ICCJ. Decizia nr. 1113/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1113/2013
Dosar nr. 2301/2/2013/a1
Şedinţa publică din 29 martie 2013
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 26 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 2301/2/2013 (997/2013), Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, a dispus arestarea persoanei solicitate T.F.A. pe o perioadă de 5 zile, începând cu data de 26 martie 2013, până la data de 30 martie 2013.
A fixat termen la data de 29 martie 2013 la ora 08.30 pentru prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare, însoţit de traducerea acestuia în limba română. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Curtea a constatat că în cauză sunt îndeplinite cerinţele art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.
S-a reţinut că la dosar există solicitarea Interpol, în care sunt precizate datele cu privire la mandatul emis de autorităţile judiciare din Ungaria, cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, pe teritoriul acelui stat, constând în aceea că ar fi săvârşit infracţiuni de fraudă prevăzute de art. 318 C. pen. ungar. Având în vedere că în cauză nu există probe, privind emiterea unui mandat pentru aceeaşi faptă, de către autorităţile române, Curtea a admis cererea şi faţă de pericolul faptelor, precum şi în raport de sancţiunea dispusă în cauză şi a dispus arestarea pe o durată de 5 zile.
Împotriva acestei încheieri, persoana solicitată a declarat, în termenul legal, prezentul recurs, solicitând casarea acesteia şi punerea de îndată în libertate a persoanei solicitate. Recursul nu este fondat.
Raţiunea mandatului european de arestare constă în necesitate de a asigura garanţia că infractorii nu se pot sustrage justiţiei, el reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în faţa justiţiei statului emitent pentru instrumentarea procedurilor penale.
În cadrul acestei proceduri, reglementată printr-o lege specială, instanţa de judecată, în calitate de autoritate judiciară, nu este abilitată să verifice apărările persoanei solicitate pe fondul cauzei, respectiv dacă se face sau nu vinovată de comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competenţa să se pronunţe cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuată de autoritatea judiciară emitentă sau cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.
Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăşte, prin prisma dispoziţiilor art. 77, art. 88, art. 89, art. 90 şi art. 94 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată, asupra arestării şi predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condiţiile referitoare la emiterea mandatului, la identificarea persoanei solicitate, la existenţa dublei încriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau dacă există situaţii ce se constituie în motive de refuz, făcând incidente dispoziţiile art. 88 din lege.
A proceda altfel ar însemna să se încalce principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce, ce stă la baza executării mandatului european de arestare emis de o autoritate judiciară competentă, de către instanţa română, în temeiul art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată.
Art. 103 din Legea nr. 302/2004, prevede că dacă persoana a fost reţinută potrivit art. 101, judecătorul poate dispune, prin încheiere motivată, pe baza semnalării transmise prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol), arestarea persoanei solicitate sau obligarea de a nu părăsi localitatea pe o durata de 5 zile.
În acest caz, instanţa amână cauza şi fixează un termen de 5 zile pentru prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare, însoţit de traducerea în limba română.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Analizând actele şi lucrările din dosar, Înalta Curte constată că încheierea atacată este legală şi temeinică, în sensul că în mod corect s-a dispus arestarea persoanei solicitate pe o perioadă de 5 zile, începând cu data de 26 martie 2013 până la data de 30 martie 2013.
Opţiunea instanţei de a alege măsura arestării preventive pe o perioadă de 5 zile, a fost determinată de caracterul urgent al procedurii şi de asigurare a executării mandatului de arestare, persoana solicitată fiind cercetată cu privire la săvârşirea unor infracţiuni de fraudă prevăzute de art. 318 C. pen. ungar.
Aşa fiind, recursul declarat de persoana solicitată T.F.A., va fi respins ca nefondat urmând a fî obligat recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată T.F.A. împotriva încheierii din 26 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 2301/2/2013 (997/2013).
Obligă recurentul persoană solicitată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1114/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1105/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
