ICCJ. Decizia nr. 1093/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1093/2013

Dosar nr. 2549/98/2012

Şedinţa publică din 29 martie 2013

Asupra recursurilor penale de faţă, deliberând constată:

Prin Sentinţa penală nr. 280 din 05 septembrie 2012 a Tribunalului Ialomiţa,

I. În baza art. 202, alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 320¹ alin. (1) şi (7) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul C.C.A., la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de corupţie sexuală.

II. În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de tentativă de viol prevăzută de art. 20 raportat la art. 197, alin. (1) şi (3) C. pen. în infracţiunea de perversiune sexuală prev. de art. 201, alin. (2) C. pen., text în baza căruia, cu aplicarea art. 320¹ alin. (1) şi (7) C. proc. pen., a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64, lit. a), teza a II-a, b) şi e) C. pen.

III. În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de tentativă de viol prevăzută de art. 20 raportat la art. 197, alin. (1) şi (3) C. pen. în infracţiunea de perversiune sexuală prev. de art. 201, alin. (2) C. pen., text în baza căruia, cu aplicarea art. 320¹ alin. (1) şi (7) C. proc. pen., a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64, lit. a), teza a II-a, b) şi e) C. pen.

În baza art. 33, lit. a) - 34, lit. b) C. pen. inculpatul C.C.A. va executa pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64, lit. a), teza a II-a, b) şi e) C. pen.

În baza art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei, a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64, lit. a), teza a II-a şi b) C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen. a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. deduce din pedeapsă reţinerea şi arestul preventiv începând cu 21 iunie 2012 la zi.

A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 76/2008.

A admis acţiunea civilă exercitată din oficiu de către Procuror şi a obligat inculpatul către părţile vătămate Z.R.J. - reprezentată legal de Z.F., R.Ş.I. - reprezentată legal de S.M. şi C.O.A. - reprezentată legal de C.C. - la câte 3.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale.

În baza art. 191, alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la 7.800 RON cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul avocat oficiu în sumă de 300 RON va fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că, prin actul de sesizare, s-a reţinut că la data de 20 mai 2011, în timp ce se deplasa în zona blocurilor ANL din Slobozia, minora Z.R.J., de 8 ani, a fost acostată de către inculpatul C.C.A., care, sub pretextul ruperii unei frunze dintr-un arbore, a pipăit-o pe minoră în zonele intime.

La data de 14 octombrie 2011, minora R.Ş.I., în vârstă de 7 ani, l-a întâlnit pe inculpat în scara blocului în care locuia. Aici, inculpatul C.C.A. i-a cerut minorei să-i dea mai multe hârtii aflate pe o ţeavă de gaze, ocazie cu care a ridicat-o în braţe şi a pipăit-o în zonele intime.

După acest moment, inculpatul a obligat-o pe minoră să-l însoţească într-o altă scară de bloc, şi după ce au pătruns în respectivul spaţiu, C.C.A., sub un anume pretext, a ridicat-o pe minoră din nou în braţe şi a pipăit-o în zonele intime, după care a dezbrăcat-o de ciorapi şi chiloţei şi a continuat să o pipăie.

Minora a fost condusă apoi în zona de acces la subsol, iar inculpatul i-a cerut să închidă ochii, să deschidă gura şi să se aplece. Iniţial, minora a refuzat, dar fiind ameninţată, s-a conformat dorinţei inculpatului. A reuşit totuşi să vadă când bărbatul şi-a dat pantalonii jos şi şi-a scos organul genital.

După ce s-a dezbrăcat, inculpatul a continuat să o pipăie pe minoră în zonele intime şi a întrebat-o pe aceasta dacă îi place. Minora a izbucnit în plâns şi i-a cerut bărbatului să o lase să plece, lucru cu care acesta a fost de acord.

La data de 23 aprilie 2012, inculpatul C.C.A. a acostat-o pe minora C.O.A., de 7 ani, în scara unui bloc, unde a dezbrăcat-o de ciorapii pantaloni şi chiloţei şi a pipăit-o în zonele intime.

La urmărirea penală au fost administrate proba cu înscrisuri constând în sesizările reprezentanţilor legali ai părţilor vătămate, procese-verbale de cercetare la faţa locului, planşe fotografice, raport de expertiză criminalistică, raport expertiză medico-legală stabilire ADN, portret robot, rapoarte expertiză medico-legală, rapoarte evaluare psihologică, fişă cazier judiciar, declaraţii de martori, părţi vătămate şi declaraţii de inculpat.

Înainte de citirea actului de sesizare, inculpatul C.C.A. a învederat instanţei de judecată că are cunoştinţă de probele administrate la urmărirea penală pe care le recunoaşte în totalitate şi a solicitat să fie judecat potrivit procedurii reglementate de dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen.

După ascultarea inculpatului şi punerea în discuţie a acestei cereri, instanţa a constatat, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, că faptele există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de către inculpat, motiv pentru care a admis cererea.

Examinând actele şi lucrările dosarului instanţa a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca şi actul de sesizare căreia, însă, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor în dauna părţilor vătămate R.Ş.I. şi C.O.A., i-a dat o altă încadrare juridică pentru următoarele consideraţiuni:

În fapt, inculpatul C.C.A., de 38 de ani, locuitor al comunei Miloşeşti, judeţul Ialomiţa, obişnuia să vină periodic în municipiul Slobozia pentru a găsi de lucru.

Probele administrate pe larg şi acurateţe ştiinţifică de urmărirea penală dovedesc, în opinia tribunalului, că inculpatul prezintă tulburări comportamentale în sfera relaţiilor sexuale, respectiv obişnuia să obţină satisfacţia sexuală prin procedee care nu au nimic cu un comportament sexual normal.

În sprijinul acestei opinii vine chiar modul în care au fost săvârşite cele trei infracţiuni, similar în cazul părţilor vătămate R.Ş.I. şi C.O.A., şi foarte asemănător cu acesta în cazul părţii vătămate Z.R.J.

Astfel, aşa cum în mod judicios se reţine în actul de sesizare, în data de 20 mai 2011, sub pretextul ruperii unei frunze dintr-un copac, inculpatul o abordează pe minora Z.R.J. pe care o ia în braţe şi o pipăie în zonele intime. Fiind într-un loc public (pe stradă) şi speriat de ţipetele minorei, inculpatul C.C.A. o abandonează pe fetiţă în acest moment al activităţii sale infracţionale.

La data de 14 octombrie 2011 inculpatul, obsedat de fanteziile sale sexuale, o abordează pe minora R.Ş.I. pe care o pipăie, iniţial în zonele intime, după cere a dezbrăcat-o în partea inferioară a corpului şi a continuat să o mângâie. Minora a fost lăsată să plece numai după ce C.C.A. obţinuse satisfacţia sexuală prin masturbare. Numai aşa această instanţă îşi poate explica prezenţa urmelor de spermă provenite de la inculpat pe chilotul victimei minore R.Ş.I.

Altfel spus, prin mângâierea repetată a zonelor intime ale victimei, prin obligarea acesteia să-şi expună aceleaşi zone, ca şi „postarea” ei într-o poziţie care sugera un act sexual (aplecată în faţă, cu gura deschisă şi ochii închişi) inculpatul nu a urmărit altceva decât obţinerea unei auto satisfacţii sexuale, respectiv nu a avut niciun moment intenţia săvârşirii faptei aşa cum este aceasta descrisă şi pedepsită de art. 197 C. pen.

Circumstanţele săvârşirii faptei, descrise identic atât de partea vătămată cât şi de inculpat vin şi dovedesc că dacă inculpatul ar fi vrut cu adevărat să o violeze pe minoră, acest lucru s-ar fi întâmplat cu siguranţă.

Aceleaşi consideraţiuni se impun şi în cazul infracţiunii săvârşită de către inculpat în dauna părţii vătămate C.O.A. pentru că acelaşi act medico-legal, eliberat de INML „MM” Bucureşti, face vorbire despre existenţa spermei pe bluza de trening purtată de minoră la momentul săvârşirii agresiunii.

Audiat în procedura prevăzută de dispoziţiile art. 320¹, C. proc. pen., inculpatul a recunoscut cu sinceritate faptele în materialitatea lor, cărora nu le-a putut da însă o explicaţie plauzibilă, dar a negat că ar fi avut intenţia să le violeze pe cele două minore.

Sub aspect probator, la stabilirea situaţiei de fapt, instanţa a avut la dispoziţie declaraţiile minorelor (ambele de 7 ani), recunoaşterea inculpatului şi, mai ales, rapoartele de expertiză criminalistică şi de expertiză medico-legală de stabilire a A.D.N.

În opinia instanţei inculpatul a avut tot timpul în minte scopul real pentru care a agresionat minorele, ştie ce a făcut, iar negarea faptelor sub aspectul relevat de instanţă (urmărirea autosatisfacerii sexuale) s-a datorat cel mai probabil unui sentiment de jenă.

Fără a înlătura declaraţiile participanţilor direcţi la săvârşirea faptelor, instanţa a acordat o relevanţă deosebită probelor ştiinţifice arătate.

Sunt consideraţiuni pentru care tribunalul nu a împărtăşit punctul de vedere exprimat în rechizitoriu cu privire la încadrarea juridică dată în cazul faptelor săvârşite în dauna părţilor vătămate R.Ş.I. şi C.O.A.

Astfel, potrivit art. 197, alin. (1) C. pen., infracţiunea de viol constă „în actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acestuia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa”.

Ca atare, infracţiunea de viol este o infracţiune complexă al cărei element esenţial al laturii obiective se poate realiza, fie prin două acţiuni distincte, dar conjugate (actul sexual - acţiune scop, realizat prin acţiunea de constrângere - acţiune mijloc), fie printr-o acţiune (actul sexual) realizată în anumite condiţii care exclud consimţământul victimei (imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa).

Definirea „actului sexual de orice natură” a generat dificultăţi în practica judiciară astfel că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat (Decizia nr. 3/2005) că prin act sexual de orice natură se înţelege „orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi se ” (pct. 1 din Decizie). În această interpretare, noţiunea de act sexual de orice natură include atât raporturile sexuale normale, dar şi cele nefireşti.

A rezultat deci că, în înţelesul art. 197, alin. (1) C. pen., orice modalitate în care au loc raporturile sexuale între persoane de sex diferit, precum şi relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex constituie act sexual şi că presupune, în primul rând, penetraţia sexuală, indiferent dacă se realizează prin conjuncţie corporală între agresor şi victimă sau prin folosirea unui corp străin.

Pe de altă parte, potrivit pct. 2 din aceeaşi decizie, prin acte de perversiune sexuală, în accepţiunea prevederilor art. 201 C. pen., se înţelege orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale decât cele arătate la pct. 1.

Probele dosarului, aşa cum au fost prezentate şi analizate de către această instanţă nu au demonstrat că ar fi avut loc o penetraţie sexuală sau o încercare de o asemenea acţiune şi care să fi fost oprită înainte de consumarea actului sexual.

În opinia acestei instanţe, prin agresarea părţilor vătămate inculpatul a urmărit doar satisfacţia sexuală proprie, nefirească, prin atingerea şi vizualizarea zonelor intime ale victimelor sale.

Din nicio probă a dosarului nu a rezultat că inculpatul a încercat să întreţină, în condiţiile art. 197, alin. (1) C. pen., acte sexuale normale sau nefireşti cu părţile vătămate şi că ar fi fost întrerupt din această activitate de împotrivirea victimelor sau de intervenţia unui factor extern perturbator.

Mai mult decât atât, prezenţa spermei pe hainele celor două părţi vătămate îndreptăţesc această instanţă să considere că acţiunea scop (obţinerea satisfacţiei sexuale) s-a realizat prin acţiunea mijloc (pipăirea şi vizualizarea zonelor intime ale minorelor) cu excluderea din start a penetraţiei.

Opinia instanţei de fond a fost întărită şi de concluziile rapoartelor medico-legale care au constatat că ambele minore sunt virgine şi că nu au prezentat la examinare leziuni în zona organelor genitale sau în altă regiune a corpului.

Sunt consideraţiuni pentru care tribunalul a apreciat că faptele săvârşite de inculpat în dauna părţilor vătămate R.Ş.I. şi C.O.A. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de perversiune sexuală prevăzute de art. 201 alin. (2) C. pen.

Situaţia de fapt, aşa cum a fost reţinută de instanţă a fost dovedită de probele aflate la dosarul cauzei, probe administrate la urmărirea penală şi care au fost recunoscute şi însuşite de inculpat.

La individualizarea pedepselor, instanţa a ţinut seama de dispoziţiile părţii generale ale codului penal, de limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială a codului aşa cum au fost acestea reduse potrivit dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen., de gradul concret de pericol social al faptei, de persoana inculpatului, precum şi de circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Instanţa a ţinut seama mai întâi de gradul ridicat de pericol social al faptelor, dat de modul de săvârşire (de fiecare dată în loc public) de numărul faptelor (trei), de vârsta părţilor vătămate, cuprinsă între 7 şi 8 ani, precum şi de consecinţele pe care acestea le-au avut asupra psihicului celor trei minore, consecinţe care le vor marca viaţa multă vreme.

În al doilea rând, instanţa a ţinut seama de persoana inculpatului, infractor primar, tânăr, cu o bună conduită pe durata întregului proces penal, care a recunoscut faptele cu sinceritate şi pe care le-a regretat. Ţinând cont de modalitatea de săvârşire a faptelor şi vârsta foarte fragedă a victimelor sale şi fără a-şi atribui în niciun fel competenţe pe care nu le are, instanţa a apreciat că inculpatul, prin forma de manifestare a acţiunilor sale infracţionale, prezintă dereglări comportamentale din sfera patologicului.

În schimb, faţă de împrejurarea că inculpatul nu are o viaţă de familie organizată şi că nu are un loc de muncă stabil, deşi vârsta sa impunea acest lucru, nu a depistat nicio împrejurare care să se constituie în circumstanţe atenuante. Faptul că a avut o atitudine sinceră, de recunoaştere a faptelor, a fost exploatat de inculpat în favoarea sa prin atragerea dispoziţiilor favorabile ale art. 320¹ C. proc. pen.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa şi inc. C.C.A.

Parchetul a criticat soluţia pentru greşita schimbare a încadrării juridice, considerând că încadrarea corectă a faptelor este cea prevăzută de art. 20 raportat la art. 197 alin. (1), (3) C. pen., având în vedere că inculpatul a acţionat asupra părţilor vătămate prin constrângere, acestea erau în imposibilitate de a se apăra, precum şi în funcţie de Decizia nr. 3/2005 pronunţată în recurs în interesul legii.

În apelul parchetului se mai arată că, în situaţia în care se va aprecia că încadrarea juridică este cea prev. la art. 201, se solicită reţinerea alin. (1), (2) şi (4) de la acest text, întrucât faptele au fost comise prin constrângere şi fără posibilitatea de apărare.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepselor, solicită aplicarea maximului special şi a unui spor de 5 ani de contopire, cu reţinerea dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen.

Inculpatul C.C.A. solicită prin apelul său, reducerea pedepselor aplicate, ca urmare a atitudinii procesuale de recunoaştere şi regret şi a aplicării art. 320¹ C. proc. pen.

Verificând sentinţa atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, Curtea de Apel Bucureşti a constatat următoarele:

Situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare a fost recunoscută de inculpat, pe baza probelor administrate la urmărirea penală, de către instanţa de fond, astfel că acţiunile inculpatului şi vinovăţia acestuia sunt corect stabilite.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor privind pe părţile vătămate R.Ş.I. şi C.O.A., în plus faţă de considerentele instanţei de fond, trebuie stabilită care a fost intenţia inculpatului, dacă aceasta a fost pusă în executare şi rezultatul produs sau care s-ar fi putut produce.

În Decizia nr. 3/2005, actul sexual de orice natură este modalitatea de obţinere a satisfacţiei sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex.

Intenţia inculpatului trebuie identificată din modul de acţiune, care rezultă din probe.

Astfel, în cele două cazuri, inculpatul a obligat victimele să stea într-o anumită poziţie şi le-a pipăit. În acest mod, inculpatul a obţinut satisfacţia sexuală, dovadă fiind urmele biologice de pe hainele victimei.

Din această stare de fapt, reiese că inculpatul nu a avut intenţia de relaţie sexuală, în înţelesul de raport sexual, cu cele două victime, punând în executare intenţia sa de a obţine satisfacţie sexuală proprie, prin atragere şi pipăire a victimelor şi revizualizarea zonelor intime şi a poziţiilor la care au fost constrânse părţile vătămate. Toate aceste acţiuni ale inculpatului reprezintă orice alte modalităţi de obţinere a rezultatului de satisfacţie sexuală, aşa cum sunt explicate şi în Decizia nr. 3/2005.

Aceste considerente, alăturate celor reţinute în mod corect de instanţa de fond, determină încadrarea juridică la art. 201 C. pen., în sensul că actele inculpatului reprezintă acte de perversiune sexuală.

Din modul de comitere a celor două fapte, încadrarea juridică este cea prevăzut la art. 201 alin. (1) şi (2) C. pen., ambele producând scandal public şi săvârşite cu persoane care nu au împlinit vârsta de 15 ani.

După schimbarea de încadrare juridică aşa cum s-a menţionat mai sus, s-a aplicat câte o pedeapsă, în limitele stabilite ca urmare a aplicării art. 320¹ C. proc. pen., orientate către maximul special, având în vedere pericolul social deosebit al fiecărei fapte, modalitatea de comitere şi mai ales urmările produse asupra evoluţiei ulterioare ale victimelor.

Aceleaşi împrejurări au fost avute în vedere şi la aplicarea pedepsei pentru infracţiunea prevăzută de art. 202 alin. (1), majorând pedeapsa aplicată de instanţa de fond, pentru ca aceasta să corespundă criteriile prevăzute la art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Solicitarea inculpatului de reducere a pedepselor este nefondată.

Pentru aceste considerente, pe calea Deciziei penale nr. 316 din 15 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa împotriva Sentinţei penale nr. 280 din 05 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa.

S-a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând în fond:

S-a descontopit pedeapsa principală rezultantă, de 3 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară de 2 ani închisoare, aplicate inculpatului C.C.A., în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.

În temeiul art. 202 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpatul C.C.A. la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare.

În temeiul art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de perversiune sexuală, astfel cum a fost stabilită prin sentinţa penală apelată, din art. 201 alin. (2) C. pen., în art. 201 alin. (1) şi (2) C. pen.

În temeiul art. 201 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen., l-a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă principală de 6 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi e) C. pen., ca pedeapsă complementară.

În baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de perversiune sexuală, astfel cum a fost stabilită prin sentinţa penală apelată, din art. 201 alin. (2) C. pen., în art. 201 alin. (1) şi (2) C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a) - art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 C. pen., s-a dispus ca inculpatul C.C.A. să execute pedeapsa principală cea mai grea, respectiv 6 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi e) C. pen., ca pedeapsă complementară.

S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II a, lit. b) şi e) C. pen.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale Sentinţei penale apelate.

În temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

S-a respins ca nefondat, apelul declarat de inculpatul C.C.A., împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Împotriva acestei decizii în termen legal s-au exercitat recursuri de către Parchet, care a criticat soluţia pentru greşita încadrare juridică a faptelor în ceea ce priveşte părţile vătămate R.Ş. şi C.O., considerând că încadrarea corectă a faptelor este cea prevăzută de art. 20 raportat la art. 197 alin. (1), (3) C. pen., având în vedere că inculpatul a acţionat asupra părţilor vătămate prin constrângere, acestea erau în imposibilitate de a se apăra, precum şi în funcţie de formula de interpretare a infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală cuprinsă în Decizia nr. 3/2005 pronunţată în recurs în interesul legii.

În recursul parchetului se mai arată că, în situaţia în care se va aprecia că încadrarea juridică este cea prev. la art. 201, se solicită reţinerea şi alin. 4 de la acest text, întrucât faptele au fost comise prin constrângere şi fără posibilitatea de apărare din partea victimelor.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepselor, solicită aplicarea maximului special şi a unui spor de 5 ani de contopire, cu reţinerea dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen.

Inculpatul C.C.A. solicită prin recursul său, reducerea pedepselor aplicate, ca urmare a atitudinii procesuale de recunoaştere şi regret şi a aplicării art. 320¹ C. proc. pen.

Verificând sentinţa şi decizia atacate pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, motivele de casare invocate, sunt de constatat următoarele:

Situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare a fost recunoscută de inculpat, pe baza probelor administrate la urmărirea penală, astfel că acţiunile inculpatului şi vinovăţia acestuia sunt corect stabilite.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor comise în dauna părţilor vătămate R.Ş. şi C.O. sunt de făcut o serie de precizări.

Problematica interpretativă esenţială este aceea a delimitării actelor sexuale de orice natură, comise cu o persoană de acelaşi sex sau de sex diferit, de actele de perversiune sexuală.

Sistemul penal român actual a modificat definiţia violului, adoptând un model francez care a fost abandonat chiar de aceştia imediat, tocmai din cauza impreciziei formulării. Conform modelului, orice act care nu presupunea un act de penetrare, în sens larg, era calificat ca o agresiune sexuală. Art. 201 C. pen. este construit pe ideea că actul de perversiune sexuală ar fi orice alt act decât actul sexual de orice natură. O asemenea formulare, care lezează în mod vizibil logica, nu exprimă altceva decât situaţia paradoxală în care a plasat legiuitorul român cele două texte.

Atât definiţia violului, cât şi ideea de act de perversiune sexuală, pleacă de la premisa eronată că celălalt text conţine un criteriu cât de cât precis pentru a putea fi folosit la delimitarea celor două noţiuni. În realitate, nici unul dintre texte nu conţine o asemenea modalitate. Mai mult, legiuitorul incriminează în art. 201 C. pen., atât comportamente ce lezează morala (de exemplu, actul de perversiune consimţit, comis în public), cât şi acte ce vizează libertatea sexuală a persoanei (de exemplu, precum în speţă, actul de perversiune sexuală comis cu un minor sub 15 ani sau când actul de perversiune este comis prin constrângere).

În materia supusă interpretării a intervenit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care pe calea recursului în interesul legii exprimat prin Decizia nr. 3/2005 a instituit anumite linii de demarcaţie (deşi din motivarea deciziei se pot desprinde contexte situaţionale greu de descifrat juridic).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3/2005 a statuat că, prin acte de perversiune sexuală, se înţeleg orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale decât cele specifice actelor sexuale de orice natură. Astfel, celelalte practici sexuale, care nu sunt fiziologic apte să producă orgasm ar fi: mângâierile obscene, fetişismul, voyeurismul, exibiţionismul sau bestialitatea. Aceasta, deoarece agentul, prin comiterea actelor, nu urmăreşte un raport sexual, ci doar obţinerea excitaţiei sexuale nefinalizate.

În aceste condiţii, actul sexual de orice natură are o semnificaţie mai largă, în schimb, în cazul infracţiunii de perversiune sexuală, este o noţiune particulară cu un conţinut mai restrâns. În majoritatea sistemelor penale regula este inversă, şi anume se stabileşte cu precizie în ce constă actul specific violului, restul actelor urmând a fi calificate ca acte de perversiune.

Dincolo însă de asta, criteriul esenţial de delimitare este acela al existenţei sau nu a actului de penetrare, în cazul violului, şi a lipsei acestuia, în cazul altor forme de agresiune cu caracter sexual, aspecte aduse în discuţie la nivelul instanţelor inferioare şi dezvoltate corespunzător.

Judecătorul este cel care, în concret, va putea decide dacă actul respectiv se subsumează definiţiei de la viol sau, dimpotrivă, este un act ce ar intra sub incidenţa art. 201 C pen., adică act de perversiune sexuală.

În speţă, inculpatul a obligat victimele respective să stea într-o anumită poziţie şi le-a pipăit. În acest mod, inculpatul a obţinut satisfacţia sexuală, dovadă fiind urmele biologice de pe hainele victimei. Din această stare de fapt, reiese că inculpatul nu a avut intenţia unui raport sexual susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de viol, cu cele două victime, punând în executare intenţia sa de a obţine doar satisfacţie sexuală, prin atragere şi pipăire a victimelor, fără penetrare. Toate aceste acţiuni ale inculpatului reprezintă orice alte modalităţi de obţinere a rezultatului de satisfacţie sexuală, aşa cum sunt explicate în Decizia 3/2005.

Din modul de comitere a celor două fapte, în care părţi vătămate au figurat Z.R.J. şi R.Ş.I., încadrarea juridică tipică este cea prevăzut la art. 201 alin. (1) C. pen.

Încheiem prin a specifică că legiuitorul a avut totuşi grijă să nu omită a reglementa formele agravate ale celor două infracţiuni, viol şi perversiune, de o manieră însă aproape identică, ca şi când ar fi dorit ca ambele să ocupe poziţia centrală, deşi, de principiu, unul dintre texte are un caracter complementar raportat la celălalt.

În consecinţă, din interpretarea literală a textului art. 201 alin. (2) C. pen. rezultă că fapta este incriminată dacă actul de perversiune sexuală este comis cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani.

Privind în planul normativ, actul de perversiune sexuală înscris la art. 201 alin. (1) trebuie realizat în public sau să fi produs scandal public. În aceste condiţii alin. (1) protejează valorile morale ale societăţii, în schimb alin. (2) protejează în mod evident libertatea sexuală a unui minor, care nu cunoaşte semnificaţia unor acte cu caracter sexual. Aparte de interpretarea dată art. 201 alin. (2) de către instanţa de recurs, care acceptă teoria autonomiei conceptuale a acestuia faţă de alin. (1), inclusiv prin prisma principiul interesului superior al copilului, în cauză cerinţa ca fapta să fie comisă în public în forma delimitată de art. 152 C. pen. este îndeplinită, ca şi forma concretă cerută de conţinutul alin. (2).

Incidenţă în cauză va avea însă şi alin. (4) al art. 201 C. pen.

Această formă agravată există atunci când actele de perversiune sunt comise asupra unei persoane aflată în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere.

O primă observaţie care trebuie făcută este aceea că fapta simetrică acestei forme agravate este infracţiunea de viol. Această formă agravată este denumită în doctrină perversiune sexuală agresivă. Dacă schimbăm expresia "acte de perversiune sexuală" cu "acte sexuale de orice natură” fapta se va încadra perfect în dispoziţiile art. 197 alin. (1) C pen.

Spre deosebire de infracţiunea de viol, unde fapta este tipică doar dacă s-a folosit constrângerea sau autorul a profitat de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, în cazul perversiunilor sexuale forma agresivă, fapta este tipică dacă se foloseşte constrângerea sau se comite asupra unei persoane aflată în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

În cauza prezentă, fapta este întrunită în tipicitatea sa, s-au realizat acte de perversiune sexuală comise prin constrângere sau asupra unei persoane aflată în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

După schimbarea de încadrare juridică în formula menţionată mai sus, se va aplica câte o pedeapsă, în limitele stabilite ca urmare a aplicării art. 320¹ C. proc. pen., având în vedere pericolul social deosebit al fiecărei fapte de perversiune, modalitatea de comitere şi mai ales urmările produse asupra evoluţiei ulterioare ale victimelor.

Sancţiunile de câte 6 ani închisoare apar a fi echilibrate în procesul de evaluare a faptelor, urmărilor, persoanei inculpatului şi, pe de altă parte, scopului urmărit prin aplicarea lor.

În final vor fi contopite pedepsele cuantificate de câte 6 ani închisoare cu cea de 3 ani pentru infracţiunea prev. de art. 202 alin. (1) C. pen., în final cea mai grea de 6 ani şi 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) teza a II-a, b) şi e) C. pen.

Solicitarea inculpatului de reducere a pedepselor este nefondată, motivele menţionate la analiza recursului declarat de parchet, în sensul reţinerii şi a unei alte forme agravate, sunt în sensul respingerii ca nefondat a recursului declarat de inculpat, cu obligarea sa la cheltuieli judiciare statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 316 din 15 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Casează în parte decizia penală atacată şi în parte Sentinţa penală nr. 280 din 5 septembrie 2012 a Tribunalului Ialomiţa şi în rejudecare:

În baza art. 334 C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică a faptei prevăzută de art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. (două fapte) în infracţiunea prevăzută de art. 201 alin. (1), (2) şi (4) C. pen. (două fapte- părţi vătămate Z.R.J. şi R.Ş.I.).

În baza art. 201 alin. (1), (2) şi (4) C. pen. cu aplicarea art. 320¹ alin. (1) şi (7) C. proc. pen. (două fapte) condamnă pe inculpatul C.C.A. la două pedepse de câte 6 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) şi e) C. pen. alături de fiecare faptă.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen. contopeşte pedepsele aplicate prin prezenta cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 202 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 320¹ alin. (1) şi (7) C. proc. pen. şi dispune ca în final inculpatul C.C.A. să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) şi e) C. pen.

Face aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) şi e) C. pen.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 21 iunie 2012 la 29 martie 2013.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 29 martie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1091/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215...		ICCJ. Decizia nr. 1097/2013. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 1093/2013. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1093/2013. Penal