ICCJ. Decizia nr. 1354/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1354/2013
Dosar nr. 1591/116/2011
Şedinţa publică din 18 aprilie 2013
Asupra recursurilor penale de faţă:
Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 106 din 04 iulie 2011, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, au fost respinse cererile formulate de către inculpaţi în baza art. 334 şi art. 11 pct. 1 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
În baza art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi a art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. au fost condamnaţi inculpaţii S.C.V. şi L.O.D. la câte 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pentru ambii inculpaţi.
S-a făcut aplicarea art. 71 alin. ultim şi a art. 861 şi art. 862 C. pen. pentru ambele pedepse şi pentru ambii inculpaţi pe o durată de 7 ani, ce constituie termen de încercare, pentru fiecare dintre aceştia.
Au fost obligaţi inculpaţii să respecte, potrivit art. 863 alin. (1) lit. a)-d) C. pen., următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti (inculpatul S.C.V.) şi la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Călăraşi (inculpata L.O.D.);
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lor de existenţă.
În baza art. 863 alin. ultim C. pen., s-a delegat Serviciilor de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Călăraşi (pentru inculpatul S.C.V. şi, respectiv inculpata L.O.D.) supravegherea executării obligaţiilor stabilite conform art. 863 alin. (1) lit. a)-d) C. pen., servicii cărora li s-a comunicat prezenta sentinţă, în baza art. 863 alin. (2) C. pen.
S-a atras atenţia inculpaţilor asupra disp. art. 864 C. pen., referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 14 C. proc. pen., au fost admise cererile de despăgubiri civile formulate de către părţile civile C.T., B.G., Ţ.F., M.G. şi Ş.S.N., aşa cum au fost modificate.
Au fost obligaţi inculpaţii S.C.V. şi L.O.D., în solidar, să plătească părţilor civile următoarele sume, după cum urmează:
- părţii civile C.T. suma de 39.975,90 RON, plus dobânzile bancare, calculate de la data achitării sumei şi până la data plăţii efective;
- părţii civile B.G. suma reprezentând dobânzile bancare aferente sumei de 38.638,16 RON, calculate de la data achitării sumei şi până la data plăţii efective;
- părţii civile Ţ.F. suma de 36.451 RON, plus dobânzile bancare calculate de la data achitării sumei şi până la data plăţii efective;
- părţii civile M.G. suma în RON reprezentând echivalentul a 9.750 euro, calculată la data plăţii efective;
- părţii civile Ş.S.N. suma de 2.000 RON, calculate de la data achitării sumei şi până la data plăţii efective.
În baza art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare şi:
- anularea contractului din 30 aprilie 2009 încheiat între partea civilă C.T. şi SC M.T. SRL;
- anularea contractului din 10 aprilie 2009 încheiat între partea civilă B.G. şi SC M.T. SRL;
- anularea contractului din 16 iunie 2009 încheiat între partea civilă Ţ.F. şi SC M.T. SRL;
- anularea contractului din 3 aprilie 2009 încheiat între partea civilă Ş.S.N. şi SC M.T. SRL;
- anularea contractului din 21 iulie 2009 încheiat între partea civilă M.G. şi SC M.T. SRL.
S-a dispus obligarea părţii civile C.T. să restituie autoturismul H. societăţii de leasing SC M. SA Bucureşti.
S-a dispus obligarea părţii civile Ţ.F. să restituie autoturismul H. societăţii de leasing SC M.L. SA Bucureşti.
A fost obligat fiecare inculpat la câte 500 RON către stat, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În perioada 31 august 2009-2 octombrie 2009 părţile civile B.G., Ş.S.N., C.T., Ţ.F. şi M.G. au sesizat I.P.J. Călăraşi şi Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorului Călăraşi, cu privire la faptul că SC M.T. SRL, dealer autorizat H., le-a vândut autoturisme marca H., achitate integral, care nu au putut fi înmatriculate, întrucât nu au putut intra în posesia cărţilor de identitate ale respectivelor autoturisme. În urma probatoriului administrat, s-a stabilit că, în momentul achiziţionării autoturismelor de către părţile civile, acestea nu aparţineau SC M.T. SRL, deşi au fost încheiate contracte de vânzare cumpărare între societate şi părţi, ci mai multor societăţi de leasing financiar de pe raza Mun. Bucureşti.
Deşi apărările inculpaţilor au fost în sensul că martorul D.M. director la SC M.T. SRL, era cel care cunoştea statutul juridic al autoturismelor ce urmau a fi vândute, dat fiind că el conducea, în fapt, toată activitatea din firmă şi că nu au avut cunoştinţă despre împrejurarea că autoturismele vândute părţilor civile aparţin de drept societăţilor de leasing financiar, probele administrate în cauză le infirmă această teză, motivat de împrejurarea că inculpata L.O.D. se consulta atât cu coinculpatul, cât şi cu martorul D.M. la momentul în care un potenţial client îşi manifesta intenţia de cumpărare a unui autoturism H. Dovezile administrate nu au reliefat instigarea celor doi inculpaţi de a vinde, în numele SC M.T. SRL maşini care nu aparţineau acestei societăţi, în schimb probele existente la dosar relevă împrejurarea că inculpata L.O.D. îi ţinea la curent atât pe inculpatul S.C.V., administratorul SC M.T. SRL, cât şi pe martorul D.M. despre intenţiile cumpărătorilor de achiziţionare a maşinilor aflate în show-room-ul din Călăraşi, aceasta primind de la amândoi sau de la fiecare în parte acceptul de a încheia contracte de vânzare cumpărare cu clienţii şi, implicit, cu părţile civile, unde semna în locul inculpatului S.C.V., care îi dădea dispoziţie verbală în acest sens. Este indubitabil faptul că inculpatul S.C.V. ştia care autoturisme aparţin societăţilor de leasing, cu toate că s-a încercat acreditarea ideii că statutul financiar al maşinilor a rămas necunoscut celor doi inculpaţi atât timp cât dosarele de leasing se aflau la sediul din Bucureşti, dar chiar inculpata L.O.D., cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, a recunoscut că a vândut maşini care nu aparţineau SC M.T. SRL, ci societăţilor de leasing financiar. Este adevărat că această modalitate de lucru nu a adus prejudicii altor cumpărători ai autoturismelor aflate spre vânzare în show-room-ul din Călăraşi, dar situaţia reclamată de cele 5 părţi civile a scos la iveală un sistem de lucru defectuos şi nelegal, care era cunoscut de către ambii inculpaţi şi de martorul D.M., fiind evident că oferirea autoturismelor de curtoazie părţilor civile s-a datorat faptului că aceştia şi-au recunoscut culpa la momentul imposibilităţii înmatriculării autoturismelor cumpărate, termenul pentru care acele maşini au fost date spre folosinţă părţilor civile fiind necesar deblocării fondurilor şi achitării ratelor de leasing, lucru care nu s-a mai întâmplat, întrucât societăţile de leasing au reziliat unilateral contractele încheiate cu SC M.T. SRL.
Este adevărat că inculpaţii s-au apărat şi în sensul că nu au obţinut vreun profit material de pe urma vânzării unor autoturisme care nu aparţineau SC M.T. SRL, cât timp aceştia au fost plăţi cu salariu fix şi nu în funcţie de numărul maşinilor vândute, dar această teză este contrazisă de faptul că SC M.T. SRL avea drept principal obiect de activitate înstrăinarea de autoturisme marca H., întrucât era dealer autorizat al acestui concern, iar atribuţia principală a inculpaţilor era aceea de a încheia contracte de vânzare cumpărare, având ca obiect autoturismele existente în show-room-ul din Călăraşi, fiind evident că aducerea profitului în societate înseamnă şi obţinerea de profit de către cei ce realizau vânzările, respectiv inculpatului S.C.V., care era administrator al firmei şi inculpatei L.O.D., consilier de vânzări şi persoană care şi-a pus semnătura pe majoritatea actelor de înstrăinare a autoturismelor H., doar în baza unei dispoziţii verbale şi în deplină cunoştinţă de cauză, după propria declaraţie, în ceea ce priveşte statutul juridic al maşinilor.
Obţinerea de profit din vânzarea autoturismelor a fost scopul principal al activităţii celor doi inculpaţi şi acest aspect rezultă cu atât mai mult din faptul că inculpatul S.C.V. s-a conformat dispoziţiilor nelegale ale martorului D.M., în pofida obligaţiilor pe care acesta le avea în baza Legii nr. 31/1990 şi care trebuiau să-i fie cunoscute, inculpata L.O.D. fiind aceea care îşi punea semnătura pe un act ce atesta o situaţie neconformă cu realitatea, cunoscută de aceasta şi perpetuată în ciuda tuturor evidenţelor şi speranţei că deblocarea leasingului se va face într-un termen rezonabil, ce nu va fi niciodată cunoscut de către cumpărători.
Judecătorul fondului a concluzionat că, în drept, fapta inculpatului S.C.V. - care, în calitate de administrator al SC M.T. SRL, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale le-a indus în eroare pe părţile vătămate C.T., Ţ.F., M.G., Ş.S.N. şi B.G. cu ocazia încheierii unor contracte de vânzare-cumpărare, pretinzând că societatea pe care o administra este proprietara unor autoturisme H. şi le poate vinde, deşi în realitate aceste autoturisme aparţineau unor firme de leasing, cauzând un prejudiciu de 210.399 RON - întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen.
De asemenea, s-a reţinut că fapta inculpatei L.O.D. - care, în calitate de agent de vânzări la SC M.T. SRL SRL, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale le-a indus în eroare pe părţile vătămate C.T., Ţ.F., M.G., Ş.S.N. şi B.G. cu ocazia încheierii unor contracte de vânzare-cumpărare, pretinzând că societatea pe care o reprezenta în calitate de agent de vânzări este proprietara unor autoturisme H. şi le poate vinde, deşi în realitate aceste autoturisme aparţineau unor firme de leasing, cauzând un prejudiciu de 210.399 RON - întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen.
La individualizarea judiciară a pedepsei aplicate fiecărui inculpat, instanţa de fond a avut în vedere, pe lângă pericolul social ridicat al faptelor deduse judecăţii (reprezentat de valoarea prejudiciului produs părţilor civile şi lipsei de folosinţă a acestora cu privire la bunurile achiziţionate după toate normele imperative ce guvernează modalitatea de încheiere a unei tranzacţii oneroase), circumstanţele personale ale acestora, respectiv atitudinea cooperantă manifestată mai ales la urmărirea penală, lipsa lor de antecedente penale, diligenţele manifestate în ceea ce priveşte despăgubirea părţilor civile (s-au pus la dispoziţia acestora autoturisme de curtoazie). În acest sens, nu este de neglijat aprecierea modului în care inculpaţii s-au lăsat manipulaţi de către martorul D.M. şi persuasiunea pe care acesta a manifestat-o în relaţiile de serviciu cu inculpaţii, dar care nu diminuează răspunderea lor şi culpa vădită în perpetuarea unor practici greu de înţeles în relaţiile sociale, profesionale şi interumane normale şi principiale într-o societate democrată. Probele au relevat existenţa unui şantaj emoţional pe care martorul D.M. l-a practicat nu doar cu inculpaţii, dar şi cu alţi angajaţi ai SC M.T. SRL, determinat de împrejurarea că acesta din urmă a clădit firma, a finanţat-o şi a organizat-o după bunul său plac, numai că răspunderea penală este generată de propriile fapte, acţiuni şi inacţiuni, la dosar neexistând date şi indicii de instigare a comiterii lor de către martorul D.M.
În acest context, faţă de modul de derulare a faptelor ce au determinat comiterea infracţiunilor deduse judecăţii şi faţă de circumstanţele personale favorabile ale inculpaţilor, Tribunalul a apreciat ca oportună aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 74 C. pen., iar potrivit art. 76 C. pen. reducerea pedepselor ce aplicate în cauză, iar ca modalitate de executare suspendarea executării pedepselor sub supraveghere, aprecierea instanţei fiind în sensul că scopul pedepsei se poate realiza şi fără privarea lor de libertate.
Trecând la soluţionarea laturii civile a cauzei, judecătorul fondului a făcut aplicarea art. 445 Cod procedură penală, referitor la contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu părţile civile C.T., Ţ.F., M.G., Ş.S.N. şi B.G. şi a art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., ce vizează repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii tranzacţiei materializate în înscrisuri ce au fost declarate false.
S-a dispus ca părţile civile C.T. şi Ţ.F. să restituie autoturismele societăţilor de leasing financiar, partea civilă B.G. urmând să rămână în posesia autoturismului achiziţionat, dat fiind că acesta a încheiat contract şi cu firma H.
În baza art. 14 C. proc. pen., instanţa de fond i-a obligat pe inculpaţi, în solidar, la plata sumelor reprezentând contravaloarea autoturismelor cumpărate de către părţile civile, plus dobânzile bancare la data achitării prejudiciilor, cu excepţia părţilor civile B.G. şi Ş.S.N., cărora li se vor plăti doar dobânzile bancare la data achitării prejudiciilor.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel inculpaţii L.O.D. şi S.C.V., precum şi partea civilă Ţ.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În susţinerile orale, precum şi în concluziile scrise depuse la dosar, inculpaţii au susţinut - în esenţă: greşita încadrare juridică a faptelor deduse judecăţii, în sensul că se impune înlăturarea alin. (5) al art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) şi greşita condamnare a acestora, întrucât faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv intenţia.
În apelul său, partea civilă Ţ.F., prin apărător, a criticat hotărârea atât sub aspectul laturii penale a cauzei, solicitând ca pedepsele aplicate inculpaţilor să fie executate în regim de detenţie, cât şi sub aspectul laturii civile, arătând că în mod greşit a fost anulat contractul de vânzare cumpărare.
Prin decizia penală nr. 135 din 3 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de partea civilă Ţ.F. şi de inculpaţii L.O.D. şi S.C.V. împotriva sentinţei penale nr. 106 din 4 iulie 2011 pronunţată de Tribunalul Călăraşi.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut, în esenţă, următoarele:
La judecarea în fond a cauzei, au fost respectate prevederile art. 62 C. proc. pen., cauza fiind lămurită sub toate aspectele pe bază de probe în interesul aflării adevărului judiciar, iar în urma unei evaluări judicioase şi obiective a materialului probator administrat în speţă, în conformitate cu prevederile art. 63 C. proc. pen., a stabilit, în mod corect, situaţia de fapt dedusă judecăţii, vinovăţia inculpaţilor şi încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea acestora în judecată.
Procedând la reevaluarea întregului ansamblu probator strâns cu referire la prezenta cauză, în virtutea efectului integral devolutiv al apelului, instanţa de prim control judiciar întocmai ca şi instanţa de fond, a reţinut în fapt următoarele aspecte:
Probele pot forma convingerea că reflectă realitatea dacă provin din surse sigure.
În alegerea mijloacelor de probă pentru dovedirea unei fapte sau împrejurări de fapt, instanţa de judecată nu are obligaţia să folosească un anume mijloc de probă pentru dovedirea unei fapte, având facultatea de a alege, dintre toate mijloacele de probă prevăzute de lege, pe cel potrivit pentru împrejurarea pe are o are de dovedit.
Probele strânse în cursul urmăririi penale au fost verificate de instanţa de judecată, ajungându-se la concluzia că inculpaţii se fac vinovaţi de comiterea faptelor pentru care au fost trimişi în judecată, pornind de la declaraţiile părţilor vătămate şi ale martorilor audiaţi, actele depuse la dosar, toate acestea fiind coroborate şi cu declaraţiile inculpaţilor.
Astfel, s-a reţinut că, în perioada 31 august 2009-2 octombrie 2009, părţile vătămate B.G., Ş.S.N., C.T., Ţ.F. şi M.G. au formulat plângeri la poliţie în care au sesizat că SC M.T. SRL, dealer autorizat H., le-a vândut autoturisme marca H., pe care, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, proprietar acestora nu era SC M.T. SRL, ci o firmă de leasing.
În fapt, în contractele de vânzare-cumpărare încheiate se prevedea că proprietatea asupra bunului se va transmite de la vânzător la cumpărător la data plăţii integrale a autovehiculului.
După achiziţionarea autoturismelor şi expirarea perioadei de valabilitate a autorizaţiei de circulaţie provizorie, părţile vătămate încercau să intre în posesia cărţii de identitate a autovehiculului, însă obţineau de la inculpaţi doar promisiuni de rezolvare. În realitate, cărţile de identitate se aflau la adevăratul proprietar, respectiv firma de leasing SC M.L. SA Bucureşti.
În perioada în care s-a săvârşit infracţiunea, inculpatul S.C.V. a virat banii încasaţi de la părţile vătămate către firmele de leasing. Întrucât avea datorii mai vechi, la care se adăugau şi penalităţi, societăţile de leasing au folosit sumele de bani virate pentru achitarea unor datorii. Astfel, după trecerea celor 30 de zile, clienţii au constatat că nu pot înmatricula autoturismele. Cu această ocazie, părţile civile au constatat că au fost înşelate.
Din contractul de distribuitor autorizat încheiat între SC H.A.R. SRL, în calitate de „Distribuitor Naţional” şi SC M.T. SRL, în calitate de distribuitor autorizat, rezultă că poate îndeplini calitatea de distribuitor autorizat orice agent economic care îndeplineşte standardele minime aplicabile pentru crearea şi managementul unei reţele de distribuţie pentru autovehiculele H. şi Accesorii H. În scopul creării unui sistem de distribuţie selectivă pentru furnizarea şi vânzarea de autovehicule H., distribuitorul autorizat îşi asumă obligaţia de a nu furniza în mod direct sau indirect autovehicule H. în scopul revânzării către revânzătorii care nu au fost desemnaţi ca distribuitori autorizaţi H. sau către revânzători care nu au fost desemnaţi ca Reparatori Autorizaţi H. În acest caz, distribuitorul autorizat nu va avea dreptul de a primi plăţi pentru furnizările făcute în acest scop. Distribuitorul autorizat nu este considerat agentul sau reprezentantul legal al Distribuitorului Naţional, al H., sau al Afiliaţilor acestuia, în nici un scop, iar directorii, agenţii sau angajaţii distribuitorului autorizat nu sunt consideraţi agenţi sau angajaţi ai Distribuitorului Naţional, care poate vinde autovehicule H. şi Accesorii H. numai către clienţii finali. În plus, distribuitorul autorizat poate vinde autovehicule H. către un vânzător numai dacă revânzătorul respectiv este un Distribuitor Naţional H. sau un Distribuitor autorizat H. Pentru evitarea oricăror îndoieli, o societate de leasing nu va fi considerată ca fiind revânzător decât în cazul în care contractele de leasing utilizate de societatea de leasing prevăd transferul proprietăţii sau o opţiune de cumpărare pentru autovehicule H. înainte de expirarea contractelor de leasing. Distribuitorul autorizat are dreptul de a solicita o copie a contractului standard de leasing utilizate de societatea de leasing, pentru a verifica dacă acestea prevăd transferul proprietăţii înainte de expirarea contractului de leasing.
Distribuitorul autorizat poate vinde autovehicule H. către clienţii finali care utilizează serviciile unui intermediar cu condiţia ca intermediarul respectiv să fi obţinut o autorizaţie scrisă din partea clientului final pentru cumpărarea unui anume autovehicul H. şi pentru acceptarea livrării acestuia, în numele clientului final.
Distribuitorul autorizat va solicita intermediarului, în fiecare caz, să îi furnizeze o copie a cărţii de identitate sau a paşaportului clientului final.
Distribuitorul autorizat îşi asumă obligaţia de a ţine cel puţin stocul minim de autovehicule H. şi de accesorii H. comunicat de Distribuitorul Naţional.
Distribuitorul autorizat îşi asumă obligaţia de a nu atrage şi de a nu încerca să atragă răspunderea Distribuitorului Naţional şi de a nu crea sarcini pe contul Distribuitorului Naţional şi de a nu accept nici o comandă, de a încheia un contract care să atragă obligaţii pentru Distribuitorul Naţional, fără ca acesta să convină, în prealabil, asupra condiţiilor acestuia.
Distribuitorul autorizat va depune toate eforturile pentru a vinde cât mai multe autovehicule şi accesorii H. la preţuri cu amănuntul, care să nu depăşească preţurile maxime care îi sunt comunicate periodic de către Distribuitorul Naţional.
La vânzarea autovehiculelor H., Distribuitorul autorizat beneficia de un discount, cuprins între 7% şi 11% din valoarea autovehiculelor, în funcţie de model.
Din contractele încheiate între SC M.T. SRL şi societăţile de leasing (SC M.L. SA, SC E.L. SA, SC E.L.X. SA, SC N.B.G. SA), rezultă că între cele două părţi au fost încheiate contracte de leasing. Obiectul acestor contracte îl constituie cedarea dreptului de folosinţă asupra bunului (autovehicule H.). Utilizatorul îşi exprimă opţiunea ca la încetarea contractului, în mod irevocabil, să achiziţioneze bunul. Pe toată perioada contractului, finanţatorul rămânea proprietar unic şi neîngrădit al bunului. Utilizatorului nu îi era permis, fără acceptul finanţatorului, să constituie, asupra bunului drepturi în favoarea terţilor sau să transmită terţilor drepturi dobândite în temeiul prezentului contract. La sfârşitul perioadei de leasing, în schimbul plăţii valorii reziduale, dreptul de proprietate asupra bunului era transferat de la finanţator la utilizator.
La prezentele contracte au fost încheiate acte adiţionale, în care se prevedea că utilizatorul va urmări, în cadrul procesului de vânzare-cumpărare identificarea unor cesionari interesaţi în preluarea prin cesiune a contractului de leasing. Utilizatorul va aduce la cunoştinţa fiecărui potenţial cesionar condiţiile contractului de leasing şi va întocmi, pentru aceştia, un dosar de leasing, care va conţine toate documentele solicitate de proprietar în vederea analizei situaţiei financiare şi de risc.
Din cauza neplăţii ratelor, în data de 21 august 2009, SC M.L. SA Bucureşti a reziliat contractul încheiat cu SC M.T. SRL.
Cu privire la greşita încadrare juridică a infracţiunii de înşelăciune, cu reţinerea agravantei prevăzută de alin. (5) al art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), instanţa de apel a reţinut că această susţinere este neîntemeiată, atâta timp cât calculul prejudiciului produs părţilor civile s-a raportat la momentul încheierii contractelor şi care constituie latura obiectivă a infracţiunii, chiar dacă, ulterior acestui moment, inculpatul S.C.V. a returnat părţii civile Ş.S.N. contravaloarea autoturismului cumpărat, iar partea civilă B.G. a încheiat contract de vânzare-cumpărare şi cu firma H., având ca obiect acelaşi autoturism cumpărat de la SC M.T. SRL.
Drept urmare, atât timp cât, din contravaloarea autoturismelor cumpărate de părţile civile s-au scăzut cei 3.800 RON rezultaţi din valorificarea programului „Rabla”, în mod corect s-a stabilit valoarea prejudiciului, totalul depăşind suma de 200.000 RON.
Referitor la greşita condamnare a inculpaţilor, s-a reţinut că din întreg probatoriul administrat (în principal declaraţiile celor doi inculpaţi) a rezultat că aceştia au cunoscut despre împrejurarea că autoturismele înstrăinate părţilor civile aparţineau unor societăţi de leasing financiar, al căror statut juridic de la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu părţile civile nu se putea modifica sau transforma chiar dacă, aşa cum au susţinut chiar inculpaţii, în apărarea lor, leasingul se debloca, se achitau ratele şi penalităţile, iar părţile civile puteau să-şi înscrie în circulaţie autoturismele cumpărate. Ceea ce s-a apreciat evident şi în deplină concordanţă cu probele din dosar a fost împrejurarea că, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, SC M.T. SRL nu era proprietara autoturismelor plătite integral de către părţile civile, iar aspectul era cunoscut atât de inculpata L.O.D., cât şi de către inculpatul S.C.V., fiecare dintre aceştia încercând să detensioneze situaţia creată părţilor civile, care reclamau imposibilitatea înmatriculării maşinilor, dar nefăcând, în faţa părţilor civile, nicio referire despre faptul că nu trebuiau să încheie contractele a căror anulare urmează să se dispună de către instanţă. Complicitatea inculpaţilor în ceea ce priveşte cunoaşterea situaţiei juridice a autoturismelor pe care le-au vândut, fără niciun titlu juridic valabil, părţilor civile este reliefată de împrejurarea că, între aceştia, a existat o permanentă colaborare şi un continuu contact (telefonic şi electronic), iar maniera de lucru descrisă anterior (în care cumpărătorii nu încheiau contracte de vânzare-cumpărare cu societăţile de leasing) era dictată de realizarea scopului principal al SC M.T. SRL, acela de a obţine profit.
S-a reţinut astfel că, este clar conturată şi existenţa intenţiei celor doi inculpaţi de a induce şi menţine în eroare părţile civile, prin crearea convingerii că SC M.T. SRL este proprietara autoturismelor pe care le-a vândut, fiind evident că inculpatul S.C.V. nu putea da dispoziţii verbale inculpatei L.O.D. de a semna contractele în numele său, dacă aceasta din urmă nu era la curent cu efectele juridice ale actului semnării asupra părţilor şi terţilor.
S-a mai reţinut dă doar în situaţia în care inculpatul S.C.V. singur şi personal ar fi semnat contractele încheiate cu părţile civile, s-ar fi pus problema inexistenţei intenţiei de a înşela a inculpatei L.O.D., însă modul de derulare a situaţiei de fapt îi incriminează pe ambii inculpaţi pentru inducerea şi menţinerea în eroare a părţilor civile, indiferent de modalităţile, ulterioare tranzacţiilor, în care societăţile de leasing financiar ar fi deblocat plata ratelor şi a penalităţilor de întârziere.
S-a reţinut că din declaraţia dată de inculpata L.O.D. cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, rezultă în mod cert că aceasta a cunoscut situaţia din firma respectivă, respectiv că acele autoturisme aparţineau unor firme de leasing şi nu firmei respective.
Cu privire la inculpatul S.C.V., instanţa de apel a reţinut că acesta deţinea o poziţie administrativă în firmă, fiind director, având cunoştinţă despre situaţia autoturismelor respective, în sensul că ele aparţineau firmelor de leasing şi că nu se puteau încheia contracte direct, decât cu firma de leasing, astfel încât este certă săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpaţilor (apelanţi în speţă), s-a apreciat că instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare ale pedepsei, prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), dar şi natura şi gravitatea infracţiunilor comise, valoarea apărată de lege, precum şi prejudiciile cauzate prin faptele comise, stabilindu-se în final just individualizată şi apreciind temeinic în alegerea modalităţii de executare a acesteia.
În aceste condiţii s-a apreciat că, în cauză, nu se impune nici majorarea cuantumului de pedeapsă (astfel cum solicită partea civilă), dar nici reducerea acestuia, întrucât prima instanţă a realizat o individualizare corectă a sancţiunii penale, pedeapsa aplicată inculpaţilor pentru faptele deduse judecăţii, corect încadrate juridic, a fost în mod legal stabilită şi, înăuntrul acestor limite, a fost şi în mod just individualizată, în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
S-a mai reţinut că pedeapsa de câte 4 ani închisoare, cu suspendarea sub supraveghere, aplicată fiecărui inculpat este situată sub limita minimă stabilită în condiţiile reţinerii circumstanţelor atenuante, este proporţională cu gradul concret de pericol social al infracţiunilor săvârşite, astfel cum este relevat de circumstanţele reale de comitere şi, în acelaşi timp, reflectă în mod corespunzător datele personale ale inculpaţilor (apelanţi în speţă).
De asemenea, s-a apreciat că, prin cuantumul şi modalitatea de executare a pedepsei, astfel cum aceasta a fost individualizată corect de instanţa de fond, se poate atinge şi scopul penal sancţionator al acesteia, în sensul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni, iar pe de altă parte, ca mijloc de reeducare şi constrângere.
Instanţa de prim control judiciar a mai reţinut că soluţionarea laturii civile a cauzei este legală şi temeinică, judecătorul fondului dispunând repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că au fost anulate contractele încheiate între SC M.T. SRL şi cele cinci părţi civile, au fost obligaţi inculpaţii în solidar la plata sumelor ce au constituit pretinsul preţ al autoturismelor, iar părţile civile C.T. şi Ţ.F. au fost obligate să restituie autoturismele respective, marca H., societăţii de leasing SC M.L. SA Bucureşti, care era proprietarul de drept, întrucât autoturismele respective nu pot fi înmatriculate în circulaţie, atâta timp cât contractele nu s-au încheiat cu adevăratul proprietar.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs partea civilă Ţ.F., precum şi inculpaţii L.O.D. şi S.C.V.
Criticile formulate de partea civilă au vizat pe de o parte greşita anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC M.T. SRL şi cele cinci părţi civile, iar pe de altă parte, modalitatea de executare a pedepselor aplicate inculpaţilor, modalitate care nu corespunde scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
Recurenta parte civilă a invocat cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 172 şi 14 C. proc. pen.
Recurenta inculpată L.O.D. a invocat cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 17 şi 12 C. proc. pen., solicitând, în principal, schimbarea încadrării juridice dată faptei reţinute în sarcina sa, în sensul înlăturării alin. (5) al art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), susţinând că din probele administrate în cauză nu rezultă forma agravantă a infracţiunii de înşelăciune.
Referitor la cel de-al doilea caz de casare invocat de recurenta inculpată prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în considerarea acestuia inculpata a solicitat achitarea sa, conform art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., susţinând că din fişa postului coroborată cu atribuţiile de serviciu nu rezultă vinovăţia sa în comiterea faptelor reţinute.
Criticile formulate de recurentul inculpat S.C.V., dezvoltate în scris (dosar recurs) vizează, în principal, aspecte referitoare la nemotivarea corespunzătoare a hotărârii atacate şi la nepronunţarea instanţei de apel cu privire la unele cereri esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei, în concret, cererea de achitare a sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
A invocat cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 9 şi 10 C. proc. pen. şi a solicitat admiterea recursurilor, casarea deciziei atacate şi, rejudecând, să se dea eficienţă criticilor formulate în considerarea motivelor de recurs formulate.
În subsidiar, recurentul inculpat S.C.V. a învederat că din probele administrate nu rezultă că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen.
A invocat cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., susţinând că faptei îi lipseşte atât latura subiectivă cât şi latura obiectivă şi a solicitat achitarea sa, în baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Un alt motiv de recurs formulat de recurentul inculpat a vizat împrejurarea că ambele instanţe au comis o gravă eroare de fapt care a avut drept consecinţă, condamnarea sa la o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării acesteia.
În acest sens, a arătat că instanţele au înlăturat probele administrate din care rezultă în mod cert că, în fapt, societatea era administrată de către martorul D.M. care, în calitate de director general, conducea în mod nemijlocit activitatea societăţii şi că decizia de a se încheia contractele de leasing pentru autovehiculele expuse în showroom a aparţinut martorului D.M.
A invocat cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. şi a solicitat achitarea sa, în baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate în cauză, în raport cu cazurile de casare invocate prin prisma criticilor formulate, în mod prioritar cele reglementate de art. 3859 alin. (1) pct. 9 şi 10 C. proc. pen., în baza materialului probator existent la dosarul cauzei dar şi din oficiu, în conformitate cu disp. art. 3859 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie expune următoarele:
Din analiza coroborată a ansamblului material probator administrat, prima instanţă a constatat vinovăţia inculpaţilor în săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor - infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP),- procedând la tragerea la răspundere penală a inculpaţilor L.O.D. şi S.C.V.
Instanţa de fond a apreciat că acuzaţia adusă inculpaţilor este fondată, probele cauzei relevând, fără dubiu, că aceştia au desfăşurat activităţi infracţionale constând în inducerea în eroare a părţilor vătămate C.T., Ţ.F., M.G., Ş.S.N., B.G. cu ocazia încheierii unor contracte de vânzare-cumpărare pretinzând că societatea pe care o administra inculpatul S.C.V. şi pe care o reprezenta, în calitate de agent de vânzări, inculpata L.O.D., este proprietara unor autoturisme H. şi le poate vinde deşi, în realitate, aceste autoturisme aparţineau unor firme de leasing, cauzând un prejudiciu de 210.399 RON.
Criticile formulate de inculpaţii L.O.D. şi S.C.V. în faţa instanţei de prim control judiciar au vizat aspecte de nelegalitate şi netemeinicie ale hotărârii instanţei de fond, astfel cum se constată din încheierea de amânare a pronunţării din 19 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală şi din motivele de apel scrise, amplu dezvoltate, depuse la dosarul cauzei.
Aceleaşi critici au fost reiterate în faţa instanţei de recurs cu ocazia dezbaterii recursurilor formulate de inculpaţi vizând, în esenţă, aceleaşi aspecte referitoare la judecarea fondului cauzei.
În plus, recurentul inculpat S.C.V. a invocat motivarea necorespunzătoare a deciziei atacate şi nepronunţarea instanţei asupra unor cereri esenţiale, în concret, motive de apel care erau de natură să garanteze drepturile sale şi să influenţeze soluţia procesului, din perspectiva greşitei condamnări urmare a neîntrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Observând decizia atacată din perspectiva motivării, în raport şi de criticile aduse, circumscrise cazurilor de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 9 şi 10 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că susţinerile inculpatului S.C.V. sunt întemeiate.
Obligaţia instanţelor de judecată de a-şi motiva hotărârile reprezintă o garanţei a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În jurisprudenţa sa, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a apreciat că obligaţia de motivare a hotărârilor este inerentă procesului echitabil (cauza Hiro Balani c. Spania).
Tot Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a statuat că motivarea nu poate să prezinte un caracter lapidar, reamintind că dreptul la un proces echitabil, garanţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie, înglobează, printre altele, dreptul părţilor la proces de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor (cauza Georgiadis c. Greciei).
Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzoriu ci a unor drepturi concrete şi efective, iar dreptul nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt într-adevăr „ascultate”, adică analizate temeinic de către instanţa sesizată (cauza Artico împotriva Italiei, Hot. din 13 mai 1980).
Cu alte cuvinte, art. 6 implică, în special, în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de probe ale părţilor (cauza Parez împotriva Franţei).
Tot astfel, în motivarea hotărârii din 1 iulie 2013, pronunţată în cauza Suminem c. Finlandei, Curtea a arătat că o altă funcţie a motivării hotărârilor este aceea de a demonstra părţilor că au fost ascultate.
Din perspectiva celor arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că motivarea deciziei penale atacate este lacunară şi neconvingătoare, întrucât din cuprinsul acesteia nu rezultă motivele pentru care apelul formulat de inculpatul S.C.V. a fost respins.
Deşi, în mod aparent, considerentele deciziei penale nr. 135 din 3 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti cuprind argumentele care au determinat instanţa să pronunţe soluţia cauzei, în realitate motivarea acesteia reprezintă în mare parte o preluare a stării de fapt reţinută de judecătorul fondului, în condiţiile în care instanţa de prim control judiciar, chemată să judece şi să soluţioneze calea de atac într-un efect devolutiv, în cadrul unei noi judecăţi cu caracter autonom care să aibă ca obiect reexaminarea acelor dispoziţii din hotărâre care au fost omise sau nelegal soluţionate, s-a limitat la a aprecia că „din analiza actelor dosarului s-a constatat că la judecarea în fond a cauzei au fost respectate prevederile art. 62 C. proc. pen., cauza fiind lămurită sub toate aspectele pe bază de probe în interesul aflării adevărului judiciar, iar în urma unei evaluări judicioase şi obiective a materialului probator administrat în speţă în conformitate cu prevederile art. 63 C. pen. a stabilit în mod corect situaţia de fapt dedusă judecăţii, vinovăţia inculpaţilor şi încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea acestora în judecată”.
Nici sub aspectul laturii civile, hotărârea atacată nu este motivată, întrucât din considerentele acesteia nu rezultă care sunt argumentele instanţei de apel care au determinat concluzia anulării contractelor de vânzare cumpărare încheiate între SC M.T. SRL şi cele cinci părţi civile.
Este adevărat că în practica Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (cauza Boldea contra România) noţiunea de proces echitabil permite ca o instanţă internă, să-şi motiveze hotărârea folosind motivele oferită de o instanţă inferioară, cu condiţia ca aceasta să fi examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei şi nu să confirme, pur şi simplu, concluziile unei instanţe inferioare.
Or, în cauza de faţă, critica vizează tocmai împrejurarea că instanţa de apel nu a răspuns unor cereri esenţiale, nu a examinat efectiv apărările formulate de către inculpat în calea de atac.
Pe de altă parte este cunoscut că, în cazul apelului, legiuitorul a reglementat un efect devolutiv integral, atât în fapt cât şi în drept, ceea ce înseamnă că apelul promovează o reexaminare a cauzei sub toate aspectele, nu numai cu privire la temeiurile şi cererile formulate de procuror şi de părţi.
În cazul de faţă, instanţa de apel nu a procedat la analizarea cauzei sub toate aspectele în sensul că nu a evaluat, printr-o examinare proprie cererile, susţinerile inculpaţilor în contextul criticilor formulate şi a motivelor de apel, amplu detaliate.
În acest sens, se impune precizarea că aspectele criticate în soluţionarea laturii penale a cauzei, sub aspectul solicitării inculpatului S.C.V. de achitare în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap.la art. 10 lit. c) C. proc. pen., nici măcar nu au fost evocate în considerentele deciziei atacate.
Cum motivele de apel constituie cereri esenţiale de natură a garanta drepturile părţilor şi de a influenţa soluţia procesului, omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra unui asemenea motiv, atrage casarea deciziei în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.
Concluzionând, aspectele invocate de către inculpat sunt esenţiale în aflarea adevărului, conform art. 3 C. proc. pen., întrucât în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului, demersuri de natură să asigure realizarea scopului procesului penal şi anume acela că orice infractor să fie pedepsit numai în măsura vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
În contextul arătat de inculpaţii L.O.D. şi S.C.V. se impune admiterea tuturor recursurilor declarate în cauză, deoarece activitatea infracţională pretins săvârşită de aceştia, coroborată cu împrejurările învederate şi criticile formulate de partea civilă, sunt în strânsă legătură cu aspectele asupra cărora instanţa de trimitere urmează a dispune.
Urmarea tuturor considerentelor de fapt şi de drept expuse, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat în cauză, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţe - Curtea de Apel Bucureşti.
Procedând la rejudecarea cauzei, în ansamblul ei, instanţa va asculta inculpaţii, va examina toate apărările şi criticile formulate de inculpaţii L.O.D. şi S.C.V. şi de partea civilă, va administra orice probă rezultată din dezbateri după cum şi orice probă consideră necesară în contextul lămuririi tuturor aspectelor referitoare la faptele imputate inculpaţilor, cu respectarea drepturilor lor procesuale şi constituţionale, în scopul justei soluţionări a cauzei cu respectarea principiului „non reformaţio în pejus”.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de inculpaţii L.O.D. şi S.C.V. şi de partea civilă Ţ.F. împotriva deciziei penale nr. 135 din data de 03 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Curtea de Apel Bucureşti.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpata L.O.D., în sumă de 300 RON, cât şi onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat S.C.V., în sumă de 75 RON, până la prezentarea apărătorului ales, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1411/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 1342/2013. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
