ICCJ. Decizia nr. 1027/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1027/2013
Dosar nr. 2216/2/2013/al
Şedinţa publică din 25 martie 2013
Asupra recursului penal de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 21 martie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 2216/2/2013 (950/2013), în baza art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a dispus arestarea persoanei solicitate Ş.S.A., pe o perioadă de 5 zile, de la 22 martie 2013 până la 26 martie 2013 inclusiv, în vederea prezentării mandatului european de arestare.
Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa a reţinut, în esenţă, că la data de 21 decembrie 2012 s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti solicitarea autorităţilor judiciare germane, privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis de către autorităţile judiciare germane în vederea efectuării urmăririi penale faţă de recurentul persoană solicitată, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 263 C. pen. german.
Persoana solicitată a fost prezentată Curţii de Apel Bucureşti, pentru a se dispune conform art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, ocazie cu care Curtea a constatat că persoana solicitată a fost reţinută în baza unei semnalări introdusă în Sistemul Informatic Schengen, conform art. 100 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată.
S-a reţinut că infracţiunea pentru care se solicită predarea este menţionată la art. 96 alin. (1) pct. 20 din Legea nr. 302/2004 şi, faţă de natura acestei infracţiuni instanţa a apreciat ca întemeiată solicitarea parchetului de arestare a persoanei solicitate pe o durată de 5 zile, existând temerea că aceasta ar putea încerca să se sustragă de la executarea mandatului european de arestare.
Totodată, Curtea a apreciat că nu se poate dispune obligarea de a nu părăsi localitatea, neexistând suficiente garanţii pentru executarea mandatului european de arestare.
Împotriva Încheierii din 21 martie 2013 pronunţată în Dosarul 2216/2/2013 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a, a declarat recurs persoana solicitată Ş.S.A. Recursul nu a fost motivat în scris.
Concluziile apărătorului ales al recurentului şi ale reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând încheierea atacată în raport cu criticile formulate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 385 alin. (3) C. proc. pen., constată că aceasta este temeinică şi legală.
În cauză, instanţa de fond a fost sesizată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, în vederea luării măsurii arestării şi predării recurentului persoană solicitată Ş.S.A., în cadrul procedurii de punere în executare a unui mandat european de arestare emis de autorităţile judiciare germane pe numele acestuia.
Se constată că instanţa de fond a procedat în acord cu dispoziţiile art. 101 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, care stabileşte că, în caz de urgenţă, prin excepţie de la dispoziţiile art. 100 ale aceleiaşi legi, măsura reţinerii poate fi dispusă pe baza semnalării transmise prin Interpol, care nu echivalează cu mandatul european de arestare.
Totodată, în mod corect, prima instanţă a făcut aplicarea prevederilor art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora, dacă persoana a fost reţinută în baza art. 10 din aceeaşi lege Judecătorul poate dispune, prin încheiere motivată, pe baza semnalării transmise prin Interpol, arestarea persoanei solicitate sau obligarea de a nu părăsi localitatea pe o durată de 5 zile, caz în care instanţa amână cauza şi fixează un termen de 5 zile pentru prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare, însoţit de traducerea în limba română.
În cauză, s-a constatat că persoana solicitată a fost prezentată Curţii de Apel Bucureşti, pentru a se dispune potrivit art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, ocazie cu care Curtea a constatat reţinerea acestei persoane în baza unei semnalări introdusă în Sistemul Informatic Schengen, conform art. 100 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată şi a stabilit că infracţiunea pentru care se solicită predarea, aceea de înşelăciune, este menţionată la art. 96 alin. (1) pct. 20 din Legea nr. 302/2004.
Contrar celor susţinute de recurent, Înalta Curte constată că prima instanţă i-a adus acestuia la cunoştinţă faptul că la dosar nu este depus mandatul european de arestare, împrejurare faţă de care se va acorda termen, precum şi faptul că procedura preliminară prevede punerea în discuţie a arestării sale preventive pe o perioadă de 5 zile sau obligarea sa de a nu părăsi localitatea până la sosirea mandatului european de arestare, tradus în limba română.
Mai mult decât atât, în dezacord cu cele arătate de recurent, se reţine că acesta a fost audiat potrivit cu prevederile art. 103 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, iar la interpelarea instanţei, a arătat că este de acord să fie predat autorităţilor judiciare germane, consimţământul său fiind consemnat într-un proces-verbal ataşat la dosarul cauzei.
Astfel, instanţa de recurs constată că, în mod întemeiat a dispus prima instanţă arestarea recurentului, în raport de îndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 100, art. 101 şi art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, văzând şi împrejurarea că infracţiunea pentru care s-a solicitat predarea este menţionată la art. 96 alin. (1) pct. 20 din acelaşi act normativ.
Faţă de natura acestei infracţiuni, Înalta Curte apreciază că, în mod corespunzător s-a considerat de către instanţa de fond că solicitarea parchetului privind arestarea persoanei solicitate pe o durată de 5 zile este întemeiată, existând temerea că aceasta ar putea încerca să se sustragă de la executarea mandatului european de arestare.
În considerarea dispoziţiilor legale arătate anterior, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, apreciază ca fiind corectă dispoziţia instanţei de fond de a se respinge cererea de luare a măsurii obligării recurentului de a nu părăsi localitatea, întrucât, faţă de gravitatea infracţiunii pentru care s-a emis mandatul european de arestare, nu există suficiente garanţii pentru executarea mandatului european de arestare.
Faţă de aceste considerente, constatând că încheierea atacată este temeinică şi legală, fiind şi motivată corespunzător, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată Ş.S.A.
Împotriva Încheierii din 21 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 2216/2/2013 (950/2013).
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată Ş.S.A. împotriva Încheierii din 21 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 2216/2/2013 (950/2013).
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1947/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 59/2013. Penal. Strămutare (art. 55 şi... → |
|---|
