ICCJ. Decizia nr. 18/2012. Penal. Prelungirea duratei arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale (art. 156 şi următoarele C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 18/2012
Dosar nr. 107/1/2012
Şedinţa publică din 7 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 5 ianuarie 2012 pronunţată în Camera de Consiliu în Dosarul nr. 56/2/2012 (22/2012), Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti.
A prelungit măsura arestării preventive a inculpatului D.A.C. - arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 78/UP emis în Dosarul nr. 10527/2/2011 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 11 decembrie 2011, pe o perioadă de 30 de zile, de la data de 09 ianuarie 2012 până la data de 07 februarie 2012, inclusiv.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin rezoluţia nr. 2498/D/P/2011 din data de 10 decembrie 2011, ora 10:00, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de inculpatul D.A.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de favorizarea infractorului, aderare şi sprijinire a unui grup constituit în scopul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălare de bani, complicitate la infracţiunile de evaziune fiscală şi spălare de bani în formă continuată.
Curtea a constatat că în cauză există probe şi indicii temeinice care fac rezonabilă presupunerea că inculpatul D.A.C. este autorul infracţiunilor reţinute în sarcina sa, fiind astfel întrunite cerinţele art. 143 C. proc. pen.
Curtea a constatat că solicitarea Parchetului de a se prelungi măsura arestării preventive este justificată prin prisma art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Astfel, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile comise este închisoare mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În fine, instanţa a apreciat că nu este oportună luarea la acest moment procesual a altei măsuri preventive, mai puţin restrictivă de libertate, în mod alternativ cele prevăzute de art. 145 şi art. 1451 C. proc. pen., întrucât în cauză urmează a fi efectuate investigaţii complexe pentru verificarea condiţiilor în care au fost săvârşite pretinsele infracţiuni, fiind posibilă şi descoperirea unor fapte noi.
Curtea a considerat că, în baza art. 136 C. proc. pen., pentru desfăşurarea în condiţii corespunzătoare a procesului penal şi pentru buna administrare a justiţiei, este oportună în acest moment măsura arestării preventive, subzistând temeiurile invocate de procuror şi reţinute ca atare de instanţă.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul D.A.C.
În susţinerea recursului inculpatul, prin avocat, a susţinut că nu există indicii temeinice de săvârşire a infracţiunilor reţinute în sarcina sa.
Totodată, nu este îndeplinită nici condiţia prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că nu există probe din care să rezulte că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În concluzie, inculpatul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi, în rejudecare, respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Din dispoziţiile C. proc. pen. rezultă că pentru luarea măsurii arestării preventive, subsumat scopului măsurilor preventive, astfel cum acesta este determinat prin art. 136 C. proc. pen., respectiv privind buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii generale şi anume:
-să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, potrivit art. 143 C. proc. pen.;
-să existe unul din cazurile prevăzute de art. 148 lit. a) - f) C. proc. pen.
Cu referire la termenul indicii temeinice legiuitorul a făcut o interpretare autentică prin art. 681C. proc. pen.
Din conţinutul textelor menţionate rezultă totodată că legiuitorul a avut în vedere două acte de dispoziţie, distincte, respectiv unul privind luarea măsurii şi altul privind alegerea acesteia.
Din examinarea încheierii atacate, rezultă că prima instanţă a examinat sesizarea Parchetului şi a constatat în mod întemeiat că sunt îndeplinite condiţiile prelungirii măsurii arestării preventive şi, totodată, că nu este oportună în cauză luarea altei măsuri restrictive de libertate.
Astfel, recurentul este parte în procesul penal, faţă de acesta fiind pusă în mişcare acţiunea penală.
Cu privire la acesta există indicii temeinice că a comis fapte prevăzute de legea penală, judecătorul statuând corect sub acest aspect prin încheierea atacată.
În acest sens, potrivit art. 681 C. proc. pen. „sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta".
Noţiunea de „probe sau indicii temeinice" C. proc. pen. este echivalentă celei de „motive verosimile" prevăzută de art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care impune că o condiţie prealabilă oricărei detenţii preventive, reţinerea unor motive verosimile de a bănui ca persoana care urmează a fi privată de libertate a săvârşit o infracţiune.
În ceea ce priveşte sensul sintagmei „motive verosimile", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta presupune existenţa unor fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracţiune, ceea ce trece drept verosimil, plauzibil depinzând de ansamblul circumstanţelor existente în cauza concretă, şi cunoscute la momentul arestării.
Totodată, prin încheierea atacată, în mod judicios instanţa a apreciat asupra îndeplinirii condiţiei pericolului concret pentru ordinea publică.
Desigur, în mod firesc, instanţa a avut în vedere gravitatea infracţiunilor, rezonanţa socială a unor fapte grave în contextul afectării imaginii instituţiilor statului prin acuzaţii frecvente de corupţie, potrivit şi jurisprudenţei Curţii Europene, exemplificând în acest sens, că anumite infracţiuni, prin gravitatea lor deosebită şi reacţia publicului la săvârşirea acestora, justifică detenţia înainte de judecată, cel puţin pentru un timp.
De altfel, chiar şi într-o cauză privind România, cu referire la hotărârea nr. 42250/01 din 1 iulie 2008 în cauza Calmanovici contra României, Curtea Europeană, între altele, a indicat ca motiv fundamental care ar permite arestarea provizorie a unei persoane bănuite de săvârşirea unei infracţiuni, pericolul de tulburare a liniştii publice, apreciindu-se în sensul susmenţionat, reţinut de prima instanţă.
Instanţa, examinând în concret această condiţie, a motivat convingător, nu numai cu privire la potenţarea stării de neîncredere a opiniei publice cu privire la modul în care organele judiciare aplică legea şi protejează respectarea valorilor sociale ci şi cu privire la efectul previzibil, în raport de relaţiile cultivate în timp de inculpat, prin lăsarea acestuia în libertate.
Totodată, în mod judicios prima instanţa a apreciat că, cel puţin la acest moment procesual, pentru motivele expuse, oportună este prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului.
În concluzie, prin încheierea atacată instanţa a făcut o corectă aplicare a legii, corespunzător condiţiilor concrete şi particularităţilor cauzei, criticile formulate de inculpat constatându-se a fi neîntemeiate.
Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. ă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul D.A.C. care, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi Cod, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.A.C. împotriva încheierii din 5 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 56/2/2012 (22/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 13/2012. Penal. Prelungirea duratei arestării... | ICCJ. Decizia nr. 1874/2012. Penal → |
|---|
