.

Referitor la infracţiunea prev. de art. 9 lit. d) din Legea nr. 241/2005 cunoscut fiind că latura obiectivă a acesteia se realizează prin acţiuni alternative de alterare, distrugere sau ascundere, având ca scop sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, se reţine faţă şi de concluziile raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, că inculpatul nu s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale, a plătit taxe în funcţie de valoarea reală a operaţiunilor comerciale efectuate şi nu în funcţie de valoarea reţinută în actul de control.

În considerarea aspectelor învederate în cele preced, Înalta Curte constată că nici criticile formulate de părţile civile nu se verifică în cauză.

În conformitate cu disp. art. 346 C. proc. pen. prin raportare la probatoriul cauzei s-a apreciat în mod corect că acţiunile civile sunt nefondate, prin expertiza contabilă efectuată în apel, s-a concluzionat că nu există diferenţe de taxe şi impozite datorate bugetului de stat.

Această expertiză nu a fost contestată de niciuna din părţile civile, operând prezumţia că ea reflectă adevărul şi prin urmare pretenţiile formulate în cauză nu sunt întemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş şi părţile civile Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş împotriva deciziei penale nr. 69/A din 31 octombrie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, pentru intimatul inculpat I.A., în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 martie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 659/2012. Penal. Menţinere măsură de...		ICCJ. Decizia nr. 815/2012. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal: