ICCJ. Decizia nr. 1134/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheiere nr. 1134/2013
Dosar nr. 1814/2/2013
Şedinţa publică din 1 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 13 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 1814/2/2013, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul N.T.I..
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 100 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 07 martie 2013, inculpatul N.T.I. a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar, arătând că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., respectiv infracţiunile reţinute în sarcina sa sunt sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani şi că nu există date că, odată pus în libertate, va comite alte infracţiuni sau va încerca zădărnicirea aflării adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, invocând totodată şi decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii.
A menţionat că a fost de acord să dea declaraţii amănunţite şi a avut o atitudine sinceră şi constantă, iar pericolul pentru ordinea publică nu trebuie confundat cu pericolul social al faptelor, concluzionând în sensul că nu sunt date sau indicii din care să rezulte că buna desfăşurare a procesului penal este împiedicată de punerea sa în libertate provizorie, cu atât mai mult cu cât a fost suspendat din funcţia de procuror, cererea sa fiind oportună, arătând că la data de 05 martie 2013 a dat o declaraţie detaliată prin care a recunoscut săvârşirea faptelor, urmând a solicita aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. în fata instanţei ce va fi învestită cu soluţionarea cauzei în fond.
Analizând actele şi lucrările dosarului, curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia nr. 402/P/2012 din data de 15 ianuarie 2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a dispus, între altele, începerea urmăririi penale faţă de învinuitul N.T.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP). (3 acte materiale).
Prin ordonanţa nr. 402/P/2012 din data de 18 ianuarie 2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de învinuitul N.T.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (3 acte materiale) şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen..
Prin ordonanţa nr. 402/P/2012 din data de 31 ianuarie 2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a dispus extinderea cercetărilor şi începerea urmăririi penale faţă de inculpat şi sub aspectul săvârşirii altor infracţiuni: participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual (art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000), spălare de bani (art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000) şi fals în declaraţii (art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000).
Având în vedere calitatea de procuror a inculpatului, prin referatul din data de 16 ianuarie 2013 s-a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori, încuviinţarea percheziţiei, a reţinerii şi a arestării sale.
Prin Hotărârile cu nr. 10, 11 şi 12 din data de 17 ianuarie 2013, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori a încuviinţat percheziţia, reţinerea şi arestarea inculpatului.
Acesta a fost reţinut în baza ordonanţei din data de 18 ianuarie 2013, de la ora 1605 a aceleiaşi zile până la 19 ianuarie 2013 ora 1605.
Măsura arestării preventive a inculpatului a fost luată pentru o durată de 29 de zile, cu începere de la 23 ianuarie 2013, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 418/1/2013, fiind emis mandatul de arestare din 23 ianuarie 2013.
S-a reţinut că, la data de 09 aprilie 2009, denunţătorul M.A. ar fi remis suma de 170.000 euro, cu titlu de mită, pentru achiziţionarea de către inculpatul N.T.I., la acel moment prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, a unui teren intravilan în suprafaţă de 2000 mp situat în comuna Jilava, judeţul Ilfov, de la numiţii A.C. şi M.V..
Terenul în cauză a fost pretins de la M.A., primarul comunei Jilava, cu titlu de mită, de inculpatul N.T.I., pentru a fi soluţionat favorabil un dosar înregistrat la Parchetul respectiv, referitor la o plângere penală pe care M.A. o formulase împotriva numitului B.N., atât pretinderea mitei cât şi remiterea acesteia realizându-se cu complicitatea lui S.O., care a şi intermediat vânzarea terenului în calitate de mandatar.
Pentru a disimula mita, terenul a fost vândut prin intermediul lui S.O., către două familii de cumpărători, respectiv soţilor N.T.I. şi N.O. şi Z.A.R. şi Z.C.C..
În perioada ianuarie-februarie 2010, denunţătorul M.A. a achitat, cu titlu de mită, contravaloarea cheltuielilor (transport, cazare, cheltuieli personale) de aproximativ 10.000 dolar SUA, ocazionate de sejurul petrecut de inculpat şi soţia acestuia în SUA, la Beverly Hills şi Las Vegas.
Acceptarea mitei s-ar fi produs în contextul în care la Parchetul condus de inculpat se aflau în instrumentare mai multe dosare referitoare la plângeri penale formulate împotriva primarului M.A., iar N.T.I. i-ar fi promis acestuia că „va avea grijă" ca respectivele cauze să fie soluţionate într-un mod favorabil primarului.
De asemenea, în cursul lunii februarie 2010, M.A. i-ar fi remis cu titlu de mită, în acelaşi scop, inculpatului şi un televizor „marca „S.", în valoare de 8.299 RON.
Prin încheierea din data de 15 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. 1303/2/2013 a fost admisă propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive a inculpatului pentru o perioadă de 30 zile.
S-a reţinut că prin Decizia nr. 17 din 14 octombrie 2011, dată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, statuând că: „Instanţa de judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a învinuitului ori inculpatului."
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că în cauză există indicii temeinice de natură a justifica presupunerea rezonabilă că inculpatul N.T.I. a săvârşit faptele pentru care este cercetat şi, de asemenea, că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen..
Având în vedere că subzistă temeiurile care au determinat arestarea preventivă, instanţa a analizat dacă scopul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, scop constând, conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, se poate asigura şi prin liberarea provizorie sub control judiciar.
Deşi s-a constatat că nu există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, s-a apreciat că liberarea provizorie sub control judiciar nu este oportună la acest moment.
Astfel, având în vedere complexitatea cauzei, perioada îndelungată de timp pe parcursul căreia s-a desfăşurat presupusa activitate infracţională, implicarea mai multor persoane, stadiul procesual în care se află dosarul, fiind în derulare procedura prezentării materialului de urmărire penală, curtea de apel a considerat că nu se justifică punerea în libertate provizorie a inculpatului.
De asemenea, s-a apreciat că circumstanţele personale ale inculpatului invocate de apărare nu sunt de natură a determina lăsarea sa în libertate, neputând fi privite singular, ci conjugate cu toate criteriile de evaluare a oportunităţii liberării provizorii.
Nu a putut fi contestat caracterul favorabil al circumstanţelor personale ale inculpatului, acesta deţinând funcţia de procuror, calitatea de magistrat presupunând probitate morală şi profesională. S-a reţinut că, într-adevăr, atitudinea procesuală a inculpatului nu condiţionează acordarea liberării provizorii, acesta beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, însă poate fi avută în vedere de instanţă ca element care circumstanţiază persoana inculpatului cu ocazia soluţionării cererii.
Acest aspect a fost adus în discuţie tocmai pentru că inculpatul N.T.I. a invocat schimbarea atitudinii sale procesuale prin declaraţia din data de 05 martie 2013, conţinutul acestei declaraţii neconducând însă la această concluzie.
A fost avută în vedere şi împrejurarea că inculpatul N.T.I. a invocat egalitatea de tratament, arătând că faţă de inculpatul V.D.C. s-a luat măsura obligării de a nu părăsi ţara, curtea de apel reţinând în acest sens că instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri de liberare provizorie analizează îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege în privinţa celui care formulează o astfel de cerere şi nu prin analogie cu situaţia juridică a celorlalţi coinculpaţi.
Pentru aceste considerente, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpatul N.T.I. a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Împotriva încheierii din 13 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 1814/2/2013, în termen legal, a declarat recurs inculpatul N.T.I., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
În alin. (2) al art. anterior menţionat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fî considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind acelaşi, şi anume buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen. rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiţie pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.
Dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă şi nu una obligatorie (legea foloseşte sintagma „se poate acorda"), inculpatul având doar o vocaţie la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunităţii lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.
Acordarea acestei facilităţi legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocaţie, instanţa nefiind obligată să se pronunţe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situaţie.
Dimpotrivă, instanţei i se cere prin alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen. să verifice şi să examineze existenţa datelor din care rezultă necesitatea de a-1 împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În opinia instanţei, expresia „date" conţinută în textul de lege anterior menţionat nu se referă la existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracţiunea pretins a fi comisă, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Prin urmare, instanţei i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar şi pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracţională.
Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă., în opinia Înaltei Curţi, instanţa trebuie să se raporteze la gravitatea faptei - în speţă fiind vorba despre o infracţiune de corupţie, presupus a fi săvârşită în formă continuată - , la circumstanţele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum şi la datele care caracterizează inculpatul.
Instanţa poate refuza liberarea dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel, s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei deduse judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională, corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din CEDO, Înalta Curte apreciază - astfel cum a dispus şi instanţa de fond - că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului N.T.I., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive.
Se reţine, de asemenea, că circumstanţele personale ale recurentului inculpat au fost avute în vedere de către instanţa de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.
Pe de altă parte, referitor la susţinerea potrivit căreia în cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care numai N.T.I. se află în stare de arest, se reţine că în mod corect instanţa de fond, care a fost învestită cu soluţionarea cererii de liberare provizorie, a analizat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege numai în privinţa titularului respectivei cereri şi nu prin analogie cu situaţia juridică a celorlalţi coinculpaţi.
Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică şi legală, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.T.I..
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.T.I. împotriva încheierii din 13 martie 2013 3 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 1814/2/2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 19/2013. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 996/2013. Penal → |
|---|
