ICCJ. Decizia nr. 1159/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1159/2013
Dosar nr. 4268/30/2010
Şedinţa publică din 03 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 429 din 14 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 4268/30/2010, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul L.A.F., pentru infracţiunea de trafic de droguri de risc în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În baza art. 17 alin. (1) şi art. 18 din Legea nr. 143/2000 au fost confiscate următoarele cantităţi de droguri: 2,00 grame rezină de cannabis (menţionată în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 06 august 2009 al Laboratorului de Analiză şi Profil al Drogurilor; 7,73 grame rezină de cannabis (menţionată în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 06 august 2009 al Laboratorului de Analiză şi Profil al Drogurilor), urmând ca drogurile să fie distruse cu păstrarea de contraprobe.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 140/D/P/2009 din data de 31 mai 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş la data de 31 mai 2010 sub nr. 4268/30/2010, s-a pus în mişcare acţiunea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului L.A.F., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc în formă continuată, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În fapt s-a reţinut că la data de 01 iulie 2009, ofiţerii de poliţie din cadrul B.C.C.O. Timişoara, compartimentul combaterea substanţelor psihotrope, s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că un anume individ distribuie şi comercializează cannabis printre consumatorii municipiului Timişoara contra sumei de 50 RON/gram. Preocupările acestui dealer au fost aduse la ştiinţa organelor de cercetare penală din cadrul B.C.C.O. Timişoara şi D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Timişoara, de numitul P.M., căruia i-a oferit spre vânzare cannabis contra sumei de 50 RON/gram şi pentru că acesta nu dispunea de suma necesară achitării drogurilor au stabilit că se vor contacta ulterior.
Având în vedere aceste informaţii D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Timişoara a emis ordonanţe de autorizare a investigatorului acoperit D.D. şi a colaboratorului acoperit P.M. în vederea procurării controlate de droguri de risc. Din verificările efectuate s-a stabilit faptul că acesta poartă următoarele date de identificare, respectiv L.A.F., născut la data de 05 octombrie 1987 în Timişoara. Astfel, în data de 01 iulie 2009 învinuitul L.A.F. a luat legătura cu colaboratorul acoperit stabilind o întâlnire în Timişoara. Fiind de acord cu propunerea, cei doi s-au întâlnit la locaţia stabilită unde învinuitul a pus în vânzare cca. 4 grame de cannabis contra sumei de 200 RON. Ulterior cantitatea de droguri a fost predată ofiţerilor B.C.C.O. Timişoara, care la rândul lor au predat-o laboratorului de analize în vederea efectuării expertizei ştiinţifice. Rezultatul acestor teste a probat faptul că cantitatea de 2,60 grame stabilită în urma cântăririi a pus în evidenţă tetrahidrocannabinol (THC) substanţă psihotropă, biosintetizată de planta Cannabis care face parte din tabelul Anexă nr. III din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. Cât priveşte cantitatea de 2 gr. rezină de cannabis rămasă în urma analizelor de laborator, aceasta a fost ambalată şi sigilată şi predată organelor de cercetare penală în vederea distrugerii lor cu păstrarea de contraprobe.
La câteva zile de la prima tranzacţie, mai precis data de 03 iulie 2009, învinuitul L.A.F. l-a contactat din nou pe colaboratorul acoperit P.M. dându-i întâlnire la intersecţia str. P.R. cu V.B., unde a pus în vânzare circa 9 gr. rezină de cannabis contra sumei de 350 RON. După despărţirea de acesta, colaboratorul acoperit s-a deplasat la locul de staţionare al investigatorului acoperit D.D., care supraveghease întreaga tranzacţie şi împreună cu acesta şi-a continuat deplasarea spre centrul oraşului. Ulterior, investigatorul acoperit D.D. a predat drogurile ofiţerilor B.C.C.O. Timişoara pentru testarea lor în laborator.
Concluziile acestor teste au stabilit că cantitatea de 8,38 grame rezultată în urma cântăririi a pus în evidenţă tetrahidrocannabinol (THC) substanţă psihotropă, biosintetizată de planta Cannabis, care face parte din tabelul Anexă nr. III din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. Cât priveşte cantitatea de 7,73 grame rezină de cannabis rămasă în urma analizelor de laborator, aceasta a fost ambalată şi sigilată şi predată organelor de cercetare penală în vederea distrugerii lor cu păstrarea de contraprobe.
Cu privire la persoana învinuitului L.A.F., s-a reţinut că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, iar pe timpul urmăririi penale a manifestat un comportament nesincer în raport cu acuzaţia adusă, negând vehement implicaţia sa infracţională la comercializarea cantităţii de 10 grame cannabis către colaboratorul acoperit P.M. Acelaşi învinuit a refuzat categoric să accepte prelevarea probelor biologice de sânge/urină pentru stabilirea consumului de droguri, fapt care denotă încă o dată implicaţia sa infracţională în sfera acţiunilor ce cad sub incidenţa Legii nr. 143/2000.
Chiar dacă învinuitul nu a recunoscut fapta de trafic de droguri, precum şi refuzul de a i se preleva probe biologice, probele administrate în cauză (declaraţia colaboratorului acoperit, declaraţia investigatorului acoperit, rapoarte tehnico-ştiinţifice, procese-verbale de constatare a activităţii de comercializare de droguri efectuate de învinuit) dovedesc în mod cert vinovăţia acestuia sub aspectul infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în formă continuată. Negarea învinuitului nu reprezintă un impediment care să-l exonereze de răspundere penală atâta vreme cât organele de cercetare penală sunt obligate să probeze vinovăţia acestuia cu probe certe şi pertinente, situaţie care se regăseşte în cauza în speţă.
În ceea ce priveşte consumul de droguri de risc, având în vedere că din materialul probator nu rezultă date temeinice care să probeze consumul sau deţinerea de droguri de risc în vederea consumului propriu, s-a făcut aplicarea prev. art. 66 C. proc. pen. referitoare la prezumţia de nevinovăţie.
În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr, 143/2000 coroborat cu art. 118 lit. d) C. pen., instanţa de judecată a apreciat asupra confiscării cantităţii de 2 gr., respectiv 7,73 gr. rezină de cannabis rămase în urma testelor de laborator, iar în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 s-a dispusă distrugerea drogurilor cu păstrarea de contraprobe. De asemenea, în temeiul art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, instanţa de judecată a apreciat asupra confiscării sumei de 200 RON respectiv 350 RON reprezentând sumele pe care învinuitul L.A.F. le-a încasat în mod nejustificat şi fraudulos de la colaboratorul acoperit P.M. pe perioada celor două comercializări ilicite de rezină de cannabis.
În drept, fapta învinuitului L.A.F. de a pune în vânzare în mod repetat colaboratorului acoperit P.M. şi investigatorului acoperit D.D. cantitatea de circa 10 gr. rezină de cannabis, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de risc în formă continuată, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Mijloacele de probă administrate sunt următoarele: proces-verbale de sesizare din oficiu; procese-verbale de constatare; declaraţii învinuit; declaraţii colaborator acoperit şi investigator acoperit; rapoarte tehnico-ştiinţifice; alte înscrisuri.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte:
Inculpatul este acuzat în esenţă că în zilele de 01 iulie 2009 şi 03 iulie 2009 a vândut unui colaborator sub acoperire (cu nume de cod P.M.) cantitatea totală de 10,98 grame rezină de cannabis contra sumei de 550 RON.
Elementul de fapt esenţial care trebuie dovedit este acela că inculpatul L.A.F. a fost persoana care i-a predat colaboratorului cantitatea de drog menţionată şi a încasat de la acesta suma de bani reprezentând preţul drogului. În legătură cu această împrejurare de fapt, mijloacele de probă propuse de acuzare sunt declaraţiile colaboratorului sub acoperire P.M. şi ale investigatorului sub acoperire D.D.
Din piesele dosarului de urmărire penală rezultă că nu s-a organizat nici un flagrant, nu există interceptări telefonice, de imagini sau convorbiri surprinse în mediul ambiental.
De asemenea, din procesul verbal de percheziţie domiciliară rezultă că la percheziţia efectuată la domiciliul inculpatului nu au fost descoperite droguri sau obiecte care ar putea fi puse în relaţie cu deţinerea ori comercializarea de astfel de substanţe.
Pe de altă parte inculpatul a avut atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată o poziţie de nerecunoaştere a acuzaţiilor aduse.
Audierea de către instanţă a poliţiştilor cu identitate reală care au întocmit procesele-verbale aflate la dosarul de urmărire penală, a relevat faptul că aceştia nu au văzut efectiv persoana implicată în tranzacţia cu droguri, iar identitatea acesteia le-a fost făcută cunoscută de către investigatorul acoperit.
Potrivit art. 861 alin. (6) şi (7) C. proc. pen., declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate (inclusiv cele ale investigatorilor sub acoperire) pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Având în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene în materie (cauza Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, hotărârea din 08 iunie 1998, cauza Constantin şi Stoian împotriva României, hotărârea din 29 septembrie 2009), instanţa nu şi-a putut întemeia, în mod exclusiv sau determinant, o hotărâre de condamnare pe declaraţiile martorilor protejaţi, astfel că este necesar ca acestea să se coroboreze cu o parte importantă a celorlalte probe administrate în cauză. În speţă, după cum s-a menţionat anterior, predarea cantităţii de drog şi încasarea preţului sunt elemente de fapt deduse exclusiv din declaraţiile martorilor protejaţi, fără a se corobora cu alte mijloace de probă, astfel încât tribunalul a apreciat că nu pot fundamenta o hotărâre de condamnare a inculpatului. Mai mult, în cazul de faţă mărturia colaboratorului sub acoperire este pusă sub semnul îndoielii, în contextul în care deşi a beneficiat de toate dispoziţiile procedurale de natură să îi protejeze identitatea, a refuzat să depună mărturie. Totodată tribunalul a observat o neconcordanţă între declaraţiile date de investigator şi colaborator în faza de urmărire penală. Astfel, în legătură cu cea de-a doua tranzacţie investigatorul a susţinut că s-a plătit suma de 350 RON, iar colaboratorul a declarat că s-a plătit suma de 500 RON.
Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat ca nefiind dovedită participarea inculpatului la săvârşirea faptelor de natură penală de care a fost acuzat, sens în care a pronunţat achitarea acestuia în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen.
În baza art. 17 alin. (1) şi art. 18 din Legea nr. 143/2000 instanţa a dispus confiscarea următoarelor cantităţi de droguri: 2,00 grame rezină de cannabis (menţionată în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 06 august 2009 al Laboratorului de Analiză şi Profil al Drogurilor); 7,73 grame rezină de cannabis (menţionată în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 06 august 2009 al Laboratorului de Analiză şi Profil al Drogurilor), urmând ca drogurile să fie distruse cu păstrarea de contraprobe.
Împotriva sentinţei penale nr. 429 din 14 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 4268/30/2010 a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T - Serviciul Teritorial Timişoara, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 09 ianuarie 2012, sub nr. 4268/30/2010.
În motivarea apelului procurorul a arătat că sentinţa apelată este netemeinică deoarece din analiza întregului probatoriu rezultă, dincolo de orice bănuială, că inculpatul L.A.F. este cel care a comis infracţiunea, şi nu o altă persoană.
S-a arătat că investigatorul sub acoperire D.D. şi colaboratorul sub acoperire P.M. au declarat că inculpatul L.A.F. este persoana care în zilele de 01 iulie 2009 şi 03 iulie 2009 i-a vândut colaboratorului rezina de cannabis, inculpatul fiind cel care a luat legătura cu acesta, oferindu-i spre vânzare drogurile. Fiind audiat de instanţă, investigatorul sub acoperire D.D. a arătat că, în cele două ocazii în care i-a vândut cannabisul, atât colaboratorul sub acoperire cât şi inculpatul s-au aflat sub supravegherea sa vizuală şi a văzut cu ochii lui când inculpatul a predat cannabisul, iar colaboratorul suma de bani. Întrucât în faza de urmărire penală, la datele la care s-au realizat cele două tranzacţii, respectiv 01 iulie 2009 şi 03 iulie 2009, lucrătorii de poliţie din cadrul B.C.C.O. - Serviciul Antidrog, M.L. şi S.O. au încheiat câte un proces-verbal în care au consemnat modalitatea în care s-a desfăşurat acţiunea de supraveghere a tranzacţiilor, la termenul de judecată din 23.05.2011 instanţa a dispus suplimentarea probatoriului prin audierea celor doi lucrători de poliţie. Aceştia au fost audiaţi de către instanţă şi au declarat că nu au văzut la faţă persoana care a tranzacţionat drogurile, întrucât supravegherea vizuală se face de la distanţă, că menţiunile din cele două procese-verbale sunt consemnate în baza datelor oferite de investigator, acesta fiind cel care are un contact direct cu persoanele care tranzacţionează drogurile.
S-a mai arătat că potrivit disp. art. 17 alin. (1) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea D.I.I.C.O.T., în cazul în care există indicii că s-a săvârşit sau se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni care nu poate fi descoperită prin alte mijloace, pot fi folosiţi investigatori şi colaboratori sub acoperire şi potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, actele încheiate de investigatorii sub acoperire şi colaboratorii acestora constituie mijloace de probă.
Prin decizia penală nr. 77/A din 19 aprilie 2012 Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva sentinţei penale nr. 429 din 14 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 4268/30/2010.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia, suma de 200 RON reprezentând onorariu avocat oficiu urmând a se va avansa din contul Ministerului Justiţiei în contul Baroului Timiş.
Din analiza sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel invocate şi analizate din oficiu, în limitele prev. de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat următoarele:
Inculpatul este acuzat în esenţă că a pus în vânzare, în mod repetat, colaboratorului acoperit P.M. şi investigatorului acoperit D.D. cantitatea totală de 10,98 grame rezină de cannabis contra sumei de 550 RON.
Aşa cum bine a identificat prima instanţă obiectul concret al probaţi unii îl formează împrejurarea că inculpatul a fost persoana care i-a predat colaboratorului cantitatea de drog menţionată şi a încasat de la acesta suma de bani reprezentând preţul drogului.
În mod legal prima instanţă a apreciat valoarea probatorie a investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului sub acoperire. Susţinerea procurorului că aceste probe coroborate cu sesizarea din oficiu a I.G.P.F. Timiş ar fi suficiente pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie, nu poate fi primită. Valoarea probatorie a unor astfel de declaraţii este stabilită de art. 861 alin. (6) C. proc. pen., text de lege conform căruia aceste mijloace de probă pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Or, coroborând declaraţiile menţionate cu împrejurarea că faptic s-a predat o cantitate de droguri, rezultă fără dubiu că o persoană a dat colaboratorului rezină de cannabis. În ce priveşte identitatea acestei persoane, s-a constatat că organele de urmărire penală nu au stabilit cine este autorul acestei fapte.
Curtea de apel a constatat că deşi prima instanţă a solicitat audierea colaboratorului sub acoperire, sens în care a acordat mai multe termene, acesta a arătat că refuză să dea declaraţie în faţa instanţei.
Respectarea principiului contradictorialităţii este una din garanţiile dreptului la un proces echitabil stabilite prin art. 6 lit. d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Este necesară tratarea cu extremă prudenţă a declaraţiilor obţinute în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi garantate, iar inculpatul în nici un stadiu al procedurii nu a avut posibilitatea să pună întrebări acestui martor. Legal tribunalul a apreciat valoarea declaraţiei martorului sub acoperire P.M. şi a reţinut refuzul acestuia de a da declaraţii în proces. În aceste împrejurări, acuzarea a fost întemeiată doar pe declaraţia investigatorului sub acoperire şi a cantităţii de droguri predate.
În ce priveşte investigatorul sub acoperire, instanţa a reamintit că situaţia acestora diferă de situaţia unui martor dezinteresat în condiţiile în care ei au o îndatorire generală de subordonare, astfel că mărturia acestora se ia în consideraţie în situaţii excepţionale şi numai dacă se coroborează cu alte fapte sau împrejurări. De asemenea, declaraţiile date de către acesta în cauză sunt contradictorii cu privire la suma plătită în cazul celei de a doua tranzacţii. Cu ocazia percheziţiei efectuată la domiciliul inculpatului nu au fost găsite droguri, iar din declaraţiile poliţiştilor cu identitate reală rezultă faptul că aceştia nu au văzut efectiv persoana implicată în tranzacţia cu droguri.
În cauză, ancheta penală a fost una defectuoasă, întâlnirea dintre colaborator şi pretinsa persoană care ar fi deţinut droguri nu a fost fixată prin mijloace tehnice (înregistrare convorbiri telefonice, înregistrare video, ş.a). În lipsa unor probe, legal prima instanţă a constatat neîntrunite condiţiile prevăzute de art. 354 alin. (2) C. proc. pen. privitoare la cerinţa ca fapta să fi fost săvârşită de inculpat.
Argumentul legal invocat de procuror, respectiv art. 17 alin. (1) din Legea nr. 508/2004 conform căruia pot fi folosiţi investigatori şi colaboratori sub acoperire, nu modifică situaţia mai sus prezentată, întrucât folosirea acestora nu a fost contestată în vreun mod, dar, aşa cum s-a menţionat, valoarea probatorie a declaraţiilor acestora este dată de art. 861 C. proc. pen.
Având în vedere că la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, s-a impus a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Timişoara, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. şi solicitând casarea hotărârii atacate şi a hotărârii primei instanţe şi, în rejudecare, condamnarea inculpatului în baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) În motivele de recurs Ministerul Public a susţinut următoarele:
Cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 10 lit. c) C. proc. pen. presupune că învinuirea iniţială a unei persoane s-a dovedit a fi neîntemeiată şi că acţiunea penală urmează a fi exercitată împotriva celui care a săvârşit infracţiunea. Instanţele de judecată, întemeindu-şi soluţia de achitare pe dispoziţiile art. 10 lit. c) C. proc. pen., au considerat că fapta există în materialitatea ei, constituie infracţiune, dar nu a fost săvârşită de inculpatul L.A.F., fiind posibilă exercitarea acţiunii penale numai după descoperirea adevăratului autor al faptei. Or, această apreciere, raportat la probele administrate în cauză, nu poate fi acceptată.
Din analiza întregului probatoriu rezultă, dincolo de orice bănuială, că inculpatul L.A.F. este cel care a comis infracţiunea şi nu o altă persoană. Astfel, investigatorul sub acoperire D.D. şi colaboratorul sub acoperire P.M. au declarat că inculpatul L.F.A. este persoana care în zilele de 01 iulie 2009 şi 03 iulie 2009 a vândut colaboratorului rezina de cannabis, inculpatul fiind cel care a luat legătura cu acesta, oferindu-i spre vânzare drogurile.
Audiat de către instanţă, investigatorul sub acoperire D.D. a arătat că, în cele două ocazii în care s-a vândut cannabisul, atât colaboratorul sub acoperire, cât şi inculpatul s-au aflat sub supravegherea sa vizuală şi a văzut când inculpatul a predat cannabisul, iar colaboratorul suma de bani.
Întrucât în faza de urmărire penală, la datele la care s-au realizat cele două tranzacţii (01 iulie 2009 şi 03 iulie 2009) lucrătorii de poliţie din cadrul B.C.C.O. - Servicul Antidrog, M.L. şi S.O., au încheiat câte un proces-verbal în care au consemnat modalitatea în care s-a desfăşurat acţiunea de supraveghere a tranzacţiilor, la termenul de judecată din data de 23 mai 2011, instanţa a dispus suplimentarea probatoriului prin audierea celor doi lucrători de poliţie. Audiaţi de către instanţă, aceştia au declarat că nu au văzut trăsăturile persoanei care a tranzacţionat drogurile întrucât supravegherea vizuală se face de la distanţă, că menţiunile din cele două procese-verbale sunt consemnate în baza datelor oferite de investigator, acesta fiind cel care are un contact direct cu persoanele care tranzacţionează drogurile.
Potrivit art. 17 alin. (1) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea D.I.I.C.O.T., în cazul în care există indicii că s-a săvârşit sau se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni care nu poate fi descoperită prin alte mijloace, pot fi folosiţi investigatori şi colaboratori sub acoperire şi potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, actele încheiate de investigatorii sub acoperire şi colaboratorii acestora constituie mijloace de probă.
Ministerul Public a conchis în sensul că nu există nici un dubiu cu privire la săvârşirea de către inculpat a infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Prin urmare, instanţele au comis o eroare care a influenţat soluţia procesului, în sensul că s-a reţinut în mod eronat nevinovăţia inculpatului, când în realitate trebuia dispusă condamnarea sa.
Curtea, analizând hotărârea din perspectiva motivelor şi cazului de casare invocate apreciază calea de atac declarată ca fiind fondată pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a analizat ansamblul probator, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile tragerii la răspundere penală a inculpatului, pronunţând o soluţie de achitare, în temeiul art 11 pct. 2 lit. a) rap. la art 10 lit. c) C. proc. pen.
În apelul declarat de Ministerul Public, instanţa de control judiciar, fără a administra probe, a menţinut hotărârea de achitare.
În cursul judecării recursului, în şedinţa publică din 31 octombrie 2012, Înalta Curte a pus în vedere Ministerului Public să precizeze dacă are de formulat probatorii în susţinerea motivelor de recurs care apreciază hotărârile de achitare ca nelegale, Ministerul Public achiesând la audierea inculpatului.
Înalta Curte precizează că lipsa cercetării judecătoreşti în apel şi pronunţarea unei hotărâri în contextul reaprecierii probelor administrate în faze anterioare (urmărire penală şi judecată în fond), determină o nulitate relativă a hotărârii, în temeiul art 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.
Instanţa de apel poate, după o apreciere completă a problemei vinovăţiei sau nevinovăţiei, în urma administrării de probe, fie să decidă menţinerea soluţiei de achitare, fie să pronunţe o soluţie de condamnare (cauza Mircea împotriva României).
În cauză însă instanţa de control judiciar nu a administrat probe, ci s-a mărginit la a reaprecia probatoriul anterior, deşi apelul devoluase cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
Încălcarea dispoziţiilor referitoare la judecata căii de atac generează o nulitate relativă ce nu poate fi înlăturată decât în contextul rejudecări acesteia de către aceeaşi instanţă, respectiv Curtea de Apel Timişoara.
Instanţa de apel urmează ca în urma analizei coroborate a probelor inclusiv a celor administrate în baza principiilor oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii, şi în contextul caracterului devolutiv al apelului, să realizeze propria analiză în fapt şi în drept şi să se pronunţe motivat asupra întrunirii condiţiilor tragerii la răspundere penală sau dimpotrivă asupra existenţei unei cauze de stingere a acţiunii penale din cele enumerate la art. 10 C. proc. pen.
Abţinerea de la administrarea probelor dovedeşte o încălcare a rolului activ şi lipsa unei cercetări judecătoreşti. Audierea inculpatului (care nu a înţeles să invoce dreptul la tăcere) cu conţinutul „doresc să dau declaraţii în faţa instanţei. Menţin declaraţiile date în faţa primei instanţe” susţine concluzia anterioară referitoare la lipsa administrării oricărei probe. În condiţiile exprimării acordului referitor la audierea sa, audiere de altfel obligatorie conform art. 378 alin. (11) C. proc. pen. erau incidente dispoziţiile prevăzute de art 70 şi urm. C. proc. pen.
În ceea ce priveşte dispoziţia art 378 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căreia instanţa de apel poate da o nouă apreciere probelor administrate de prima instanţă trebuie interpretate sistematic şi teleologic şi nu poate conduce la ideea că în apel cercetarea judecătorească poate lipsi cu desăvârşire.
În condiţiile criticării de către Ministerul Public a soluţiei de achitare şi a invocării în motivele scrise a unor probatorii utile susţinerii acuzaţiei în materie penală, instanţa de apel trebuia să pună în discuţie şi ulterior să procedeze la administrarea probelor.
În ceea ce priveşte fundamentarea hotărârii de condamnare pe audieri de martori cu identitatea protejată vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 861 alin. (6) C. proc. pen., care neagă acestor miloace de probă forţa probantă necondiţionată, dar şi faptul că acestea nu sunt unicele mijloace de probă administrate. Astfel actul de sesizare s-a fundamentat pe procesele-verbale întocmite de lucrătorii de poliţie judiciară şi investigatorul acoperit, constatările tehnico ştiinţifice ale substanţelor predate de investigator.
Revenind la declaraţiile martorilor cu identitatea protejată, respectiv a colaboratorului P.M. şi a investigatorului D.D. se impune audierea acestora în apel mai ales având în vedere că martorul P.M. nu a fost audiat nici în cursul judecăţii în fond. Potrivit procesului verbal întocmit la data de 24 ianuarie 2011, colaboratorului P.M. a refuzat să se prezinte la instanţa de fond în vederea audierii, fără a invoca un motiv, iar instanţa de apel nu a reluat demersurile în vederea audierii acestui martor pe care s-a fundamentat acuzaţia în materie penală, deşi această probă era invocată în motivele de apel.
În hotărârea C.E.D.O. din 04 iulie 2000, pronunţată în cauza Kok v. Pays-Bas (43149/1998) a reluat condiţiile în care declaraţiile unor martori anonimi pot fundamenta o hotărâre de condamnare, subliniind că administrarea acestor probatorii trebuie să permită exercitarea efectivă a dreptului la apărare prin posibilitatea adresării de întrebări, iar datele furnizate să se coroboreze cu cele conţinute de alte mijloace de probă. În concret procedura audierii martorilor anonimi astfel cum este reglementată de art 861 şi urm. C. proc. pen., permite valorificarea acestor exigenţe legate de principiul egalităţii armelor, iar aceste mijloace de probă nu sunt singurele administrate în cauză.
Cazul de casare invocat, prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., presupune reţinerea unei erori grave de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare, cu consecinţa prevăzută de art art. 38515 pct. 2 lit. c) şi art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. constând în rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată.
Ca urmare, Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 77/A din 19 aprilie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe intimatul inculpat L.A.F.
Va casa decizia recurată şi va trimite cauza pentru rejudecarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva sentinţei penale nr. 429 din 14 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 4268/30/2010, la Curtea de Apel Timişoara.
Va menţine actele îndeplinite până la data de 19 aprilie 2012 în faţa instanţei Curţii de Apel Timişoara.
Onorariul în sumă de 200 RON cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat L.A.F., se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Timişoara, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 77/A din 19 aprilie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe intimatul inculpat L.A.F.
Casează decizia recurată şi trimite cauza pentru rejudecarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva sentinţei penale nr. 429 din 14 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 4268/30/2010, la Curtea de Apel Timişoara.
Menţine actele îndeplinite până la data de 19 aprilie 2012 în faţa instanţei Curţii de Apel Timişoara.
Onorariul în sumă de 200 RON cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat L.A.F., se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Timişoara, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 03 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1160/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1134/2013. Penal. Iniţiere, constituire de... → |
|---|
