ICCJ. Decizia nr. 1105/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1105/2013

Dosar nr. 4571/87/2011

Şedinţa publică din 29 martie 2013

Deliberând,

Asupra recursurilor penal de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 62 din 24 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia penală în Dosarul nr. 4571/87/2011, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 au fost condamnaţi inculpaţii C.L. fără antecedente penale şi B.I., la câte o pedeapsă de câte 5 (cinci) ani închisoare fiecare.

Li s-a interzis inculpaţilor exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a doua şi lit. b) C. pen. în condiţiile art. 71 C. pen.

În baza art. 65 C. pen. li s-a interzis inculpaţilor exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. timp de 2 (doi) ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, la plata către partea civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman a sumei de 12.795.330 RON cu majorările aferente, calculate până la achitarea integrală a prejudiciului cauzat bugetului de stat.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea părţii civile privind instituirea măsurilor asiguratorii.

S-a dispus comunicarea prezentei sentinţe către O.N.R.C., la data rămânerii definitive.

A fost obligat fiecare inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în fapt, următoarele:

Inculpaţii C.L. şi B.I. au fost în perioada 04 ianuarie 2003 - 01 august 2004 (ce face obiectul cauzei) administratori şi asociaţi ai SC K. SRL cu ultimul sediu în oraşul Zimnicea, judeţul Teleorman. SC K. SRL a fost înfiinţată de inculpatul C.L. la 13 ianuarie 2003, cu sediul în localitatea Amărăşti, judeţul Vâlcea. Obiectul de activitate al societăţii înregistrată la O.R.C. Vâlcea sub nr. J38/13/13 ianuarie 2003 era fabricarea şi comercializarea băuturilor alcoolice, distilate.

Anterior înregistrării societăţii, inculpatul C.L. a închiriat de la SC V. SA Vâlcea centrul de producţie din comuna Amărăşti. De la aceeaşi societate el a cumpărat utilaje de producţie vinuri şi rachiuri (factura fiscală nr. 9829806 din 16 ianuarie 2003) precum şi centrul de producţie din comuna Alunu, judeţul Vâlcea (contract de vânzare-cumpărare nr. 812/2003 - birou notar Public G.M. - Râmnicu Vâlcea).

În luna martie 2003, inculpatul C.L. a mutat sediul social al firmei sale în Tulcea, societatea fiind înregistrată la O.R.C. Tulcea sub nr. J36/132/2003.

În luna mai 2003, inculpaţii C.L. şi B.I. au schimbat sediul firmei în oraşul Zimnicea, societatea fiind înregistrată la O.R.C. Teleorman, sub nr. J34/222/2003.

Instanţa a reţinut că aceste mutări de sediu demonstrează intenţia infracţională a inculpaţilor care astfel puteau să fie mai greu urmăriţi de organele fiscale.

Totodată, aceste schimbări s-au realizat doar pe hârtie (dovadă fiind situaţia din Zimnicea, unde nu s-a desfăşurat nici o activitate, conform constatărilor organelor fiscale aflate la dosar), prin încheierea unor contracte de închiriere în cazul Tulcea cu martora I.J. şi în cazul Zimnicea cu martorul A.P.

În raport de sediul declarat, societatea a fost arondată Direcţiilor de Finanţe Publice din judeţele Vâlcea, Tulcea şi Teleorman.

De la D.G.F.P. Vâlcea - C.L. a ridicat un număr de 23 carnete facturi fiscale „băuturi alcoolice” şi 25 carnete avize de însoţire a mărfii „băuturi alcoolice”.

Conform documentelor aflate la dosarul cauzei a rezultat că activitatea infracţională s-a desfăşurat de cei 2 inculpaţi după ce societatea K. SRL fusese înfiinţată de inculpatul C.L., care la 10 iunie 2003 i-a deschis şi cont la BR - Sucursala D.A., el figurând ca titular de cont şi semnătură.

Astfel, în perioada ianuarie - august 2003, administrator a fost inculpatul C.L. iar în perioada 27 august 2003 - 25 noiembrie 2004 administrator a fost inculpatul B.I., însă, pe tot parcursul, indiferent de poziţia din firmă, activitatea o desfăşurau împreună, emiţând facturi şi efectuând extrageri de capital.

Cu privire la relaţia dintre cei doi, inculpatul C.L. a arătat că l-a cunoscut pe B.I. după înfiinţarea societăţii sale, respectiv prin luna februarie 2003, convenind să facă afaceri împreună, astfel că deşi spre exemplu în luna mai 2003 nu avea nici o calitate în societate desfăşura activităţi comerciale, el fiind şi cel care a propus mutarea sediului de la Tulcea la Zimnicea.

Pe de altă parte, inculpatul B.I. care s-a sustras urmăririi penale fiind cercetat în lipsă, i-a relatat într-o convorbire telefonică unui ofiţer de poliţie de la D.N.A. (data 05 iulie 2007), că „singura persoană responsabilă pentru săvârşirea infracţiunii (evaziune fiscală) este C.L., administratorul firmei”.

La 25 noiembrie 2004, după ce a desfăşurat activitatea infracţională ce face obiectul cauzei, cei doi inculpaţi au înstrăinat (cesionat) patrimoniul societăţii unor cetăţeni străini rezidenţi în România (iranian şi sirian), care nu au putut fi identificaţi. Anterior încercaseră să o înstrăineze unei persoane de 76 ani - V.P., însă nu au reuşit.

La data de 28 septembrie 2004 Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la unele operaţiuni suspecte de spălare de bani, efectuate de numiţii C.L., B.I., O.A., I.A.M., prin reprezentanţi ai SC K. SRL Zimnicea iar ceilalţi ai SC G.P.I. SRL Focşani.

Această sesizare a fost înaintată ulterior D.I.I.C.O.T. (Dosar 335/D/P/2004) care la rândul său (după ce s-a pronunţat cu privire la fapte din competenţa sa) l-a declinat la D.N.A. (Dosar 44 P/2007) care în final a fost declinat (după ce D.N.A. s-a pronunţat cu privire la faptele ce revin competenţei sale) la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, care să-i cerceteze pe cei în cauză pentru evaziune fiscală şi spălare de bani.

S-a stabilit, în urma cercetărilor efectuate, că în perioada 04 ianuarie 2003 - 01 august 2004 (cât s-a desfăşurat activitatea infracţională) principalii clienţi ai SC K. SRL Zimnicea administrată de inculpaţi au fost: SC G.P.I. SRL Focşani şi SC V.C. SA Constanţa, iar principalii furnizori în perioada 13 ianuarie 2003 - 28 februarie 2003 (inclusă în perioada infracţională menţionată mai sus) au fost: SC V. Drăgăşani, SC V.H. şi SC G. Popeşti.

În cadrul activităţilor comerciale derulate de societatea inculpaţilor cu clienţii şi furnizorii menţionaţi, au fost emise de SC K. SRL în perioada 02 iunie 2003 - 27 august 2003, un număr de 114 facturi fiscale către SC G.P.I. SRL Focşani în valoare totală de 15.809.875.900 ROL, produsul comercializat fiind conform facturilor „vin alb”.

În această perioadă au fost emise alte 25 facturi fiscale către SC V.C. SA în sumă totală de 9.460.751.091 ROL, produsul comercializat fiind conform facturilor „vin de masă”.

La 17 noiembrie 2003 SC K. SRL Zimnicea a livrat societăţii SC G.A.T. SRL utilaje în valoare de 903.210.000 ROL, încasând prin ordin de plată (3 ordine de plată) suma totală de 930.500.000 ROL.

Toate aceste operaţiuni comerciale şi fluxuri comerciale nu au fost evidenţiate în contabilitate aşa cum prevăd disp. art. 6 din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilităţii, societatea sustrăgându-se de la plata către bugetul statului a sumelor datorate cu titlu de accize, TVA şi impozit pe profit.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în O.U.G. nr. 158/2001 privind regimul accizelor, Legii nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, Legii nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, societatea inculpaţilor pentru activităţile desfăşurate era plătitor de accize, TVA şi impozit pe profit.

Având în vedere aceste operaţiuni cât şi altele ce au fost derulate de cei doi inculpaţi prin societatea K. SRL Zimnicea (încasarea unor sume de bani pe bilete la ordin girate de societăţi cu care nu aveau relaţii comerciale: SC I.P. SRL - 7 bilete la ordin în valoare de 1.443.383.552 ROL şi SC P.M. SRL - 3 bilete la ordin în valoare de 527.253.477 ROL), raportul de constatare contabilă efectuat de specialiştii din D.N.A. a concluzionat că în total impozitul pe profitul neevidenţiat, necalculat şi nevirat la bugetul de stat, ca urmare a activităţii desfăşurate de SC K. SRL Zimnicea este de 5.378.735.250 ROL iar prejudiciul cauzat prin neplata TVA este de 4.087.838.790 ROL. În ceea ce priveşte accizele datorate bugetului de stat, valoarea acestora este de 4.231.809.865 ROL. Prin urmare prejudiciul total cauzat de inculpaţi bugetului statului este de 13.698.383.905 ROL - nerecuperat.

La data comiterii faptelor (2003 - 2004) evaziunea fiscală era incriminată de disp. art. 11 lit. b) din Legea nr. 87/1994.

Fapta a rămas şi în noua Lege nr. 241/2005, fiind incriminată şi având acelaşi tratament juridic (2 - 8 ani) de art. 9 lit. b).

În drept, s-a apreciat că faptele săvârşite de cei doi inculpaţi, respectiv de a omite evidenţierea în acte contabile sau alte documente legale în tot sau în parte a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor obţinute, în scopul de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

S-a remarcat faptul că cei doi inculpaţi completându-se unul pe celălalt şi dând vina unul pe celălalt după ce faptele au fost descoperite, au comis faptele împreună, au întocmit documente pentru societate (facturi, avize) şi au ridicat de la bancă bani pe marfa vândută, urmând a răspunde în calitate de autori.

Pe parcursul cercetărilor începute în 2004, C.L. a avut o poziţie relativ sinceră, însă a încercat să arunce vina pe B.I. profitând de absenţa acestuia din ţară.

Aşa cum rezultă din documentele financiar contabile şi bancare aflate la dosarul cauzei, inculpatul C.L. şi după introducerea în afaceri a lui B.I., a desfăşurat activitatea de administrator, ridicând de la bancă diferite sume de bani, aşa cum şi B.I. înainte de a fi introdus în societatea comercială a desfăşurat diferite activităţi.

S-a concluzionat că iniţiatorul acţiunii a fost inculpatul C.L. care pe parcursul desfăşurării activităţii sale infracţionale l-a introdus şi pe B.I.

Acesta, în declaraţiile iniţiale, de început, în faţa ofiţerilor de la I.G.P.R. şi în notele explicative date organelor fiscale a negat total activităţile comerciale efectuate, pentru ca ulterior, când documentele întocmite au fost scoase la iveală să recunoască faptele.

Inculpatul C.L. (ca şi B.I.) avea în 2003, şi în prezent, domiciliul în Bucureşti, societatea a înfiinţat-o în judeţul Vâlcea, schimbându-i sediul în Tulcea şi Zimnicea, iar contul l-a deschis la o bancă din Afumaţi, judeţul Ilfov, în cele din urmă înstrăinând-o (cesionând-o la 25 noiembrie 2004) unor cetăţeni iranian şi sirian, care nu au putut fi identificaţi. Această societate a funcţionat din 2003 până în 2004 când a fost cesionată.

Toate acestea dovedesc intenţiile frauduloase ale inculpatului C.L.

Inculpatul B.I. a părăsit ţara după ce faptele au fost descoperite, şi nu a putut fi audiat, cercetările desfăşurându-se în lipsa acestuia.

În timp ce dosarul se afla la D.N.A., el a fost contactat telefonic de un ofiţer de poliţie şi a spus că ştie pentru ce este cercetat însă nu va reveni în ţară pentru cercetări.

Acesta a spus fără a-şi da adresa că se află în Elveţia şi a dat toată vina pe C.L.

Pe tot parcursul anchetei a fost căutat la adresele indicate, precum şi în penitenciare, prin verificarea la Centrul de Reţineri şi Arestare Preventivă a I.G.P.R., însă nu a fost găsit fiind clar faptul că este plecat din ţară.

De fapt, fie având o anume calitate în societate, fie înainte sau ulterior, cei doi inculpaţi au colaborat şi conlucrat în activitatea infracţională, astfel că activităţile lor conjugate au dus la prejudicierea bugetului statului cu o sumă importantă, prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală.

Sub aspectul laturii civile, deşi conform rechizitoriului s-a reţinut că prejudiciul cauzat bugetului consolidat al statului este de 13.698.383.905 ROL, aşa cum a fost stabilit. în urma raportului de constatare tehnico-ştiinţifică contabilă efectuată în 2007 (când dosarul se afla la D.N.A.) de specialiştii din cadrul acestei structuri, acesta nu conţine majorări, dobânzi şi penalităţi de întârziere. Mai mult, prejudiciul este nerecuperat, iar pe parcursul urmăririi penale nu au fost identificate bunuri aparţinând inculpaţilor asupra cărora să se aplice măsuri asigurătorii.

Cu toate acestea, instanţa, în temeiul art. 14 şi 346 C. proc. pen., a admis cererea privind constituirea de parte civilă a A.N.A.F. prin D.G.F.P. Teleorman, obligând inculpaţii la acoperirea prejudiciului actual cauzat bugetului de stat prin faptele inculpaţilor, respectiv de 12.795.330 RON, sumă cu care instituţia s-a constituit parte civilă, iar inculpaţii nu au contestat-o. S-a menţionat că inculpatul C.L. s-a prezentat la un termen în instanţă, a solicitat şi i-a fost încuviinţată amânarea cauzei pentru lipsă de apărare, după care nu s-a mai prezentat şi nici nu a putut fi audiat. Nici inculpatul B.I. nu a putut fi audiat, din dosarul de urmărire penală rezultând că se sustrage urmăririi şi judecăţii.

La individualizarea pedepselor, potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanţa a avut în vedere atât gradul ridicat de pericol social al faptelor, limitele de pedeapsă, valoarea mare a prejudiciului, faptul că este nerecuperat, dar şi împrejurări legate de persoana fiecărui inculpat: nu au antecedente penale, nu au depus diligenţe pentru recuperarea fie şi parţială a prejudiciului, s-au sustras judecăţii, inculpatul B.I. şi urmăririi penale, îngreunând aflarea adevărului, au încercat să se acuze reciproc, astfel că tribunalul a apreciat că scopul preventiv - educativ al pedepsei poate fi atins prin condamnarea inculpaţilor la pedepse cu închisoarea, deasupra minimului prevăzut de lege şi cu executare în penitenciar.

Cererea părţii civile de instituire a măsurilor asigurătorii a fost respinsă întrucât nu au fost identificate bunuri aparţinând inculpaţilor asupra cărora să fie instituite aceste măsuri.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apeluri A.N.A.F. - D.G.F.P. a judeţului Teleorman şi inculpatul C.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Apelanta parte civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman a arătat că sentinţa pronunţată a fost dată cu nesocotirea solicitărilor complementare referitoare la măsurile asigurătorii prev. de art. 16 şi 381 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 11 din Legea nr. 241 din 15 iulie 2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

A solicitat instituirea de măsuri asigurătorii întrucât nu există siguranţa acoperirii pagubei, existând pericolul ca inculpaţii să se sustragă, să îşi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul, prejudiciind şi îngreunând în mod considerabil colectarea.

Apelantul inculpat C.L. a solicitat instanţei de prim control judiciar reducerea cuantumului pedepsei aplicate la minimul special prevăzut de lege şi în principal suspendarea executării acesteia sub supraveghere iar în subsidiar la locul său de muncă SC P.C.I.

Cu ocazia dezbaterilor în faţa Curţii apelantul inculpat a arătat că urmărirea penală nu a fost efectuată de către un procuror de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti ţinându-se cont de disp.art. 30 lit. a) şi c) C. proc. pen., respectiv locul comiterii faptei şi locul unde domiciliază cei doi inculpaţi şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 380 C. proc. pen. raportat la art. 332 alin. (2) C. proc. pen. solicită restituirea cauzei la parchetul competent pentru refacerea urmăririi penale.

Inculpatul B.I. a formulat la data de 29 iunie 2012 cerere de repunere în termenul de apel iar la data de 26 octombrie 2012 a formulat, prin apărătorul său, direct la Curtea de apel Bucureşti, apel peste termen. A arătat că a lipsit la toate termenele de judecată cât şi la pronunţarea hotărârii întrucât a fost plecat din ţară, începând cu anul 2005 şi până în prezent în Spania.

Prin Decizia penală nr. 321 din 2 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală s-a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul C.L. şi partea civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman împotriva Sentinţei penale nr. 62 din 24 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia penală în Dosarul nr. 4571/87/2011.

A obligat fiecare recurent la plata a câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parţiale pentru inculpaţi, au fost avansate de Ministerul Justiţiei.

Examinând hotărârea atacată sub aspectul criticilor formulate cât şi din oficiu, prin prisma dispoziţiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat că apelurile sunt nefondate şi conform art. 379 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. l-a respins.

Situaţia de fapt reţinută de judecătorul fondului în baza probatoriului de la dosar constă în aceea că în perioada 2003 - 2004, inculpaţii C.S. şi B.I., administratori şi asociaţi ai SC K. SRL cu ultimul sediu în oraşul Zimnicea, judeţul Teleorman au emis un număr de 114 facturi fiscale către SC G.P.I. SRL Focşani în valoare totală de 15.809.875.900 ROL, produs comercializat fiind conform facturilor „vin alb”.

În această perioadă au fost emise alte 25 facturi fiscale către SC V.C. SA în sumă totală de 9.460.751.091 ROL, produsul comercializat fiind conform facturilor „vin de masă”.

La 17 noiembrie 2003, SC K. SRL Zimnicea a livrat societăţii SC G.A.T. SRL utilaje în valoare de 903.210.000 ROL, încasând prin ordin de plată (3 ordine de plată) suma totală de 930.500.000 ROL.

Toate aceste operaţiuni comerciale şi fluxuri comerciale nu au fost evidenţiate în contabilitate aşa cum prevăd disp. art. 6 din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilităţii, societatea sustrăgându-se de la plata către bugetul statului a sumelor datorate cu titlu de accize, T.V.A. şi impozit pe profit.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în O.U.G. nr. 158/2001 privind regimul accizelor, Legii nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, Legii nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, pentru activitatea desfăşurată societatea inculpaţilor era plătitoare de accize, T.V.A. şi impozit pe profit.

Având în vedere aceste operaţiuni cât şi altele ce au fost derulate de cei doi inculpaţi prin societatea K. SRL Zimnicea (încasarea unor sume de bani pe bilete la ordin girate de societăţi cu care nu aveau relaţii comerciale: SC I.P. SRL - 7 bilete la ordin în valoare de 1.443.383.552 ROL şi SC P.M. SRL - 3 bilete la ordin în valoare de 527.253.477 ROL, raportul de constatare contabilă efectuat de specialiştii din D.N.A. a concluzionat că totalul impozitului pe profitul neevidenţiat, necalculat şi nevirat la bugetul de stat, ca urmare a activităţii desfăşurate de SC K. SRL Zimnicea este de 5.378.735.250 ROL; prejudiciul cauzat prin neplata TVA este de 4.087.838.790 ROL. În ceea ce priveşte accizele datorate bugetului de stat, valoarea acestora este de 4.231.809.865 ROL.

Prin urmare, prejudiciul total cauzat de inculpaţi bugetului statului este de 13.698.383.905 ROL - nerecuperat.

În drept, faptele inculpaţilor au primit o încadrare corespunzătoare aceea de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005.

La individualizarea şi dozarea pedepselor, prima instanţă a avut în vedere criteriile generale instituite de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), gradul de pericol social concret al faptelor comise, împrejurările în care au derulat activitatea infracţională, prejudiciul considerabil cauzat bugetului de stat prin neplata taxelor datorate, atitudinea lor pe parcursul procesului penal de neprezentare în vederea formulării de eventuale apărări, prezentări de documente sau la dezbaterile pe fond, încât orientarea cuantumului pedepselor spre limita de 5 ani închisoare a fost apreciată corect, fiind în măsură să satisfacă exigenţele art. 52 C. pen.

În ceea ce priveşte apelul părţii civile A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman privind instituirea unui sechestru asigurător pe bunurile inculpaţilor, s-a constatat încă din faza de urmărire penală că cei doi inculpaţi nu figurează cu bunuri în evidenţele administraţiei financiare de domiciliu iar această împrejurare a condus la imposibilitatea indisponibilizării vreunui bun prin sechestru asupra celor mobile şi imobile în vederea confiscării speciale şi a reparării pagubei produsă prin infracţiune.

Inculpaţii au înstrăinat societatea la care erau asociaţi în din anul 2004 unor cetăţeni străini, astfel că şi aceasta, ca parte responsabilă civilmente, în lipsa unor bunuri care să asigure recuperarea prejudiciului, nu poate fi răspunzătoare în vreun fel de paguba produsă şi nici nu-i pot fi valorificate bunurile de care a dispus.

Prin urmare, apelul declarat în prezenta cauză a fost respins.

În ceea ce priveşte calea de atac a inculpatului C.S., în ceea ce priveşte excepţia lipsei de competenţă a organului de urmărire penală care a instrumentat cauza, Curtea a respins-o, ca nefondată, constatând respectate dispoziţiile art. 30 C. proc. pen.

Astfel, potrivit alin. (1) lit. a) al acestui text de lege care instituie ordinea în care este determinată competenţa după teritoriu, locul unde a fost săvârşită infracţiunea este cel dintâi care atrage efectuarea urmăririi penale iar în cauză cei doi inculpaţi au acţionat în perioada 2003 - 2004 în oraşul Zimnicea, judeţ Teleorman unde şi-a avut sediul SC K. SRL (înregistrată la ORC Teleorman sub nr. J34/222/2003), fără relevanţă că ulterior acesta a fost mutat în judeţele Vâlcea şi Tulcea.

Dosarul a fost înfiinţat ca urmare a sesizării Oficiului Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor din 28 septembrie 2004, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ulterior a fost declinat la D.I.I.C.O.T. care la rândul său a soluţionat cauza privind infracţiunile din competenţa sa şi şi-a declinat competenţa la D.N.A.

D.N.A. s-a pronunţat cu privire la infracţiunile ce intră în competenţa sa şi de la 19 octombrie 2007 şi-a declinat competenţa la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, având în vedere faptul că învinuiţii îşi aveau domiciliul în Bucureşti, sumele de bani fuseseră tranzacţionate la banca din Bucureşti iar la Zimnicea (ultimul sediu al societăţii inculpaţilor) nu se desfăşurase nicio activitate, şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Acest parchet s-a declarat şi el necompetent, ivindu-se astfel un conflict negativ de competenţă, în soluţionarea acestuia organul competent stabilind că în cauză este competent Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman.

Prin urmare, cererea inculpatului apelant de refacere a urmăririi penale apare ca fiind nefondată.

În ceea ce priveşte redozarea pedepsei prin reţinerea de circumstanţe atenuante şi suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, Curtea a constatat că apelul inculpatului C.S. este nefondat, după cum nefondată este şi solicitarea acestuia de aplicare a dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen.

Privitor la soluţionarea cauzei potrivit procedurii simplificate, Curtea apreciază că termenul până la care inculpatul C.L. putea solicita aplicarea acestei proceduri a fost depăşit (în primă instanţă, până la începerea cercetării judecătoreşti).

S-a arătat că dacă s-ar aprecia altfel s-ar ajunge la situaţia în care s-ar face abstracţie de faptul ca această normă nu este una care să acţioneze pur şi simplu, fără nicio condiţie, ci este o norma a cărei incidenţă este condiţionată de efectuarea unui act procesual de către inculpat; anume este condiţionată de recunoaşterea faptelor de către inculpat şi solicitarea de către acesta, până la începerea cercetării judecătoreşti, ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Prin raportare la gravitatea faptei reţinute în sarcina inculpatului C.L. relevată de modalitatea de comitere a acesteia, la cuantumul prejudiciului cauzat bugetului de stat din care inculpatul nu a înţeles până în prezent să acopere nici măcar o parte, Curtea a apreciat că nu se justifică reţinerea de circumstanţe atenuante în favoarea acestuia. În plus se reţine că inculpatul nu a înţeles să colaboreze cu organele judiciare, mai mult în faţa primei instanţe a lipsit la toate termenele acordate, ceea ce denotă intenţia vădită a acestuia de a se sustrage judecăţii, îngreunând astfel aflarea adevărului şi tergiversând soluţionarea cauzei.

Punând în balanţă toate criteriile de individualizare, Curtea a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului C.L. în primă instanţă este aptă să realizeze atât prevenţia generală cât şi prevenţia specială şi să satisfacă scopul preventiv-educativ instituit de art. 52 C. pen., prin executarea pedepsei urmărindu-se formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi de regulile de convieţuire socială.

Privitor la inculpatul B.I. care la data de 29 iunie 2012 a formulat o cerere de repunere în termenul de apel iar la data de 26 octombrie 2012 a formulat, prin apărătorul său, direct la Curtea de Apel Bucureşti, apel peste termen, Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 367 C. proc. pen., potrivit cărora cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă.

S-a mai subliniat că în cauză, avocatul ales al intimatului inculpat s-a adresat direct Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă ierarhic superioară.

În măsura în care există un apel depus în condiţiile legii la Tribunalul Teleorman acesta va urma cursul procedural privind înregistrarea şi sesizarea instanţei.

Pentru toate raţiunile de fapt şi de drept mai sus expuse, Curtea a constatat că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, astfel că, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul C.L. şi partea civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat pe fiecare apelant la plata a câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat, urmând a fi acordate onorarii parţiale în sumă de 75 RON pentru apelantul inculpat C.L. şi respectiv 50 RON pentru intimatul inculpat B.I.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal inculpatul C.L. şi A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman.

În susţinerea recursului inculpatul C.L. a invocat incidenţa următoarelor cazuri de casare:

• 385⁹ pct. 1,în sensul că nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie şi după calitatea persoanei;

• 385⁹ pct. 17, motivat de faptul că faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică;

• 385⁹ pct. 17², hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii;

• 385⁹ pct. 18, când s-a comis o gravă eroare de fapt,având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare;

• 385⁹ pct. 14, s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

În susţinerea primelor două motive de recurs, recurentul a criticat decizia instanţei de apel prin prisma faptului că au fost ignorate dispoziţiile art. 10 C. pen., cu privire la aplicarea legii penale în timp,fapt ce a dus la o greşită încadrare juridică a faptei, care a atras în mod eronat competenţa tribunalului ca instanţă de fond,deşi în mod firesc cauza ar fi trebuit să fie judecată în primă instanţă de judecătorie.

Faptele reţinute în sarcina inculpatului au fost comise în perioada martie 2003 - 2004,deci anterior intrării în vigoare Legii nr. 241/2005 iar legea penală aplicabilă faptelor săvârşite este Legea nr. 87/1994 în vigoare la acel moment încadrarea juridică firească a infracţiunii de evaziune fiscală săvârşită, raportat la principiile aplicării legii penale în timp era art. 11 alin. lit. c) din Legea nr. 87/1994 republicată.

În susţinerea motivelor 3 şi 4 a invocat faptul că în cauză se impunea efectuarea unei expertize contabile care să aibă ca scop stabilirea prejudiciului în raport de activitatea infracţională a inculpatului,raportul de constatare efectuat în cauză şi prin care s-a stabilit prejudiciul a fost efectuat doar în scopul stabilirii competenţei între DNA şi DIICOT şi nu a stabilit corect prejudiciul real şi de asemenea s-a susţinut nevinovăţia inculpatului prin prisma erorii de fapt,întrucât trebuia defalcată activitatea celor doi inculpaţi şi în raport de aceasta să se stabilească dacă inculpatul este vinovat, actele dosarului indicând că activitatea lor se suprapune doar în luna septembrie a anului 2003.

Totodată s-a susţinut că se impunea efectuarea unei expertize grafoscopice asupra documentelor din bancă pentru a se stabili dacă semnăturile existente pe acestea aparţin inculpatului.

În susţinerea art. 385⁹ pct. 14 pe motiv că s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), s-a arătat că situaţia inculpatului s-ar schimba dacă ar fi defalcată activitatea sa infracţională sub aspectul contribuţiei sale concrete la comiterea faptei şi mai mult decât atât s-a solicitat a se avea în vedere faptul că inculpatul nu a mai intrat în conflict cu legea penală de 10 ani, nu are antecedente penale, a colaborat cu organele de urmărire penală pentru aflarea adevărului, s-a prezentat în faţa instanţei de judecată ori de câte ori a fost chemat astfel încât se impune redozarea pedepsei şi aplicarea dispoziţiilor art. 86¹ C. pen. întrucât raportat la circumstanţele personale ale inculpatului scopul pedepsei poate fi atins şi fără privare de libertate.

Recurenta parte civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman, deşi legal citată nu şi-a motivat recursul şi nici nu s-a prezentat în instanţă să-l susţină în vreun mod.

Înalta Curte analizând recursurile formulate prin prisma cazurilor de casare invocate precum şi din oficiu apreciază fondat recursul inculpatului C.L. însă doar prin prisma dispoziţiilor art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. pentru considerentele ce vor fi expuse:

Astfel, cât priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 385⁹ pct. 1 în sensul că nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie şi după calitatea persoanei şi a dispoziţiilor art. 385⁹ pct. 17, motivat de aspectul că faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică şi în susţinerea cărora recurentul a criticat decizia instanţei de apel prin prisma faptului că au fost ignorate dispoziţiile art. 10 C. pen.,cu privire la aplicarea legii penale în timp, fapt ce a dus la o greşită încadrare juridică a faptei, care a atras în mod eronat competenţa tribunalului ca instanţă de fond, deşi în mod firesc cauza ar fi trebuit să fie judecată în primă instanţă de judecătorie precum şi că faptele reţinute în sarcina inculpatului au fost comise în perioada martie 2003 - 2004, deci anterior intrării în vigoare Legii nr. 241/2005 iar legea penală aplicabilă faptelor săvârşite este Legea nr. 87/1994 în vigoare la acel moment încadrarea juridică firească a infracţiunii de evaziune fiscală săvârşită, raportat la principiile aplicării legii penale în timp era art. 11 alin. lit. c) din Legea nr. 87/1994 republicată;Înalta Curte apreciază că aceste două cazuri de casare ce au fost invocate şi tratate cumulativ de recurentul inculpat nu sunt aplicabile în prezenta speţă pentru următoarele considerente:

Infracţiunea de evaziune fiscală a fost reglementată iniţial prin Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, la art. 13 prevăzându-se că "fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază înregistrări reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei şi a contribuţiei” se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă de la 1.000.000 la 10.000.000 RON.

Ulterior, prin Legea nr. 161/2003 au fost abrogate dispoziţiile art. 13 - 16 din Legea nr. 87/1994, iar fapta reglementată în art. 13 a fost inclusă la art. 11 lit. c) din aceeaşi lege, fiind incriminată astfel: “omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în acte contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori diminua impozitul, taxa sau contribuţia”.

Fiind abrogată Legea nr. 87/1994 prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, la art. 9 alin. (1) din această lege s-a prevăzut că între actele ce constituie infracţiuni de evaziune fiscală sunt şi “următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale”:

“b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;”

“c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;”.

Aşadar istoricul legilor privind reglementarea infracţiunii de evaziune fiscală relevă clar astfel cum în mod succint dar corect a prezentat şi instanţa fondului că la data la care inculpatul a fost trimis în judecată Legea nr. 87/1994 a fost abrogată şi că în noua lege în baza căreia de altfel a şi fost condamnat inculpatul,infracţiune de evaziune fiscală a fost reglementată la art. 9 alin. (1) lit. b) din această lege care prin conţinut,formă şi sancţiune este identică cu legea veche;astfel că nu poate fi vorba despre o ignorare a dispoziţiilor art. 10 C. pen. cu privire la aplicarea legii penale în timp cu consecinţa greşitei încadrări a faptei ci dimpotrivă de aplicarea corectă a legii penale la momentul judecării cauzei şi care nu are nici un fel de legătură cu încadrarea juridică a faptei care din punctul de vedere al apărării este greşită pe motiv că aceasta nu este mai favorabilă.

În speţă este practic vorba despre aceeaşi faptă care de-a lungul timpului a primit o renumerotare diferită ca urmare a modificărilor aduse succesiv Legii privind evaziunea fiscală, examinarea conţinutului textelor de lege prin care sunt incriminate aceste infracţiuni evidenţiază, astfel, că valorile sociale ocrotite prin acestea sunt identice şi cu scop final comun, cât timp atât prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 87/1994 abrogată cât şi prin dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 se urmăreşte asigurarea stabilirii de situaţii fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a celorlalte obligaţii fiscale ce revin contribuabililor şi nu diferă în nici un mod ca sancţiune şi conţinut.

Nici critica referitoare la faptul că această presupusă greşită încadrare juridică are efect asupra competenţei materiale a instanţei de judecată nu este corectă în opinia Înaltei Curţi,susţinerea potrivit căreia competenţa materială a tribunalului ca primă instanţă este atrasă pentru infracţiunea de evaziune fiscală doar în cazul particular al infracţiunilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 este eronată şi denotă o necunoaştere a legii.

Prin Legea nr. 202/2010 infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005 a fost scoasă din sfera de competenţă materială a judecătoriei şi trecută în competenţa materială a tribunalului. În legătură cu aplicarea în timp a noii legi, dispoziţiile art. XXIV s-au făcut precizări, putându-se distinge mai multe situaţii, dintre care următoarele au relevanţă:

- în cazul în care la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 parchetul de pe lângă judecătorie a efectuat doar acte premergătoare cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005 acestea vor putea fi continuate numai de parchetul de pe lângă tribunal, singurul competent să dispună începerea sau neînceperea urmăririi penale;

- în cazul în care la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 parchetul de pe lângă judecătorie începuse urmărirea penală cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005, cauza rămâne în competenţa acestuia pentru efectuarea urmăririi penale, evitându-se astfel mutarea dosarelor de la parchetele de pe lângă judecătorii la cele de pe lângă tribunale.

Dacă procurorul de la parchetul de pe lângă judecătorie dispune în aceste ultime cauze trimiterea în judecată a inculpatului va trebui să sesizeze tribunalul, care este instanţa competentă potrivit normelor în vigoare la momentul emiterii rechizitoriului. Astfel, Legea 202/2010 prevede, cu caracter temporar (doar în situaţii tranzitorii), o situaţie derogatorie de la dispoziţiile art. 209 alin. 4 C. proc. pen.

Iar pentru situaţia clasică în care atât actele premergătoare cât şi urmărirea penală au fost efectuate de organul competent sesizarea se face potrivit noilor norme de competenţă.

Raportat la actele dosarului, Înalta Curte constată că în dezacord cu apărarea şi în consens cu cele două instanţe, normele de competenţă materială au fost corect stabilite şi nu poate fi vorba despre o încălcare a lor cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel sesizarea iniţială în cauză a avut loc la data de 28 septembrie 2004,când Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a spălării banilor prin informarea cu nr. IV/109/2004, a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la operaţiunile suspecte de spălarea banilor,săvârşite printre alţii şi de inculpatul C.L., în sensul că în perioada 15 iulie - 11 decembrie 2003 a fost supusă procesului de spălare suma de 560.000 euro.

La data de 15 februarie 2007 prin ordonanţa nr. 335/D/P/2004 a DIICOT a dispus începerea urmăririi penale şi faţă de inculpatul din prezenta cauză sub aspectul săvârşirii infracţiunii de grup infracţional organizat, prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003,declinându-se competenţa de soluţionare în favoarea DNA, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălare de bani prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, pe considerentul că, prejudiciul produs ca urmarea săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală este de 127 miliarde ROL competenţa de efectuarea a urmăririi penale revenindu-i astfel DNA.

La data de 19 noiembrie 2007 prin Ordonanţa nr. 44/P/2007, DNA şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, întrucât A.N.A.F. - a calculat în mod nerealist şi arbitrar, prin estimare, obligaţiile fiscale de la care SC K. SRL Zimnicea,judeţul Teleorman s-a sustras de la plata către bugetul de stat, în cauză fiind dispusă o constatare tehnico-ştiinţifică financiar contabilă care a stabilit cu certitudine că prejudiciul total creat bugetului de stat de către SC K. SRL Zimnicea este în sumă de 13.698.385.905 ROL cuantificat la valoarea de 370.227 euro.

Referatul cu propunerea de declinarea competenţei din data de 2 februarie 2009 a fost înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman la data de 10 februarie 2009, (după rezolvarea conflict negativ de competenţă, stabilind că în cauză este competent Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman) inculpatul fiind trimis în judecată la data de 14 octombrie 2011, potrivit normelor de competenţă expres prevăzute de Legea nr. 202/2010 şi care obligau la aplicarea lor.

Cât priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 385⁹ pct. 17² întrucât hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii precum şi a art. 385⁹ pct. 18 pe motiv că s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare şi în susţinerea cărora s-a invocat faptul că în cauză se impunea efectuarea unei expertize contabile care să aibă ca scop stabilirea prejudiciului în raport de activitatea infracţională a inculpatului că nu s-a stabilit. corect prejudiciul real,întrucât trebuia defalcată activitatea celor doi inculpaţi şi în raport de aceasta trebuia să se stabilească dacă inculpatul este vinovat, actele dosarului indicând că activitatea lor se suprapune doar în luna septembrie a anului 2003, Înalta Curte apreciază că nici aceste critici nu se regăsesc în hotărârea recurată pentru următoarele considerente:

Inculpatul prin apărător, sub pretinsa incidenţă a pct. 17² şi 18 al art. 385⁹ C. proc. pen., critică soluţiile pronunţate în cauză, nemulţumit de modul de administrare a probelor, de concluziile raportului de constatare a pagubei susţinând că prin interpretarea dată probelor s-a comis o gravă eroare de fapt cu consecinţa condamnării inculpatului.

Înalta Curte apreciază că apărările inculpatului C.L. prin apărător nu au reuşit să facă dovada unei erori de fapt sau unei aplicări greşite a legii astfel cum au încercat să susţină, nemulţumirile acestora vizează aspecte de interpretare a probelor şi nu înlătură nicicum vinovăţia acestuia.

Astfel în consens cu cele două instanţe, Înalta Curte apreciază ca neechivocă implicarea infracţională a acestuia în comiterea infracţiunii pentru care a fot trimis în judecată şi condamnat, în sensul că fie având o anume calitate în societate, fie înainte sau ulterior, inculpatul C.L. împreună ci inculpatul B.I. au colaborat şi conlucrat în activitatea infracţională, astfel că activităţile lor conjugate au dus la prejudicierea bugetului statului cu o sumă importantă, prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală.

Nu a precizat inculpatul care este eroare comisă de instanţe în momentul în care s-au folosit la stabilirea prejudiciului de raportul de constatare tehnico-ştiinţifică şi de ce acesta este relevant doar sub aspectul stabilirii competenţei organului de urmărire penală şi nu şi sub aspectul întinderii prejudiciului al cărui cuantum a fost determinat în mod obiectiv, ştiinţific şi nu a fost contestat în nici un mod. Pentru că în opinia Înaltei Curţi, tocmai acest raport de constatare tehnico-ştiinţifică financiar contabilă a fost cel care a clarificat situaţia juridică a inculpatului atât sub aspectul întinderii pagubei cât şi sub aspectul corectei încadrări juridice a faptei ce a antrenat răspunderea sa penală şi prin raportare la sesizările iniţiale(grup infracţional organizat,spălare de bani).

Totodată susţinerea inculpatului că se impunea efectuarea unei expertize grafoscopice asupra documentelor din bancă pentru a se stabili dacă semnăturile existente pe acestea aparţin inculpatului ca şi probă relevantă în stabilirea nevinovăţiei sunt de asemenea în opinia Înaltei Curţi apărări nefondate în raport de acuzaţiile ce i se aduc inculpatului; este neechivocă activitatea infracţională a acestuia respectiv de a omite evidenţierea în acte contabile sau alte documente legale în tot sau în parte a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor obţinute, în scopul de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale din documentele financiar contabile şi bancare aflate la dosarul cauzei şi de asemenea rezultă indubitabil că inculpatul C.L. şi după introducerea în afaceri a lui B.I., a desfăşurat activitatea de administrator, ridicând de la bancă diferite sume de bani, aşa cum şi B.I. înainte de a fi introdus în societatea comercială a desfăşurat diferite activităţi astfel încât critica privind neadministrarea probei cu expertiza grafoscopică şi că aceasta ar fi fost determinantă în stabilirea nevinovăţiei sale este nefondată.

Toate probele relevă că iniţiatorul acţiunii a fost inculpatul C.L. care pe parcursul desfăşurării activităţii sale infracţionale l-a introdus şi pe B.I. iar activităţile comise de acesta se înscriu sferei infracţionalului fără putinţă de tăgadă, apărările acestuia exced acuzărilor care i se aduc şi nu se circumscriu celor două cazuri de casare invocate cu consecinţa achitării inculpatului astfel încât Înalta Curte urmează pentru considerentele expuse să constate inaplicabilitatea lor.

Cât priveşte incidenţa art. 385⁹ pct. 14 pe motiv că s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), Înalta Curte apreciază că acest caz de casare este incident în raport de următoarele aspecte:

Individualizarea pedepsei trebuie să aibă ca scop determinarea aplicării unei pedepse juste, corecte, atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate, cât şi prin punctul de vedere al nevoii de reeducare a făptuitorului. În această manieră se realizează şi scopul pedepsei,cel de prevenţie generală şi specială.

Cu atât mai mult în cazul infracţiunilor economice trebuie avute în vedere în egală măsură persoana infractorului şi respective, reintegrarea şi reeducarea sa socială, cât şi dimensiunea fenomenului infracţional şi aşteptările societăţii faţă de mecanismul justiţiei penale pentru a realiza o proporţionalitate reală între cele două aspecte, pentru că nu idea aplicării unor pedepse exemplare cu efect intimidant este cea care dă valoare procesului în sine, ci aplicarea unor pedepse juste, echitabile atât pentru inculpat cât şi pentru societate.

Analiza criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) este obligatorie şi trebuie făcută cumulativ,având în vedere faptul că primele două criterii - dispoziţiile părţii generale ale Codului penal şi limitele de pedeapsă fixate în partea specială a acestuia - vizează legalitatea operaţiunilor de individualizare judiciară - astfel încât trebuie insistat deopotrivă şi asupra celorlalte criterii şi anume gravitatea faptei săvârşite,persoana făptuitorului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Gradul de pericol social al faptei săvârşite nu trebuie analizat în detrimentul celorlalte criterii de individualizare, iar simpla constatare a gradului de pericol social generic crescut al infracţiunilor economice nu trebuie să reprezinte o motivare a mecanismului de individualizare judiciară a pedepsei ce urmează să fie aplicată, ci impune obligaţia analizării gradului de pericol social concret alături de analiza celorlalte criterii de individualizare.

Pentru a se putea aprecia în mod concret gravitatea faptei şi pentru a se realiza o justă individualizare a pedepsei este necesar a se raporta fapta dedusă judecăţii la sistemul general de valori acceptat de societate şi care ar trebui să se reflecte în hotărârea pronunţată. De asemenea este important a se analiza conţinutul concret al faptei acţiunea sau inacţiunea concretă, mijloacele folosite,urmarea imediată şi în egală măsură caracterul şi importanţa obiectului infracţiunii, caracterul şi importanţa urmărilor acesteia prejudiciul efectiv produs care trebuie să se reflecte în conţinutul hotărârii judecătoreşti evaluarea gravităţii faptei nu se poate realiza în absenţa unei analize serioase a vinovăţiei infractorului, a atitudinii psihice a acestuia faţă de fapta comisă şi urmările produse.

În speţă, inculpatul C.L. a fost acuzat şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală faptă ce a fost pe deplin dovedită şi al cărui grad de pericol social concret a fost corect apreciat de ambele instanţe.

În cauză instanţele au ţinut seama că gravitatea concretă a faptei fără a nega sau minimaliza gradul de pericol social concret al faptei a modalităţii şi mijloacelor concrete de săvârşire, însă au ignorat celelalte aspecte precum circumstanţele reale şi personale ale acestuia

Persoana infractorului este un alt criteriu de individualizare judiciară a pedepselor care trebuie să corespundă şi să fie adecvate şi proporţionale faţă de fiecare inculpat,raportat la periculozitatea socială a acestuia şi trăsăturile sale specifice care îi definesc personalitatea şi care alcătuiesc practic cumulul de circumstanţe care nu pot fi ignorate, circumstanţe care trebuie acordate în considerarea persoanei sale şi din altă perspectivă, conduită profesională bună anterior comiterii faptei şi un comportament riguros şi ireproşabil, compatibil cu atribuţiile şi rolul său în societate şi care nu trebuie minimizate în alegerea sancţiunii ce corect a fost aplicată aşa încât Înalta Curte apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului prin cuantumul său în raport de circumstanţele personale ale inculpatului care nu are antecedente penale şi nu a mai intrat în conflict cu legea penală de 10 ani, nu este una justă de natură să fundamenteze proporţionalitatea între scopul reeducării inculpatului prin caracterul retributiv al pedepsei aplicate şi aşteptările societăţii faţă de actul de justiţie realizat sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate aşa încât din acest punct de vedere se impune a fi reformată fără ca modalitatea de executare a pedepsei să fie schimbată

Faţă de toate aceste aspecte,Înalta Curte apreciază că hotărârea pronunţată este netemeinică motiv pentru care va admite recursul formulat de inculpat numai cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei şi în rejudecare va reduce pedeapsa aplicată acestuia într-un cuantum normal proporţional cu criteriile expuse şi analizate.

Va face aplicarea dispoziţiilor art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.

Cu referire la recursul părţii civile A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman, deşi legal citată aceasta nu s-a prezentat în instanţă să-şi susţină recursul şi nici nu a depus motive de recurs în termenul prevăzut de lege.

Înalta Curte analizând recursul formulat prin prisma cazurilor de casare incidente din oficiu apreciază ca acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse.

Astfel ambele instanţe au stabilit. în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi că operaţiunile comerciale şi fluxuri comerciale derulate de inculpat nu au fost evidenţiate în contabilitate aşa cum prevăd disp. art. 6 din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilităţii, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul statului a sumelor datorate cu titlu de accize, TVA şi impozit pe profit, iar cuantumul despăgubirilor de care a beneficiat partea civilă ca urmare a admiterii pretenţiilor civile este cel real stabilit. ştiinţific pe baza raportului de constatare tehnic de contabilitate conform prejudiciului cauzat.

Înalta Curte constată că operaţiunile şi activităţile derulate de cei doi inculpaţi prin societatea K. SRL Zimnicea (încasarea unor sume de bani pe bilete la ordin girate de societăţi cu care nu aveau relaţii comerciale: SC I.P. SRL - 7 bilete la ordin în valoare de 1.443.383.552 ROL şi SC P.M. SRL - 3 bilete la ordin în valoare de 527.253.477 ROL, a generat obligaţia de plată a impozitului pe profitul neevidenţiat, necalculat şi nevirat la bugetul de stat, ca urmare a activităţii desfăşurate de SC K. SRL Zimnicea de 5.378.735.250 ROL şi prejudiciul cauzat prin neplata TVA de 4.087.838.790 ROL. În ceea ce priveşte accizele datorate bugetului de stat, valoarea acestora este de 4.231.809.865 ROL, prejudiciul total cauzat de inculpaţi bugetului statului fiind de 13.698.383.905 ROL - nerecuperat.

Faţă de toate aceste aspecte,Înalta Curte apreciază că hotărârile pronunţate sunt conforme cu legea şi că nu se impun a fi reformate din punct de vedere al modului în care a fost soluţionată latura civilă, sens în care în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul formulat.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul C.L. împotriva Deciziei penale nr. 321/A din 2 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Casează în parte Decizia penală atacată şi în parte Sentinţa penală nr. 62 din 24 aprilie 2012 a Tribunalului Teleorman numai cu privire la individualizarea pedepsei şi în rejudecare,

Reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Lega nr. 241/2005 de la 5 ani închisoare la 3 ani închisoare.

Face aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Teleorman împotriva aceleiaşi decizii penale.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 martie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1113/2013. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1095/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 1026/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 1027/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 1038/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 1095/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Luare de mită (art. 254 C.p.), mărturia mincinoasă (art. 260 C.p.), falsul intelectual (art. 289 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1113/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 1114/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 1134/2013. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Luare de mită (art. 254 C.p.). Apel ICCJ. Decizia nr. 1159/2013. Penal