ICCJ. Decizia nr. 1114/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1114/2013

Dosar nr. 4287/83/2009/a2

Şedinţa publică din 29 martie 2013

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 21 martie 2013_,pronunţată în Dosarul nr. 4287/83/2009, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, printre altele, în baza art. 160^a C. proc. pen., a respins ca neîntemeiată propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea privind rearestarea inculpaţilor C.I.P. şi H.M.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, în esenţă, că, în cauză sunt într-adevăr întrunite formal cerinţele art. 160^a alin. (4) C. proc. pen., însă cu toate acestea, pentru a dispune luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor apelanţi trebuie ca aceasta să fie necesară pentru interesul bunei desfăşurări a procesului penal şi proporţională cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia.

S-a reţinut că în cauză primul termen de judecată a fost fixat în 10 mai 2012, termen la care inculpaţii apelanţi au fost prezenţi. De asemenea, inculpaţii apelanţi s-au prezentat şi la toate celelalte termene de judecată fixate în cauză, inclusiv la termenul de judecată din 21 martie 2013.

Împrejurarea că, faţă de cei doi inculpaţi apelanţi s-a început urmărirea penală într-o altă cauză, pentru infracţiuni pretins a fi comise după ce au fost puşi în libertate în prezenta cauză, respectiv în lunile iunie şi septembrie ale anului 2012, nu impune, în opinia curţii, a se lua din nou faţă de aceştia măsura arestării preventive, aceasta nefiind nici necesară pentru buna desfăşurare a judecăţii şi nici proporţională cu scopul urmărit.

S-a mai reţinut că perseverenţa infracţională a inculpaţilor apelanţi va putea fi avută în vedere, atât în prezenta cauză, la o eventuală reindividualizare a pedepsei, cât şi în cealaltă cauză în care sunt cercetaţi, în eventualitatea trimiterii în judecată şi a pronunţării unei soluţii de condamnare.

Prima instanţă a mai precizat, de asemenea, că în cauza în care inculpaţii apelanţi sunt cercetaţi pentru noile infracţiuni, s-a dispus arestarea acestora în data de 29 decembrie 2012, prin încheierea nr. 57/CC/2012 a Tribunalului Satu Mare, iar Curtea de Apel Oradea, prin încheierea penală nr. 93/IR/2012 a dispus în data de 7 decembrie 2012, ca urmare a admiterii recursurilor declarate de inculpaţi şi a casării încheierii, respingerea propunerii de arestare preventivă şi punerea în libertate a inculpaţilor.

De la această dată, 7 decembrie 2012, în sarcina inculpaţilor apelanţi nu s-a mai reţinut comiterea altor fapte de natură penală, iar aceştia, aşa cum s-a arătat, s-au prezentat la toate termenele de judecată ce au fost fixate în cauză, condiţii în care s-a apreciat că buna desfăşurare a procesului penal este asigurată, nefiind necesar să se ia faţă de cei doi inculpaţi, din nou, măsura arestării preventive, aceasta nerespectând nici principiul oportunităţii şi nici cel al proporţionalităţii.

Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii propunerii de arestare preventivă invocată de apărătorul ales al inculpatului apelant C.I.P., curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată.

Împotriva acestei încheieri în termen legal a formulat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, arătându-se că hotărârea judecătorească este netemeinică, analiza cerinţelor de necesitate şi proporţionalitate a rearestării inculpaţilor realizându-se într-o notă totală de abstractizare în raport de particularităţile speţei concrete.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a apreciat că în prezenta cauză există motive pertinente care să indice că măsura restrictivă de libertate, este astăzi insuficientă şi nu-şi mai găseşte justificarea, fiind necesară privarea de libertate a celor doi inculpaţi, dovada constituind-o însuşi faptul comiterii de noi infracţiuni, de aceeaşi natură, ulterior momentului iniţial la care s-a apreciat suficienţa măsurii alternative celei private de libertate.

În final, reprezentantul parchetului a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi pronunţarea unei hotărâri prin care, în acord cu prevederile art. 160^a alin. (4) C. proc. pen., în raport de noile împrejurări apărute, să se dispună, din nou, arestarea preventivă a inculpaţilor C.I.P. şi H.M..

Criticile aduse nu sunt fondate.

Analizând legalitatea şi temeinicia încheierii recurate sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu conform art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen. sub toate celelalte aspecte, Înalta Curte reţine că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea nu este fondat urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează.

Art. 23 din Constituţia României garantează libertatea individuală şi siguranţa persoanei.

Din prevederile acestui text constituţional - art. 23 - rezultă interesul evident pe care l-a manifestat legiuitorul constituţional în legătură cu reglementarea clară şi precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituţie, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumţia de nevinovăţie este unul dintre principiile constituţionale.

Prin urmare, art. 23 din Constituţie conferă arestării preventive o configuraţie juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operaţiunilor fireşti, judiciare. Constituţia reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei şi permite justiţiei să se deruleze.

În conformitate cu stipulaţiile art. 5, parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de stipulaţiile art. 5, parag. 1 lit. c) din CEDO.

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu stipulaţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Astfel cum a statuat şi instanţa de contencios european, pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (cauza Becciev c.Moldovei). La fel este şi cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuţie din perspectiva art. 5, în aceste circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant şi suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (cauza Letellierc. Franţei). La menţinerea unei persoane în detenţie, instanţele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci şi la alte circumstanţe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legătura cu familia (cauza Neumeister c.Austriei).

În ceea ce priveşte natura şi pericolul, social al infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii, este adevărat că - în măsura în care se va dovedi că ele există şi au fost comise cu vinovăţie de aceştia - sunt grave, dar natura şi gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îi excludă de plano pe inculpaţi de la dreptul legal şi constituţional de a fi puşi în libertate în cursul procedurii; aceasta cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului, rezonanţa socială negativă a faptelor se estompează.

A considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv şi menţinută în această stare până la soluţionarea fondului cauzei sau până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, care, eventual, s-ar pronunţa in cauza, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii, este nepermis, fiind contrar legii.

Pe de altă parte, regula respectării libertăţii individuale stabilită în art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, consacrată şi de legislaţia internă, inclusiv la nivel constituţional, permite aşa cum s-a arătat, derogări dar numai în cazuri excepţionale, care reclamă protejarea interesului public.

Tulburarea ordinii publice, provocată ca urmare a comiterii unei infracţiuni, nu poate constitui un motiv pertinent şi suficient pentru refuzul de liberare din detenţie provizorie, decât dacă indicii concrete demonstrează că, prin lăsarea acuzatului în libertate, ordinea publică ar fi realmente ameninţată.

Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reţinut, persoana acuzată este îndreptăţită să obţină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.

Natura faptelor, gravitatea şi efectele lor nu justifică, în sine, necesitatea continuării prevenţiei în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice.

Examinându-se actele şi lucrările dosarului se constată că inculpaţii C.I.P. şi H.M. au fost trimişi în judecată prin rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea în Dosarul nr. 45/P/2009 pentru comiterea infracţiunilor de dare de mită, prevăzută de art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000, constituirea unui grup infracţional organizat cu scopul comiterii de infracţiuni grave, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi contrabandă calificată prevăzută de art. 270 rap. la art. 274 din Legea nr. 86/2006.

În cursul urmăririi penale, faţă de cei doi inculpaţi s-a dispus, prin încheierea penală nr. 29 din 1 august 2009 a Tribunalului Satu Mare, luarea măsurii arestării preventive, măsură menţinută până la data de 15 decembrie 2009, dată în care prin decizia penală nr. 552/R din 15 decembrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, ca urmare a admiterii recursurilor declarate de inculpaţi s-a dispus în baza art. 139 alin. (1) şi (3⁵) coroborat cu art. 145¹ C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi ţara.

Prin sentinţa penală nr. 222 din 21 decembrie 2011 a Tribunalului Satu Mare, cei doi inculpaţi au fost condamnaţi pentru comiterea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată la o pedeapsă rezultantă de câte 6 ani închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. ca şi pedeapsă complementară, pe o durată de 5 ani.

Atât D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, cât şi cei doi inculpaţi au apelat această sentinţă.

La termenul de judecată din 28 februarie 2013, procurorul de şedinţă a solicitat ca, în baza art. 160^a alin. (4) C. proc. pen., să se dispună rearestarea preventivă a inculpaţilor apelanţi C.I.P. şi H.M., deoarece au intervenit elemente noi, care fac necesară privarea de libertate a acestora. Astfel, s-a arătat că, ulterior punerii lor în libertate, cei doi inculpaţi apelanţi au comis alte infracţiuni, respectiv două infracţiuni, una de trafic de influenţă şi una de dare de mită, tocmai în legătură cu modul în care trebuia soluţionată prezenta cauză.

S-au depus la dosarul cauzei, în copie, ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale din 28 noiembrie 2012, dată de D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea în Dosarul nr. 59/P/2012, prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de cei doi inculpaţi pentru comiterea în concurs a infracţiunilor de trafic de influenţă, prev. şi ped. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi dare de mită, prev. şi ped. de art. 255 C. pen. rap. la art. 6 şi 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, ordonanţa de extindere a cercetării penale din 9 ianuarie 2013, dată în acelaşi dosar, prin care s-a extins cercetarea penală şi s-a început urmărirea penală faţă de P.M., sub aspectul infracţiunii de luare de mită, prev. şi ped. de art. 254 C. pen. rap. la art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000 şi T.M., pentru comiterea infracţiunii de complicitate la luare de mită, prev. şi ped. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 6 şi 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, referatul cu propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor C.I.P. şi H.M., formulat în Dosarul nr. 59/P/2012, ordonanţa de extindere a cercetării penale din 29 noiembrie 2012, prin care s-a extins cercetarea penală şi s-a început urmărirea penală faţă de T.M. sub aspectul comiterii infracţiunilor de trafic de influenţă, prev. şi ped. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi complicitate la dare de mită, prev. şi ped. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 255 C. pen. şi rap. la art. 6 şi 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 şi faţă de M.I.A. sub aspectul comiteri infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă, prev. şi ped. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 257 C. pen. şi rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, rezoluţia de începere a urmăririi penale din 26 noiembrie 2012, prin care s-a început urmărirea penală faţă de inculpaţii C.I.P. şi H.M. pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. şi ped. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi dare de mită, prev. şi ped. de art. 255 C. pen. rap. la art. 6 şi 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, precum şi încheierile penale nr. 57/CC din 29 noiembrie 2012 a Tribunalului Satu Mare, prin care s-a dispus arestarea preventivă a celor doi inculpaţi apelanţi şi încheierea penală nr. 58/CC din 30 noiembrie 2012 prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului T.M. şi s-a luat faţă de inculpatul M.I.A. măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

S-a cerut rearestarea preventivă a celor doi inculpaţi apelanţi, apreciindu-se că în cauză există temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) şi d) C. proc. pen.

La termenul de judecată din 21 martie 2013, procurorul de şedinţă a reiterat şi susţinut cererea, cerând arestarea din nou a celor doi inculpaţi apelanţi şi precizând că necesitatea rearestării vine pe fondul comiterii unor noi fapte, care sunt similare pentru cele pentru care cei doi inculpaţi apelanţi au fost trimişi în judecată în cauza dedusă judecăţii şi, aceste noi fapte au fost comise de aceşti inculpaţi tocmai cu privire la soluţionarea favorabilă a prezentei cauzei, perseverenţa infracţională a inculpaţilor fiind cea care justifică rearestarea.

Potrivit art. 160^a alin. (4) C. proc. pen., faţă de inculpatul care a mai fost arestat în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, se poate dispune din nou această măsură, dacă au intervenit elemente noi care fac necesară privarea sa de libertate, iar potrivit art. 148 C. proc. pen., măsura arestării preventive poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute de lit. a)-f).

Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a reţinut că sunt întrunite formal cerinţele prevăzute de art. 160^a alin. (4) C. proc. pen. în sensul că ulterior punerii lor în libertate în prezenta cauză, faţă de cei doi inculpaţi s-a dispus prin ordonanţa din 26 noiembrie 2012 a D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, începerea urmăririi penale pentru comiterea infracţiunilor de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen. raportat la art. 6 şi 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că în data de 2 iunie 2012 au pretins de la denunţătorul C.N. suma de 20.000 euro, lăsându-l să creadă că are influenţă asupra unui judecător de la Curtea de Apel Oradea, pe care-l vor determina să pronunţe în Dosarul nr. 4287/83/2009 aflat în apel pe rolul Curţii de Apel Oradea, o soluţie favorabilă.

De asemenea, s-a reţinut că, în cursul lunii septembrie 2012, inculpaţii i-au promis unui judecător de la Curtea de Apel Oradea că, prin intermediari, vor cumpăra de la cumnatul judecătorului un autoturism marca B. cu o sumă mai mare decât preţul real al maşinii, pentru ca acesta să pronunţe o soluţie favorabilă în Dosarul nr. 4287/83/2009.

Cu toate acestea, pentru a se dispune luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor trebuie ca aceasta să fie necesară pentru interesul bunei desfăşurări a procesului penal şi proporţională cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia.

De altfel, practica judiciară a decis că luarea măsurii; arestării preventive nu este obligatorie, ci stă la dispoziţia judecătorului care face şi un examen de oportunitate, nu numai de legalitate şi temeinicie.

Astfel, trebuie, pe de o parte, ca măsura arestării preventive să fie necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal şi, pe de altă parte, trebuie demonstrat caracterul insuficient al altor măsuri preventive pentru realizarea cu aceeaşi eficienţă a scopurilor prevăzute de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., faţă de prezumţia de libertate de care se bucură cei doi inculpaţi apelanţi şi de caracterul de excepţie al măsurii arestării preventive.

Cerinţa proporţionalităţii, ce decurge din cea a necesităţii, presupune existenţa unui just echilibru între măsura privativă de libertate şi scopul urmărit prin dispunerea acesteia, în vederea garantării libertăţii persoanei şi evitării oricărui arbitrariu în luarea acestei măsuri atât de grave.

În speţă, trebuie analizat dacă, în actualul stadiu procesual, se impune a se dispune faţă de cei doi inculpaţi apelanţi, din nou, măsura arestării preventive, respectiv dacă această măsură este necesară pentru a asigura buna desfăşurare a judecăţii şi dacă măsura arestării preventive este proporţională cu acest scop.

Este de precizat că, în cauza în care inculpaţii apelanţi sunt cercetaţi pentru noile infracţiuni, s-a dispus arestarea acestora în data de 29 decembrie 2012, prin încheierea nr. 57/CC/2012 a Tribunalul Satu Mare, iar Curtea de Apel Oradea, prin încheierea penală nr. 93/IR/2012 a dispus, în data de 7 decembrie 2012, ca urmare a admiterii recursurilor declarate de inculpaţi şi a casării încheierii, respingerea propunerii de arestare preventivă şi punerea în libertate a inculpaţilor.

De la această dată, 7 decembrie 2012, în sarcina inculpaţilor apelanţi nu s-a mai reţinut comiterea altor fapte de natură penală iar aceştia, s-au prezentat la toate termenele de judecată ce au fost fixate în cauză, condiţii în care, se apreciază că buna desfăşurare a procesului penal este asigurată, nefiind necesar să se ia faţă de cei doi inculpaţi, din nou, măsura arestării preventive, aceasta nerespectând nici principiul oportunităţii şi nici pe cel al proporţionalităţii.

În prezenta cauză, primul termen de judecată a fost fixat în 10 mai 2012, termen la care inculpaţii apelanţi au fost prezenţi. De asemenea, inculpaţii apelanţi s-au prezentat şi la toate celelalte termene de judecată fixate în cauză, inclusiv la termenul de judecată de azi, 21 martie 2013.

Chiar dacă infracţiunile pentru care faţă de cei doi inculpaţi apelanţi s-a început urmărirea penală sunt infracţiuni de corupţie şi au legătură cu prezenta cauză, susţinându-se că aceştia au încercat prin comiterea acestor infracţiuni să obţină o soluţie favorabilă în prezentul dosar, în raport de datele la care se susţine că s-au comis aceste noi fapte şi de atitudinea procesuală a celor doi inculpaţi în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că măsura restrictivă care a fost dispusă faţă de aceştia este de natură să asigure buna desfăşurare a procesului penal, respectiv a judecăţii.

Perseverenţa infracţională a inculpaţilor apelanţi va putea fi avută în vedere atât în prezenta cauză, la o eventuală reindividualizare a pedepsei, cât şi cealaltă cauză în care sunt cercetaţi, în eventualitatea trimiterii în judecată şi a pronunţării unei soluţii de. condamnare.

Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua faţă de acesta una dintre măsurile preventive prevăzute de acest text de lege.

Alin. (1) al art. 139 C. proc. pen. prevede că măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile .care au determinat luarea măsurii.

În cursul judecării cauzei în faţa instanţei de fond, faţă de cei doi inculpaţi s-a luat prin decizia penală nr. 552/R din 15 decembrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, măsura obligării de a nu părăsi ţara, iar prin sentinţa penală prin care s-a dispus condamnarea inculpaţilor, Tribunalul Satu Mare nu a dispus revocarea acestei măsuri.

În speţă nu s-a formulat o cerere de înlocuire a măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea cu măsura arestării preventive, în fapt, nefiind în prezenţa unei încălcări cu rea-credinţă a măsurii aplicate sau a obligaţiilor, ci o cerere de arestare din nou a celor doi inculpaţi apelanţi, în condiţiile art. 160^a alin. (4) C. proc. pen.

Cât priveşte susţinerea că propunerea ar fi nelegală, pentru că nu a fost formulată în scris, se reţine că textul de lege în baza căruia a fost formulată nu prevede o asemenea condiţie, iar cererea procurorului a fost susţinută oral şi motivată, atât în fapt cât şi în drept, susţinerile fiind de altminteri consemnate şi în încheierea de şedinţă, astfel că nu se poate susţine că cei doi inculpaţi ar fi fost puşi în imposibilitatea de a-şi formula apărarea.

Pentru aceste considerente, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea va fi respins ca nefondat, încheierea pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a respins ca neîntemeiată propunerea formulată de Parchet privind rearestarea celor doi inculpaţi fiind apreciată ca legală şi temeinică.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii-inculpaţi se vor plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea împotriva încheierii din 21 martie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 4287/83/2009, privind pe inculpaţii C.I.P. şi H.M.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu, pentru intimaţii inculpaţi, în sumă de câte 25 RON, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 martie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1134/2013. Penal. Iniţiere, constituire de...		ICCJ. Decizia nr. 1113/2013. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 1114/2013. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1114/2013. Penal