ICCJ. Decizia nr. 1475/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1475/2013
Dosar nr. 2030/116/2011
Şedinţa publică din 29 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 18/F din 7 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Călăraşi în Dosarul nr. 2030/116/2011, s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului C.G., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
A respins cererea de despăgubiri formulată de partea civilă A.N.A.F.
În temeiul art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a obligat partea civilă la plata către stat a sumei de 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut în fapt următoarele:
La data de 26 martie 2009, comisarii Gărzii Financiare, secţia Călăraşi au efectuat un control la SC G.G. SRL, în urma căruia au încheiat nota de constatare din data de 27 aprilie 2009.
În cuprinsul acelei note, se precizează că, în perioada 1-13 aprilie 2007, SC G.G. SRL a înregistrat în evidenţa contabilă 13 facturi de prestări servicii, emise de SC F. SRL, în valoare totală de 54.400 RON, la care se adaugă TVA în sumă de 10.336 RON, potrivit contractului din data de 13 martie 2007, încheiat între cele două societăţi, având ca obiect intermedieri în comerţul cu produse diverse, cu material lemnos şi de construcție, cu produse alimentare, băuturi şi tutun. De asemenea, se arată că, în perioada 20 mai-27 iunie 2008, SC G.G. SRL a înregistrat în evidenţa contabilă alte 38 de facturi de prestări servicii, emise de SC E.D. SRL, în valoare totală de 150.200 RON, la care se adaugă TVA în sumă de 28.519 RON, conform contractului de prestări servicii din data de 18 mai 2008, încheiat între cele două societăţi, având ca obiect executarea unor lucrări de reparaţii capitale la sediul social al celei dintâi. Totodată, se arată că, în urma verificării activităţii desfăşurate de SC G.G. SRL în perioada 2007-2008, organele de control au stabilit că nu există elemente care să poată justifica necesitatea prestării serviciilor menţionate în cele două contracte anterior menţionate.
Prin adresa din data de 28 aprilie 2009, Garda Financiară Călăraşi a solicitat D.G.F.P. Călăraşi efectuarea unui control la SC G.G. SRL, pentru a se stabili, în întregime, obligaţiile fiscale datorate de aceasta bugetului general consolidat al statului.
Prin procesul-verbal încheiat la data de 16 iulie 2009, inspectori din cadrul D.G.F.P. Călăraşi au constatat că societatea respectivă, reprezentată de inculpatul C.G., în calitate de administrator, nu a prezentat organelor de inspecţie fiscală documentele solicitate, conform invitaţiei din data de 1 iulie 2009, fapt pentru care aceasta a fost amendată contravenţional, cu suma de 25.000 RON, prin procesul-verbal de constatare din data de 15 iulie 2009. În plus, pe baza notei de constatare întocmite de comisarii Gărzii Financiare, inspectorii fiscali au stabilit majorări de întârziere în sumă de 15.401 RON, pentru suma de 38.855 RON, reprezentând TVA şi respectiv de 21.396 RON, pentru suma de 32.736 RON, reprezentând impozit pe profit.
La data de 13 iulie 2009, prin hotărârea, inculpatul, în calitate de asociat unic al SC G.G. SRL, a hotărât cesionarea părţilor sociale ale acesteia în favoarea numitului C.V. Această hotărâre a fost pusă în executare la data de 14 iulie 2009, când a fost încheiat contractul de cesiune.
Prin încheierea nr. 1805 din data de 16 iulie 2009, Tribunalul Călăraşi a admis cererea formulată de inculpat şi a dispus retragerea acestuia din calitatea de asociat unic al SC G.G. SRL şi preluarea părţilor sociale ale acesteia de către cesionarul C.V., concomitent cu numirea sa ca administrator al societăţii.
Fiind audiat, atât pe parcursul urmăririi penale, cât şi în faza de cercetare judecătorească, inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii de care este acuzat, susţinând că, la momentul efectuării controlului care a stat la baza notei întocmite de comisarii Gărzii Financiare, nu au fost luate în calcul toate documentele contabile ale SC G.G. SRL, respectiv chitanţele eliberate de SC F. SRL şi de SC E.D. SRL şi o serie de facturi care anulau contractele de prestări servicii încheiate cu acestea, în concret facturile de stornare întocmite de cele două societăţi, pe care le-a prezentat instanţei.
Inculpatul a solicitat să se dispună achitarea sa, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., pe motiv că fapta imputată nu există, având în vedere facturile de stornare prezentate, care nu au fost luate în calcul de către organele de urmărire penală.
La cererea inculpatului, pe care a admis-o, Tribunalul a dispus efectuarea în cauză a unei expertize contabile, cu următoarele obiective: să se stabilească dacă cele 13 şi respectiv cele 38 de facturi de prestării servicii emise de SC F. SRL şi de SC E.D. SRL au fost înregistrate în evidenţa contabilă a SC G.G. SRL; să se stabilească dacă sumele înscrise în acele facturi se regăsesc în actele depuse la organul fiscal, aferente anilor 2007-2008, în baza cărora s-au stabilit obligaţiile de plată către bugetul de stat; să se stabilească dacă bugetul statului a fost prejudiciat şi, în caz afirmativ, cu ce sumă concretă.
Tribunalul a motivat dispunerea expertizei solicitate de inculpat, la efectuarea căreia i-a încuviinţat participarea unui expert parte, prin aceea că această probă, care nu a fost administrată în faza de urmărire penală, este utilă pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt.
Pe baza probelor administrate, Tribunalul a apreciat că acestea nu dovedesc, cu certitudine, săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de care este acuzat, lăsând loc nesiguranţei în ceea ce priveşte însăşi existenţa faptei imputate, pornind de la următoarele constatări:
1. Principala probă a acuzării o constituie declaraţiile martorilor R.J., B.A. şi A.M., însă credibilitatea acestora este îndoielnică, întrucât, în ceea ce îi priveşte, Parchetul a dispus disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, astfel că persoanele respective pot declara orice pentru a înlătura propria răspundere penală. De asemenea, declaraţiile celor trei martori nu pot fi avute în vedere, întrucât nu se coroborează cu alte probe ale dosarului.
2. Potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, acţiunile ce constituie elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală constau în evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sau în evidenţierea altor operaţiuni fictive, însă, în speţă, expertiza contabilă efectuată nu a putut stabili săvârşirea vreunei astfel de acţiuni, concluzionând că, la dosarul cauzei, nu există scripte care să demonstreze că, în perioadele 1-13 aprilie 2007 şi respectiv 20 mai-27 iunie 2008, reprezentantul SC G.G. SRL a înregistrat în evidenţa contabilă cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale.
De asemenea, potrivit expertizei, organele de urmărire penală nu au prezentat actele necesare, care, potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, permiteau formularea unui răspuns clar la obiectivele formulate, fiind obligatoriu să fie anexate la dosar cel puţin următoarele acte: jurnalul de cumpărări, notele contabile sau jurnalele în care au fost înregistrate facturile, balanţa analitică, notele contabile sau jurnalele în care a fost înregistrată valoarea celor 51 de facturi şi balanţele de verificare, toate acestea de la datele de 30 aprilie 2007, 31 mai 2008 şi 30 iunie 2008 şi, totodată, să se efectueze verificări încrucişate. S-a mai arătat, în cuprinsul expertizei, că, din procesul-verbal încheiat la data de 16 iulie 2009 de către inspectorii fiscali, rezultă că inspecţia fiscală parţială realizată la SC G.G. SRL s-a efectuat numai în baza documentelor transmise de Garda Financiară şi a datelor de evidenţă fiscală existente la D.G.F.P. Călăraşi, deci în lipsa actelor primare şi a actelor contabile ale societăţii. Tot în cuprinsul expertizei, s-a arătat că, în nota de constatare încheiată la data de 27 aprilie 2009, comisarii Gărzii Financiare au afirmat că aspectele constatate s-au bazat pe evidenţa primară şi contabilă pusă la dispoziţie de către reprezentantul legal al societăţii, însă aceştia nu au demonstrat în niciun fel că s-au bazat pe acea evidenţă, iar nota de constatare nu a fost semnată de inculpat. În final, expertiza a concluzionat că organele de urmărire penală s-au bazat numai pe actele incomplete întocmite de către organele A.N.A.F., existente în evidenţa lor, neputându-se demonstra dacă cele 51 de facturi au fost sau nu înregistrate în contabilitate şi, în caz afirmativ, dacă operaţiunile ulterioare de stornare, care anulau efectul înregistrării acestora, au fost sau nu înregistrate, la rândul lor, în contabilitate.
Tribunalul a evidenţiat că aceste concluzii au fost formulate atât de expertul desemnat de instanţă, cât şi de expertul parte propus de inculpat şi că nici Parchetul, nici partea civilă nu au solicitat refacerea expertizei de către alţi experţi, cea din urmă formulând doar obiecţiuni, cărora li s-a răspuns într-un supliment la raportul de expertiză.
3. Organele de urmărire penală nu au depus toate eforturile pentru aflarea adevărului, procedând la trimiterea în judecată a inculpatului pe baza unor documente incomplete deţinute de A.N.A.F., fără a verifica evidenţa contabilă a SC G.G. SRL.
Deşi s-a susţinut de către Parchet că, la data de 26 martie 2009, comisarii Gărzii Financiare au avut la îndemână actele societăţii, nu s-a precizat însă motivul pentru care nu au fost ridicate toate acele documente care făceau dovada săvârşirii de către inculpat a infracţiunii imputate, în vederea stabilirii corecte a prejudiciului.
În rechizitoriu, s-a făcut vorbire despre refuzul inculpatului de a prezenta actele societăţii până la data de 13 iulie 2009, când a intervenit cesiunea părţilor sociale către o altă persoană şi că, pentru acea faptă, acesta a fost amendat contravenţional, însă, în afara aplicării sancţiunii respective, nu s-au mai făcut alte demersuri pentru obţinerea actelor societăţii, în vederea instrumentării prezentei cauze, deşi art. 4 din Legea nr. 241/2005 prevede ca infracţiune refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente documentele legale, în scopul împiedicării verificării financiare.
Organele de urmărire penală s-au grăbit să îl trimită în judecată pe inculpat, deşi nu aveau probele necesare, ignorând prezumţia de nevinovăţie, conform căreia acesta nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia decât în cazul când există probe de vinovăţie.
În aceste condiții, Tribunalul a dat eficienţă principiului in dubio pro reo şi, faţă de echivocul probatoriului administrat şi de împrejurarea că nu există alte probe care ar mai putea fi administrate în cauză, a pronunţat achitarea inculpatului, pe motiv că fapta descrisă în actul de sesizare nu există, în însăşi materialitatea ei.
Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi şi partea civilă Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F., prin mandatara sa, D.G.F.P. Călăraşi.
Parchetul a solicitat desfiinţarea sentinţei şi în rejudecare condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală cu obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile.
Partea civilă a criticat hotărârea pentru aceleaşi motive, solicitând admiterea acţiunii civile formulate şi obligarea inculpatului la plata de despăgubiri care să acopere prejudiciul cauzat bugetului de stat, actualizat la data plăţii efective.
Prin decizia penală nr. 309/A din 12 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi şi de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F., prin D.G.F.P. Călăraşi împotriva sentinţei penale nr. 18/F din data de 7 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Călăraşi în Dosarul nr. 2030/116/2011.
A desfiinţat, în întregime, sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând:
În temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul C.G. la pedeapsa principală de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată.
În temeiul art. 65 alin. (2) şi (3) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale), pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, aceleaşi drepturi prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen., pe perioada executării pedepsei principale.
În temeiul art. 14 raportat la art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a admis, în întregime, acţiunea civilă şi a obligat pe inculpat să plătească părţii civile Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F., prin D.G.F.P. Călăraşi, cu titlu de daune materiale, suma de 71.591 RON, plus dobânzile, majorările şi penalităţile de întârziere legale, corespunzătoare acestei sume, până la achitarea integrală a debitului.
În temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 163 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen., a menţinut, în vederea garantării executării acestei plăţi, măsura sechestrului asigurător, dispusă prin ordonanţa nr. 1361/P/2010 din data de 25 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Călăraşi, cu privire la cota-parte indiviză a inculpatului din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în municipiul C., judeţul Călăraşi (înscris în Cartea Funciară, având valoarea de impozitare de 108.945,41 RON şi aflat în coproprietate cu soţia sa, C.A.), asupra căruia s-a notat instituirea inscripţiei ipotecare, conform încheierii nr. 20861 din data de 5 august 2010 a Biroului de cadastru şi Publicitate Imobiliară Călăraşi, până la concurenţa sumei de 71.591 RON, plus dobânzile, majorările şi penalităţile de întârziere datorate de inculpat până la achitarea integrală a debitului.
În temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, a dispus comunicarea către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a unei copii de pe dispozitivul hotărârii de condamnare, la data rămânerii definitive a acesteia.
În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat pentru judecarea apelurilor admise au rămas în sarcina acestuia.
Onorariul parţial al avocatului din oficiu, în sumă de 50 RON, s-a stabilit a fi suportat din fondul Ministerului Justiţiei.
Instanţa de apel a reţinut că hotărârea primei instanţe pe motivul inexistenţei faptei care constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii deduse judecăţii, cu toate consecinţele atrase de aceasta, este vădit nelegală, fiind pronunţată cu ignorarea completă a numeroase mijloace de probă (fără a se oferi vreo explicaţie pentru înlăturarea lor), cu interpretarea eronată a altora şi cu luarea în considerare a unui mijloc de probă (expertiza contabilă) a cărui însăşi administrare s-a realizat prin încălcarea legii.
Reevaluând întregul probatoriu al cauzei, inclusiv cel administrat nemijlocit cu ocazia judecării apelurilor, Curtea a constatat, contrar celor reţinute de prima instanţă, că fapta imputată inculpatului prin actul de sesizare (înregistrarea repetată, în evidenţa contabilă a societăţii pe care o administra, a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu sumele datorate drept impozit pe profit şi TVA) există, a fost săvârşită de acesta şi constituie infracţiunea continuată de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., astfel că se impune condamnarea lui, potrivit art. 345 alin. (2) C. proc. pen.
În prealabil, deşi nu a făcut obiectul vreunei critici, Curtea a constatat că urmărirea penală, finalizată prin rechizitoriul întocmit la data de 4 aprilie 2011, a fost efectuată de către un organ competent material, respectiv Parchetul de pe lângă Judecătoria Călăraşi, fiind respectate dispoziţiile tranzitorii ale art. XXIV alin. (5) din Legea nr. 202/2010, în condiţiile în care, la momentul intrării în vigoare a acesteia (la data de 25 noiembrie 2010), prin care infracţiunea anterior menţionată a fost dată în competenţa de judecată, în primă instanţă, a Tribunalului, organul respectiv era deja legal sesizat, începerea urmăririi penale, la sesizarea din 2009 a A.N.A.F., Garda Financiară, secţia Călăraşi, datând din 22 ianuarie 2010, iar confirmarea acesteia de către procuror din 12 februarie 2010. De asemenea, în raport cu noile norme de competenţă materială a instanţelor, instituite prin aceeaşi lege, cu referire, în speţă, la dispoziţiile art. 27 pct. 1 lit. e1) teza a II-a C. proc. pen., care erau în vigoare la data emiterii actului de sesizare (4 aprilie 2011), Curtea a constatat că judecarea cauzei, în primă instanţă, s-a realizat de către o instanţă competentă material, respectiv Tribunalul Călăraşi.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt, Curtea a constatat, pe baza probatoriului cauzei (care va fi prezentat în detaliu pe parcursul expunerii), că aceasta se prezintă astfel:
Începând cu data de 14 iunie 2006, inculpatul C.G. a dobândit calitatea de asociat unic şi funcţia de administrator cu puteri depline al SC G.G. SRL din municipiul Călăraşi (având ca obiect principal de activitate comerţul cu amănuntul în magazine specializate), prin retragerea din societate a celuilalt asociat, C.O., care a fost revocat, la aceeaşi dată, şi din funcţia de administrator.
Societatea respectivă nu mai deţine în prezent personalitate juridică, fiind radiată la data de 30 mai 2011, astfel cum rezultă din informaţiile comunicate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Călăraşi.
La data de 26 martie 2009, comisarii G.I. şi M.V.G. din cadrul Gărzii Financiare, secţia Călăraşi au efectuat un control la SC G.G. SRL, pe timpul căruia societatea a fost reprezentată de inculpat, în calitate de administrator al acesteia. Controlul respectiv a fost finalizat prin întocmirea, la data de 27 aprilie 2009, de către cei doi comisari, a notei de constatare, căreia i-au fost ataşate, în copii, 2 contracte de prestări servicii şi 51 de facturi fiscale, la care se face referire în cuprinsul său.
Conform menţiunilor din nota de constatare anterior menţionată, inculpatul, în calitate de reprezentant legal al SC G.G. SRL, a pus la dispoziţia celor doi comisari ai Gărzii Financiare evidenţa primară şi contabilă a societăţii, pe baza căreia aceştia au constatat următoarele:
În perioada 1-13 aprilie 2007, societatea a înregistrat în evidenţa contabilă 13 facturi fiscale de prestări servicii, emise de SC F. SRL din municipiul Călăraşi, în valoare de 54.400 RON, plus TVA de 10.336 RON, în total 64.736 RON, aferente contractului de prestări servicii din data de 13 martie 2007;
În perioada 20 mai-27 iunie 2008, societatea a înregistrat în evidenţa contabilă 38 de facturi fiscale de prestări servicii, emise de SC E.D. SRL din municipiul Călăraşi, în valoare de 150.200 RON, plus TVA de 28.519 RON, în total 178.719 RON, aferente contractului de prestări servicii din data de 18 mai 2008.
S-a evidenţiat în aceeaşi notă de constatare că, potrivit art. 21 pct. 4 lit. m) din Legea nr. 571/2003 (C. fisc.), „nu sunt deductibile cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţii desfăşurate şi pentru care nu sunt încheiate contracte” şi că, din verificarea activităţii SC G.G. SRL din perioada 2007-2008, a rezultat că nu există elemente care pot justifica necesitatea prestării serviciilor contractate de aceasta, cu atât mai mult cu cât, din nota explicativă a administratorului său (inculpatul), a rezultat că cele două contracte încheiate cu societăţile anterior menţionate nici nu au fost executate de către acestea din urmă.
În nota de constatare, s-a mai arătat că, prin înregistrarea în evidenţa contabilă a celor 51 de facturi fiscale anterior menţionate, societatea a influenţat rezultatul financiar, astfel:
- pentru anul 2007, prin înregistrarea în evidenţa contabilă a sumei de 54.400 RON, pe contul de cheltuieli, a fost influenţat profitul brut cu suma respectivă; prin înregistrarea ilegală a acelor cheltuieli, TVA de plată a fost diminuată cu suma de 10.336 RON, iar impozitul pe profit a fost diminuat cu suma de 8.704 RON;
- pentru anul 2008, prin înregistrarea în evidenţa contabilă a sumei de 150.200 RON, pe contul de cheltuieli, a fost influenţat profitul brut cu suma respectivă; prin înregistrarea ilegală a acelor cheltuieli, TVA de plată a fost diminuată cu suma de 28.519 RON, iar impozitul pe profit a fost diminuat cu suma de 24.032 RON.
Comisarul G.I., audiat ca martor de către instanţa de apel, a declarat că, în mod cert, la momentul controlului la care a participat, efectuat ca urmare a unei sesizări primite din partea Serviciului de Combatere a Criminalităţii Organizate Călăraşi, pe baza acelei sesizări, dar şi a documentelor puse la dispoziţie de către inculpat, facturile fiscale emise în baza celor două contracte de prestări servicii erau înregistrate în contabilitatea SC G.G. SRL şi, de asemenea, că îşi menţine opinia conform căreia această înregistrare s-a realizat în mod nelegal, raportat la dispoziţiile C. fisc., întrucât cheltuielile pretins efectuate cu prestările de servicii, înregistrate de societatea beneficiară a fi deductibile, nu erau justificate, în condiţiile în care cele două contracte încheiate de aceasta nu au fost niciodată executate din partea societăţilor cocontractante, împrejurare pe care, de altfel, şi inculpatul a afirmat-o, astfel cum se va evidenţia ulterior.
Cel de-al doilea comisar participant la efectuarea controlului Gărzii Financiare, M.V.G., nu a mai putut fi audiat, întrucât a decedat, fapt confirmat, în faţa instanţei de apel, atât de martorul anterior menţionat, cât şi de avocatul ales al inculpatului.
Deşi inculpatul a refuzat să semneze nota de constatare anterior analizată, fapt pe care acesta nu l-a negat vreodată, ci dimpotrivă chiar l-a confirmat, prin declaraţia din faza de urmărire penală, lipsind astfel de orice relevanţă declaraţia martorei asistente B.L. din faţa instanţei de apel, în sensul că nu a fost prezentă personal la exprimarea acelui refuz, despre care a fost doar informată de către cei doi comisari controlori, Curtea a constatat că aspectele consemnate în cuprinsul său nu pot fi puse la îndoială, inclusiv prin prisma declaraţiilor inculpatului.
În acest sens, Curtea a reţinut că împrejurarea înregistrării în evidenţa contabilă a celor 51 de facturi fiscale (apreciată de prima instanţă a nu fi fost dovedită, ca unic argument al soluţiei de achitare pronunţate) nu a fost contestată în mod explicit nici măcar de inculpat. Astfel, inculpatul a exprimat, în declaraţia formulată în cursul urmăririi penale, suspiciunea sa că, la momentul controlului din partea comisarilor Gărzii Financiare, „nu au fost luate în calcul (...) toate documentele contabile ale firmei”, ceea ce echivalează cu o recunoaştere implicită a prezentării de către el a acelor documente, după cum se consemnează în nota de constatare şi s-a afirmat de către martorul G.I. De asemenea, cu ocazia audierii de către prima instanţă, inculpatul a declarat, în prezenţa avocatului ales, că facturile de prestări servicii „sunt evidenţiate în evidenţa contabilă”. În sfârşit, în declaraţia formulată în faţa instanţei de apel, în prezenţa aceluiaşi avocat, inculpatul a susţinut, în contextul soluţiei de achitare pronunţate de prima instanţă şi al argumentului care a motivat-o, că nu îşi mai aminteşte dacă cele 51 de facturi fiscale au fost sau nu înregistrate în contabilitatea societăţii, încercând să acrediteze, pentru prima dată, ideea, pe care însă nu a putut să o susţină probator, că realizarea unei astfel de înregistrări nu era atributul său, ci al unui contabil angajat, ale cărui date de stare civilă nu le-a putut indica (pe acelaşi motiv, că nu şi le aminteşte), afirmând, în plus, că acea persoană nu se mai află în ţară, după cum nu a putut prezenta nici pretinsul contract civil de prestări servicii încheiat cu acesta. În cuprinsul aceleiaşi declaraţii, inculpatul a recunoscut că el însuşi a prezentat comisarilor de la Garda Financiară cele 51 de facturi fiscale, care se aflau în posesia sa. Or, deţinerea acestora nu se poate explica în mod logic decât prin faptul înregistrării lor în evidenţa contabilă, care îi profita societăţii pe care o administra, întrucât înscrierea în acea evidenţă a unor cheltuieli deductibile avea drept consecinţă diminuarea TVA şi impozitului pe profit datorate bugetului de stat.
Revenind la cele două contracte de prestări servicii încheiate de SC G.G. SRL, sub semnătura (necontestată) a administratorului său (inculpatul), Curtea a constatat, din examinarea clauzelor acestora, că serviciile la care s-au obligat către societatea respectivă cei doi prestatori, constau, în cazul SC F. SRL, în intermedieri (nespecificate în concret) în comerţul cu produse diverse, cu materiale lemnos şi de construcţie şi cu produse alimentare, băuturi şi tutun, iar, în cazul SC E.D. SRL, în efectuarea de lucrări de reparaţii capitale (de asemenea, nespecificate) la sediul social al societăţii beneficiare.
De asemenea, examinarea conţinutului celor 51 de facturi fiscale aferente, emise de societăţile prestatoare, relevă, pe de o parte, că prestările de servicii pretins efectuate de acestea nu sunt determinate, întrucât nu se menţionează în ce anume operaţiuni de intermediare în comerţ şi respectiv de lucrări de reparaţii s-au concretizat, iar, pe de altă parte, că societatea beneficiară, sub semnătura olografă a inculpatului (necontestată de acesta), a confirmat executarea acelor servicii, în mod evident pentru a justifica înregistrarea în evidenţa contabilă a pretinselor cheltuieli efectuate cu serviciile respective, deşi acestea în fapt nu au fost realizate.
Totodată, examinarea coroborată a aceloraşi înscrisuri, dovedeşte că, deşi cele două contracte au fost încheiate pe perioade mari, de 2 ani (în cazul SC F. SRL) şi respectiv de 1 an (în cazul SC E.D. SRL), serviciile pretins prestate de acestea s-au derulat pe parcursul a numai aproximativ 2 săptămâni, în perioada 1-13 aprilie 2007 (în primul caz) şi puţin peste o lună, în perioada 20 mai-27 iunie 2008 (în cel de-al doilea caz).
Relevantă pentru evidenţierea caracterului fictiv al prestărilor de servicii menţionate în cele două contracte şi a înregistrării frauduloase, pe baza facturilor fiscale emise în baza lor, a pretinselor cheltuieli efectuate cu acestea, în evidenţa contabilă a SC G.G. SRL, în scopul unic al diminuării impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, este prezentarea situaţiei juridice a societăţilor pretins prestatoare şi a declaraţiilor persoanelor care, la momentul încheierii contractelor, figurau ca asociaţi şi/sau administratori ai acestora, dar şi a demersurilor întreprinse de inculpat, ulterior întocmirii notei de constatare de către comisarii Gărzii Financiare, pentru a scăpa de răspunderea penală, pe care o putea uşor previziona.
Astfel, în ceea ce priveşte SC F. SRL, Curtea a constatat, pe baza documentelor transmise de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Călăraşi, că toate părţile sociale ale acesteia au fost dobândite, la data de 7 martie 2007, de B.A. (căruia i-au fost cesionate de foştii asociaţi M.N. şi M.G.), acesta, în calitate de asociat unic, preluând şi funcţia de administrator al societăţii. La data de 25 mai 2007, după mai puţin de 3 luni, B.A. a cesionat, la rândul său, toate părţile sociale către A.O., pierzându-şi astfel calitatea de asociat şi fiind revocat din funcţia de administrator al societăţii, preluată de cesionar. După cum deja s-a evidenţiat, la data de 13 martie 2007, SC F. SRL, reprezentată de proaspătul administrator B.A. (funcţie dobândită cu numai 6 zile în urmă), a încheiat cu SC G.G. SRL, reprezentată de inculpat, contractul de prestări servicii, prin care se obliga la realizarea, pentru aceasta din urmă, a unor operaţiuni nespecificate de intermediere în comerţul cu diverse produse, iar, în perioada 1-13 aprilie 2007, sub semnătura aceluiaşi administrator, a emis cele 13 facturi fiscale privitoare la realizarea prestărilor de servicii la care s-a obligat, în contul cărora se pretinde că societatea beneficiară îi datora suma totală de 64.736 RON (incluzând şi TVA), pentru ca, după numai aproximativ o lună şi jumătate, să-şi schimbe din nou asociatul şi administratorul.
Asociatul unic şi administratorul B.A. (absolvent de 4 clase, de profesie zidar-zugrav), audiat ca martor, a declarat, în faza de urmărire penală, că, de la preluarea şi până la cesionarea de către el a părţilor sociale ale SC F. SRL, toate documentele referitoare la această societate s-au aflat în permanenţă în spaţiul fostului bar „A.”, ce aparţinea inculpatului C.G. Cu privire la contractul de prestări servicii încheiat cu SC G.G. SRL, martorul a declarat că a fost conceput de inculpat, iar el doar l-a semnat şi ştampilat, la cererea acestuia. Referitor la cele 13 facturi fiscale emise în baza acelui contract, martorul a declarat că el le-a completat pe documente tipizate aduse de inculpat, la solicitarea acestuia, care i-a cerut să îl ajute, pe motiv că „firma lui are o datorie către Finanţele Publice”. De asemenea, martorul a declarat că menţiunile din facturile fiscale (seria şi numărul, datele de înregistrare ale SC G.G. SRL, denumirea şi preţul serviciului prestat, valoarea TVA şi valoarea totală a fiecărei facturi) au fost scrise de el, la sediul barului anterior menţionat, în prezenţa inculpatului, care i le-a dictat. Martorul a mai declarat că SC F. SRL nu a prestat serviciile menţionate în contract şi în facturile fiscale, că nu a încasat contravaloarea acestora şi că nu le-a înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii. Martorul a adăugat că, la acel moment, SC F. SRL nu avea niciun angajat şi că el nu a desfăşurat vreo activitate prin această societate.
Martorul B.A. şi-a menţinut aceste afirmații şi cu ocazia audierii de către prima instanţă, în cursul cercetării judecătoreşti, precizând că, deşi, în acte, el figura ca asociat unic şi administrator, în realitate „firma era a lui C.G., adică a inculpatului şi a numitului P.F.”, el fiind folosit ca „săgeată” de către aceştia, care “l-au pus să ia firma, ca să îşi facă ei treburile”. Martorul a mai precizat că i-a dat buletinul său inculpatului şi că acesta se prezenta cu actele societăţii „peste tot pe unde era nevoie”.
Susţinerea primei instanţe, că declaraţia martorului B.A. nu este credibilă, întrucât, prin rechizitoriu, s-a dispus faţă de acesta disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, este vădit eronată, câtă vreme, pe de o parte, în declaraţiile formulate, martorul a făcut referiri ample la propria participaţie, fără a încerca să o ascundă, prin incriminarea exclusivă a inculpatului, iar, pe de altă parte, susţinerile lui se coroborează cu aspectele ce rezultă din înscrisurile transmise de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Călăraşi (pe care prima instanţă le-a ignorat, nefăcând vreo referire la acestea), dar şi cu alte fapte şi împrejurări ale cauzei (care vor fi evidenţiate ulterior), ce relevă atragerea altor persoane, de aceeaşi condiţie socială cu martorul, în operaţiunile pe care le-a presupus întocmirea contractului de prestări servicii şi facturile fiscale în care figurează cea de-a doua societate pretins prestatoare de servicii.
Probatoriul anterior analizat dovedeşte, în afara oricărui dubiu, că preluarea părţilor sociale ale SC F. SRL de către martorul B.A. (persoană cu un nivel scăzut de instruire şi cu condiţii de trai modeste, lipsită de abilităţile necesare desfăşurării unei activităţi comerciale, cu atât mai puţin a aceleia de intermediere în comerţ, care reclamă, înainte de toate, calităţi de bun comunicator, pe care aceasta, în mod evident, nu le avea) a fost anume orchestrată de către inculpat şi că singurele acte ale societăţii respective, lipsită de orice activitate şi chiar de angajaţi în perioada când martorul a deţinut calitatea de asociat unic şi funcţia de administrator al acesteia (constând în contractul de prestări servicii încheiat cu societatea administrată de inculpat şi în facturile fiscale emise în baza acelui contract) au avut un caracter fictiv, fiind întocmite cu unicul scop de a servi inculpatului, pentru ca, prin înregistrarea lor în evidenţa contabilă (singura operaţiune care justifica întocmirea acelor acte), să fie diminuate datoriile societăţii sale (impozit pe profit şi TVA) către bugetul de stat.
În privinţa SC E.D. SRL, Curtea a constatat, pe baza documentelor transmise de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Călăraşi, ignorate şi ele de prima instanţă, că toate părţile sociale ale acesteia au fost dobândite, la data de 12 mai 2008, de A.M. şi R.J. (cărora le-au fost cesionate de fostul asociat R.O.), în cote de participare la capitalul social de 40% şi respectiv 60%, iar cel cel dintâi a preluat şi funcţia de administrator al societăţii. Prin sentinţa comercială nr. 140/F din data de 25 martie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 1634/116/2008, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Călăraşi a dispus, admiţând cererea D.G.F.P. Călăraşi, înregistrată pe rolul instanţei respective la data de 11 august 2008 (conform fişei ECRIS a dosarului), deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei şi intrarea societăţii în faliment, despre care s-a făcut menţiune în registrul comerţului la data de 14 aprilie 2009, ca urmare a cererii lichidatorului judiciar desemnat. După cum deja s-a evidenţiat, la data de 18 mai 2008, SC E.D. SRL, reprezentată de proaspătul administrator A.M. (funcţie dobândită cu numai 6 zile în urmă), a încheiat cu SC G.G. SRL, reprezentată de inculpat, contractul de prestări servicii, prin care se obliga la realizarea, pentru aceasta din urmă, a unor lucrări de reparaţii capitale, nespecificate, la sediul său social, iar, în perioada 20 mai-27 iunie 2008, sub semnătura aceluiaşi administrator, a emis cele 38 de facturi fiscale privitoare la realizarea prestării de servicii la care s-a obligat, în contul cărora se pretinde că societatea beneficiară îi datora suma totală de 178.709 RON (incluzând şi TVA), pentru ca, după mai puţin de 2 luni, D.G.F.P. Călăraşi să solicite deschiderea procedurii insolvenţei în ceea ce o priveşte, ca urmare a neachitării unei creanţe către bugetul de stat în sumă de 64.294 RON (pe care, în mod evident, o putea acoperi, dacă, în baza facturilor fiscale emise, ar fi primit vreo plată din partea societăţii administrate de inculpat).
Asociatul şi administratorul A.M. nu a putut fi audiat, nici în faza de urmărire penală, nici în cursul cercetării judecătoreşti, întrucât, potrivit declaraţiei surorii sale, A.T., a părăsit ţara în vara anului 2008, iar, în prezent, este deţinut într-un penitenciar din Ecuador, fiind condamnat pentru consum de droguri. Conform declaraţiei aceleiaşi persoane, fratele său este bolnav psihic, urmând de-a lungul timpului numai o şcoală ajutătoare.
În schimb, cel de-al doilea asociat, R.J. (absolvent de 8 clase, fără ocupaţie, alcoolic, conform constatării organelor de poliţie însărcinate cu executarea mandatului de aducere emis pe numele său), a fost audiat ca martor, ocazie cu care acesta a declarat că a fost abordat, pe când se afla într-o piaţă din municipiul Călăraşi, de către A.M., care i-a spus că doi oameni au nevoie de ei, pentru a semna nişte hârtii, fiind dispuşi să le plătească pentru acest serviciu câte 1.000.000 ROL. Întrucât a fost de acord cu propunerea, martorul şi-a luat cartea de identitate şi, împreună cu A.M., s-a întâlnit cu doi bărbaţi, care s-au prezentat ca fiind socru şi ginere şi i-au dus la sediul Oficiului Registrului Comerţului din municipiul Călăraşi sau la o bancă din localitate, a cărei denumire nu o ştie, unde au fost puşi să semneze nişte documente, despre care nu cunoaşte ce reprezentau, primind în schimbul acestui serviciu suma promisă. Referitor la cele 38 de facturi fiscale, martorul a precizat că nu au fost completate şi nici semnate de el şi că nu a avut cunoştinţă de existenţa acestora până la momentul când i-au fost prezentate de către organele de urmărire penală. De asemenea, martorul a precizat că nu a avut nicio implicare în activitatea societăţii al cărei asociat figurează a fi în acte.
Martorul R.J. a făcut afirmaţii asemănătoare şi în declaraţia formulată în faţa primei instanţe. Deşi martorul a precizat că nu îl cunoaşte pe inculpat, iar, din probatoriul cauzei, nu rezultă că acesta din urmă ar fi vreunul dintre cei doi bărbaţi care l-au abordat pe el şi pe A.M. pentru semnarea documentelor de la Oficiul Registrului Comerţului, de preluare a părţilor sociale ale SC E.D. SRL, Curtea reţine, coroborând declaraţiile sale cu aspectele deja evidenţiate în ceea ce îl priveşte pe A.M. şi cu informaţiile furnizate de acea instituţie, că niciunul dintre cei doi asociaţi nu avea aptitudini şi interes pentru desfăşurarea unor operaţiuni comerciale, fiind folosiţi, în mod evident, tot ca simple „săgeţi”, asemenea martorului B.A. şi că, în perioada cât au deţinut acea calitate, societatea respectivă nu a desfăşurat nicio activitate şi nu a încasat vreo sumă de bani, ceea ce conduce la concluzia raţională că, şi în acest caz, actele în care aceasta figurează (constând în contractul de prestări servicii încheiat cu societatea administrată de inculpat şi în facturile fiscale emise în baza acelui contract) au avut un caracter fictiv, fiind întocmite cu unicul scop de a servi inculpatului, pentru ca, prin înregistrarea lor în evidenţa contabilă (singura operaţiune care justifica întocmirea acelor acte), să fie diminuate datoriile societăţii sale (impozit pe profit şi TVA) către bugetul de stat.
În ceea ce priveşte conduita inculpatului după întocmirea notei de constatare de către comisarii Gărzii Financiare, Curtea constată că acest înscris, pe care a refuzat să îl semneze, i-a fost comunicat, prin scrisoare recomandată depusă în data de 28 aprilie 2009 la Oficiul Poştal C., care a fost predată destinatarului, pe bază de semnătură, la data de 29 aprilie 2009.
Potrivit notei de constatare, s-a solicitat, în temeiul art. 7 lit. f) din O.U.G. nr. 91/2003 şi art. 8 alin. (2) pct. 9 şi pct. 21 din ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 152/2008, organului fiscal competent, respectiv D.G.F.P. Călăraşi, stabilirea obligaţiilor fiscale ale SC G.G. SRL, prin declanşarea unei inspecţii fiscale generale. În vederea efectuării acestei inspecţii, inculpatul a fost solicitat, prin invitaţia din data de 1 iulie 2009, pe care a primit-o personal la data de 2 iulie 2009, semnând de primire, să prezinte actele de înfiinţare a societăţii, evidenţa contabilă a acesteia din perioada 1 iunie 2005-31 mai 2009, registrul unic de control şi documentele cu regim special.
La data de 13 iulie 2009, prin hotărârea, inculpatul, în calitate de asociat unic al SC G.G. SRL, a hotărât cesionarea tuturor părţilor sociale ale acesteia către C.V., revocarea sa din funcţia de administrator şi numirea cesionarului în funcţia respectivă. La data de 14 iulie 2009, a fost semnat de către cele două părţi contractul de cesiune a părţilor sociale, iar, la data de 16 iulie 2009, prin încheierea nr. 2805, pronunţată în Dosarul nr. 16264/2009, judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Călăraşi a admis cererea de înscriere a menţiunilor corespunzătoare în acel registru.
Întrucât inculpatul nu s-a conformat solicitării organului de inspecţie fiscală, de a prezenta documentele contabile menţionate în invitaţie, D.G.F.P. Călăraşi a dispus, prin procesul-verbal din data de 15 iulie 2009 (înainte de pronunţarea încheierii judecătorului delegat), sancţionarea contravenţională a societăţii pe care o administra, conform art. 219 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, cu o amendă de 12.500 RON. Inculpatul, în calitate de reprezentant legal al societăţii, a refuzat să semneze şi acel proces-verbal, dar nu a formulat obiecţii la acesta şi nici nu există dovezi că ar fi formulat plângere împotriva lui la instanţa civilă competentă.
Fiind întrebat cu privire la motivaţia realizării cesiunii părţilor sociale ale SC G.G. SRL, inculpatul a declarat în faţa instanţei de apel că a procedat astfel, întrucât „în acea perioadă, eram stresat de cercetările efectuate, atât de către organele fiscale, cât şi de către cele de cercetare penală”, ceea ce dovedeşte, în afara oricărui dubiu, o intenţie frauduloasă din partea sa. De asemenea, fiind întrebat de către aceeaşi instanţă asupra motivului pentru care nu a prezentat organului de inspecţie fiscală documentele contabile solicitate, inculpatul a declarat că nu se putea conforma acelei cereri, întrucât, în urma cesiunii părţilor sociale, nu mai era asociat şi administrator al societăţii. Afirmaţia inculpatului ignoră însă împrejurarea că acesta a primit personal invitaţia de prezentare a acelor documente la data de 2 iulie 2009 (astfel cum deja s-a evidenţiat) şi a hotărât cesionarea părţilor sociale, stresat fiind de cercetările organului fiscal (potrivit propriei declaraţii), abia după aproximativ 2 săptămâni, respectiv la data de 13 iulie 2009, perioadă în care nu exista impedimentul invocat, situaţie în care singura explicaţie logică a comportamentului său este aceea că, fiind conştient de înregistrarea în evidenţa contabilă a societăţii a unor cheltuieli care nu aveau la bază operaţiuni reale, a urmărit să împiedice dovedirea acestui fapt, deja constatat de către comisarii Gărzii Financiare.
Această explicaţie este potenţată şi de alte acţiuni şi afirmaţii ale inculpatului.
În acest sens, Curtea menţionează, în primul rând, faptul că, în declaraţia din apel, inculpatul a susţinut, pentru prima oară, că a încheiat cu cesionarul C.V. un proces-verbal de predare a documentelor contabile ale societăţii, pe care l-a şi prezentat instanţei. Examinarea acelui proces-verbal nu permite a se stabili, cu certitudine, data întocmirii acestuia (menţionată, în cuprinsul său, a fi 22 iulie 2009), întrucât, prin încheierea notarului public P.D. din municipiul Călăraşi, datând din 24 iulie 2009, au fost legalizate numai semnăturile părţilor semnatare, iar inculpatul, fiind întrebat asupra acestui aspect de către instanţa de apel, a declarat că nu îşi aminteşte dacă procesul-verbal în discuţie a fost întocmit la data cesionării părţilor sociale sau la o altă dată. De asemenea, Curtea a apreciat că însăşi operaţiunea de predare a acelor documente este fictivă, în condiţiile în care nu a fost menţionată în contractul de cesiune a părţilor sociale, astfel cum era firesc, de vreme ce o clauză a acestuia stipula că cesionarul prelua atât activul, cât şi pasivul patrimoniului societăţii, conform ultimului bilanţ aprobat, în procesul-verbal se menţionează că cesionarul a verificat personal arhiva şi actele contabile ale societăţii, în vederea preluării acesteia, în perioada 1-22 iulie 2009, deşi logic era să efectueze această verificare mai înainte de semnarea contractului de cesiune a părţilor sociale, realizată la data de 14 iulie 2009, notarul public nu a constatat personal operaţiunea respectivă, iar cesionarul C.V., care nu a putut fi audiat de către instanţa de apel, întrucât a decedat, conform referatului întocmit pe baza informaţiilor comunicate de către Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, pare a fi fost o persoană din aceeaşi categorie cu B.A., A.M. şi R.J., anume folosită de inculpat. Sub acest aspect, Curtea evidenţiază că, potrivit procesului-verbal de neexecutare a mandatului de aducere emis pe numele martorului C.V. mai înainte de a se obţine informaţia privind decesul său, acesta nu a locuit niciodată la adresa de domiciliu din municipiul Constanţa, menţionată în actele încheiate cu inculpatul, iar proprietara imobilului a declarat organelor de poliţie că stabilirea acelui domiciliu, în anul 2006, a fost fictivă, fiind motivată de persoana în cauză prin aceea că avea nevoie de un act de identitate valabil, pentru a se putea angaja.
În acelaşi sens, Curtea a reţinut, în al doilea rând, că, în cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, inculpatul a prezentat, în simple copii xerox, două facturi de stornare, pretins emise de SC F. SRL, sub semnătura administratorului B.A., la data de 24 aprilie 2007, pentru suma de 64.736 RON, aferentă celor 13 facturi de prestări servicii şi respectiv de SC E.D. SRL, sub semnătura administratorului A.M., la data de 30 iunie 2008, pentru suma de 178.719 RON, aferentă celor 38 de facturi de prestări servicii, încercând să dovedească astfel anularea efectului înregistrării în evidenţa contabilă a celor 51 de facturi de prestări servicii. Cu privire la aceste facturi de stornare, Curtea a apreciat că şi ele au un caracter fictiv, fiind întocmite pro causa, ca parte a apărării insidioase construite de inculpat pentru a scăpa de răspunderea penală. Astfel, fiind solicitat să prezinte exemplarele originale ale facturilor respective, inculpatul a declarat în faţa instanţei de apel că nu le deţine, primind de la cesionarul C.V., căruia i le-ar fi predat o dată cu toate celelalte documente contabile ale societăţii (operaţiune şi ea fictivă, după cum s-a motivat anterior), numai copii ale lor. În cuprinsul aceleiaşi declaraţii, inculpatul a pretins că nu îşi aminteşte dacă acele facturi de stornare au fost sau nu înregistrate în contabilitatea societăţii, dar a susţinut că le-a prezentat el însuşi celor doi comisari ai Gărzii Financiare, cu ocazia controlului efectuat de aceştia. Această susţinere a inculpatului este infirmată de nota de constatare, întocmită de comisarii respectivi, în care nu se face vreo referire la facturile respective. De asemenea, unul dintre acei comisari, martorul G.I., fiind audiat de către instanţa de apel cu privire la acest aspect, a afirmat că, la momentul controlului, inculpatul nu a prezentat facturi de stornare cu privire la sumele înscrise în facturile de prestări servicii înregistrate în contabilitate. Afirmaţia martorului este verosimilă, coroborându-se cu împrejurarea că inculpatul nu a făcut nicio referire la facturile respective în cuprinsul propriei note explicative, formulată în faţa celor doi comisari ai Gărzii Financiare la data de 26 martie 2009, deşi, raportat la datele înscrise în cuprinsul lor, existenţa acestora trebuia să îi fie cunoscută la acel moment, iar prezentarea lor era în interesul său. De asemenea, după cum s-a evidenţiat anterior, cele două persoane care apar ca semnatare ale facturilor în discuţie, B.A. şi A.M., nu au avut nicio legătură cu activitatea societăţilor ai căror asociaţi şi administratori figurau numai în acte, astfel că, neînregistrând facturile de prestări servicii în contabilitatea societăţilor respective, nu exista nicio motivaţie legală pentru stornarea acestora.
În al treilea rând, în susţinerea aceleiaşi explicaţii, Curtea a constatat că societatea administrată de inculpat nici nu avea nevoie de serviciile pretins contractate de la SC F. SRL şi SC E.D. SRL, sens în care reţine că, prin declaraţia din apel, acesta, fiind anume întrebat, a arătat că, deşi nu a obţinut de la societăţile respective acele servicii (care se presupune că erau necesare pentru desfăşurarea activităţii SC G.G. SRL, de vreme ce inculpatul le-a contractat la preţuri considerabile, de 130.000 RON şi respectiv de 150.000 RON, plus TVA), nu a mai încheiat ulterior contracte cu alte societăţi pentru realizarea lor, pretinzând doar că a făcut demersuri în acest scop, pe care însă nu le poate dovedi.
Concluzionând, Curtea a constatat, contrar primei instanţe, că probatoriul cauzei dovedeşte cu certitudine fapta inculpatului de a evidenţia în actele contabile ale societăţii pe care o administra, în perioada 1 aprilie 2007-27 iunie 2008, în baza a 51 de facturi fiscale de prestări servicii, cheltuieli care nu au ca suport operaţiuni reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, întrucât, prin înregistrarea fictivă a acelor cheltuieli, pretins deductibile, a diminuat impozitul pe profit şi TVA datorate bugetului de stat cu sumele de 38.855 RON şi respectiv de 32.736 RON (în total 71.591 RON) , la care se adaugă dobânzi, majorări şi penalităţi de întârziere datorate, conform legii, până la achitarea întregului debit. Acest debit a fost stabilit, în mod similar notei de constatare a comisarilor Gărzii Financiare, şi prin procesul-verbal de inspecţie fiscală parţială, întocmit la data de 16 iulie 2009 de către inspectorii D.G.F.P. Călăraşi, care, în condiţiile refuzului nejustificat al inculpatului de a prezenta documentele contabile ale societăţii, au avut în vedere, pe lângă acea notă de constatare, şi datele din evidenţa fiscală proprie (fişa sintetică totală), care a fost prezentată şi instanţei de apel.
Împrejurarea că inspecţia fiscală a avut doar un caracter parţial (cu privire numai la facturile fiscale evidenţiate), iar nu general (cu referire la întreaga activitate a SC G.G. SRL din perioada de referinţă) şi faptul că prejudiciul cauzat bugetului de stat a fost stabilit numai pe baza facturilor respective şi a înscrisurilor anterior menţionate, fără examinarea directă a documentelor contabile ale societăţii, este consecinţa exclusivă a conduitei culpabile a inculpatului, care, fiind conştient de înregistrarea în evidenţa contabilă a unor cheltuieli fictive şi urmărind să împiedice angajarea răspunderii sale penale pentru această faptă, a refuzat, în mod nejustificat, să prezinte acele documente, care i-au fost în mod expres cerute, organului fiscal competent şi, mai mult, după primirea solicitării acestuia de a-i fi prezentate documentele respective, a conceput un plan insidios pentru a le ascunde, sub pretextul predării lor, cu ocazia cesionării, de asemenea fictivă, a părţilor sociale, către o persoană cesionară greu de depistat, care şi-a declarat o adresă de domiciliu unde nu a locuit niciodată.
Este adevărat că această ultimă acţiune a inculpatului constituie ea însăşi o infracţiune, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 241/2005, astfel cum, în mod corect, a constatat şi prima instanţă, însă faptul că urmărirea penală nu a fost efectuată şi cu privire la aceasta, nu constituie un argument legal pentru a considera că nu există probe care să dovedească săvârşirea de către inculpat a faptei cu judecarea căreia Parchetul a sesizat instanţa.
Referitor la expertiza contabilă, pe care prima instanţă şi-a întemeiat, în mare parte, soluţia de achitare pronunţată, Curtea a constatat că dispunerea ei, prin chiar obiectivele încuviinţate, contravine dispoziţiilor art. 116 C. proc. pen., iar, drept consecinţă, şi concluziile în care s-au materializat răspunsurile experţilor (cel numit de instanţa respectivă şi cel desemnat ca expert parte de către inculpat) la acele obiective excedează competenţelor legale ale acestora.
În acest sens, Curtea a menţionat că, potrivit dispoziţiilor anterior menţionate, efectuarea unei expertize se dispune atunci când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert. Prin urmare, expertul trebuie să analizeze şi să prezinte concluziile sale numai cu privire la împrejurări de fapt, care, în cazul expertizei contabile, se pot referi la existenţa, întinderea şi modul de stabilire a prejudiciului, iar nicidecum la aspecte care fie nu necesită cunoştinţele sale, ci trebuie stabilite prin alte mijloace de probă, fie se referă la chestiuni asupra cărora numai instanţa se poate pronunţa.
În speţă, prima instanţă, fără a stabili ea însăşi vreun obiectiv, astfel cum o obligau prevederile art. 120 alin. (2) C. proc. pen., ci însuşindu-şi ca atare, fără vreo motivare, toate obiectivele propuse de inculpat, a dispus ca experţii să stabilească, pe baza actelor contabile, dacă cele 51 de facturi fiscale emise de SC F. SRL şi SC E.D. SRL au fost înregistrate în evidenţa contabilă a SC G.G. SRL, dacă sumele înscrise în acele facturi se regăsesc în contul de cheltuieli din situaţiile financiar-contabile ale ultimei societăţi şi în actele depuse de aceasta la organul fiscal, în baza cărora s-au stabilit obligaţiile de plată către bugetul de stat şi, de asemenea, dacă, faţă de aceleaşi acte contabile, bugetul respectiv a fost prejudiciat cu vreo sumă de bani, deşi, la momentul încuviinţării expertizei, rezulta în mod neîndoielnic, din întreg probatoriul cauzei, că actele contabile ale SC G.G. SRL nu pot fi examinate de către experţi, întrucât inculpatul a refuzat să le prezinte, inclusiv organului fiscal competent care i le-a cerut, tocmai pentru a împiedica stabilirea obligaţiilor fiscale ale societăţii pe care o administra către bugetul statului.
În aceste condiţii, efectuarea expertizei, prin prisma obiectivelor propuse de inculpat, era vădit inutilă, iar răspunsurile experţilor, care se întemeiază tocmai pe lipsa acelor acte contabile, nu au reclamat cunoştinţe de specialitate din partea acestora, ci prezentarea unei situaţii pe care prima instanţa deja o cunoştea şi trebuia să o evalueze în raport cu restul probatoriului cauzei.
Mai mult, răspunsurile experţilor nu sunt lămuritoare, aceştia susţinând expressis verbis că ei „ nu pot afirma” dacă cele 13 şi respectiv 38 de facturi de prestări servicii şi facturile de stornare aferente au fost înregistrate în evidenţa contabilă a SC G.G. SRL, dar, în acelaşi timp, că „ este posibil” ca această înregistrare să fi fost realizată.
În plus, depăşindu-şi în mod nelegal atribuţiile, experţii s-au lansat, atât în cuprinsul raportului de expertiză, cât şi în cuprinsul răspunsului la obiecţiunile formulate de partea civilă, în aprecieri cu privire la modul de desfăşurare a urmăririi penale şi la interpretarea probatoriului, pe care, în loc să le cenzureze şi să le înlăture, prima instanţă şi le-a însuşit în mod nepermis, concluzionând, asemenea acestora, că, neputându-se verifica actele contabile ale societăţii, nu se poate dovedi, cu certitudine, fapta inculpatului de a înregistra în acele acte facturile fiscale prin care se constată cheltuieli deductibile nereale, deşi, în lipsa motivaţiei unei astfel de înregistrări (având drept consecinţă diminuarea obligaţiilor fiscale către bugetul de stat), nu există nicio altă explicaţie raţională pentru întocmirea facturilor respective, care, după cum s-a evidenţiat pe larg anterior, pe baza restului probatoriului cauzei, se referă la servicii care nu erau necesare societăţii beneficiare şi nu au fost niciodată prestate în realitate, contractate cu societăţi care, în perioadele de referinţă, nu au desfăşurat nicio activitate şi nu erau în măsură să asigure realizarea acelor servicii, în absenţa angajaţilor şi având ca asociaţi şi/sau administratori persoane de condiţie socială modestă, cu o instrucţie limitată şi chiar cu probleme psihice, lipsite de orice preocupări lucrative, anume racolate.
În considerarea acestor argumente, Curtea a constatat lipsa de pertinenţă şi utilitate a concluziilor exprimate în raportul de expertiză contabilă, pe care, drept urmare, le va înlătura.
Cu privire la încadrarea juridică, Curtea a constatat că fapta inculpatului, constând în acţiuni repetate, săvârşite cu bună-ştiinţă şi cu rea-credinţă, de evidenţiere în actele contabile ale societăţii pe care o administra, în perioada 1 aprilie 2007-27 iunie 2008, pe baza a 51 de facturi fiscale fictiv întocmite, a unor cheltuieli referitoare la operaţiuni nereale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale către bugetul de stat, care a fost prejudiciat astfel cu suma totală de 71.591 RON , întruneşte, atât pe latură obiectivă, cât şi pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracţiunii continuate de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru care a dispus condamnarea acestuia.
Pe latură civilă, Curtea a constatat, în raport cu situaţia de fapt reţinută, că sunt îndeplinite toate condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a inculpatului, prevăzute de art. 998-999 C. civ. (în reglementarea în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii), fiind dovedite existenţa unei fapte ilicite, săvârşită de inculpat cu vinovăţie în forma intenţiei, existenţa prejudiciului, a cărui întindere rezultă atât din nota de constatare întocmită de comisarii Gărzii Financiare, secţia Călăraşi, cât şi din procesul-verbal încheiat de inspectorii fiscali ai D.G.F.P. Călăraşi, ce s-au întemeiat pe facturile fiscale prezentate chiar de către inculpat, care nu a invocat vreun argument pertinent prin care să se conteste modul de determinare a cuantumului pagubei reclamate, precum şi legătura de cauzalitate dintre fapta respectivă şi acel prejudiciu.
În consecinţă, ţinând seama şi de împrejurarea că, potrivit legii civile, despăgubirile acordate trebuie să acopere atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat de persoana păgubită (lucrum cessans), Curtea, în temeiul art. 14 raportat la art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a admis, în întregime, acţiunea în pretenţii formulată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F., prin D.G.F.P. Călăraşi şi, în consecinţă, l-a obligat pe inculpat la plata către aceasta, cu titlu de daune materiale, a sumei de 71.591 RON, plus dobânzile, majorările şi penalităţile de întârziere legale, corespunzătoare acestei sume, până la achitarea integrală a debitului.
Referitor la măsura asigurătorie [asupra căreia prima instanţă, în mod nelegal, încălcând dispoziţiile art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., a omis să se pronunţe], Curtea a constatat că, în cursul urmăririi penale, s-a dispus, prin ordonanţa nr. 1361/P/2010 din data de 25 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Călăraşi, instituirea sechestrului cu privire la imobilului situat în municipiul C., judeţul Călăraşi (înscris în Cartea Funciară, având valoarea de impozitare de 108.945,41 RON), asupra căruia s-a notat inscripţia ipotecară, conform încheierii nr. 20861 din data de 5 august 2010 a Biroului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Călăraşi.
Având în vedere soluţia pronunţată pe latură civilă şi dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, potrivit cărora, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, Curtea a dispus, în temeiul art. 163 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen., menţinerea sechestrului instituit în faza de urmărire penală, în vederea garantării executării plăţii întregii despăgubiri stabilite, însă numai cu privire la cota-parte indiviză a inculpatului din dreptul de proprietate asupra imobilului anterior menţionat.
Sub acest ultim aspect, Curtea a constatat pe baza extrasului de carte funciară, că imobilul respectiv se află în proprietatea comună, codevălmaşă, a inculpatului şi a soţiei sale (C.A.), astfel că instituirea sechestrului asigurător asupra întregului bun este nelegală, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 163 alin. (2) C. proc. pen., măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua numai asupra bunurilor inculpatului şi părţii responsabile civilmente.
Pentru a se asigura respectarea întocmai a dispoziţiilor respective şi având în vedere că măsura asiguratorie este obligatorie şi legitimă, fiind justificată de necesitatea garantării plăţii despăgubirii materiale stabilite, Curtea a constatat că se impune menţinerea ei numai cu privire la cota-parte indiviză aparţinând inculpatului, întrucât doar aceasta, chiar nedeterminată în prezent, constituie bunul său propriu. În cazul neexecutării voluntare, de către inculpat, a obligaţiei de plată a despăgubirii stabilite în sarcina sa, creditorul obligaţiei (partea civilă) poate să solicite, în cadrul unei eventuale proceduri de executare silită, realizarea partajului între soţi şi să urmărească bunul sechestrat, în limita cotei-părţi indivize a inculpatului, ce va fi stabilită la acel moment.
Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul C.G., criticând hotărârea prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 şi 14 C. proc. pen.
În principal a solicitat casarea deciziei şi menţinerea sentinţei, hotărârea de condamnare fiind rezultatul unei grave erori de fapt.
Se arată că instanţa de apel a interpretat în mod eronat probele, făcând trimitere la fapte, persoane şi împrejurări care nu au nici un suport probator.
Cu privire la martorul B.A., apărarea a considerat că declaraţia acestuia nu este credibilă, în condiţiile în care acesta este implicat într-o procedură judiciară, fiind cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală.
În aceleaşi coordonate au fost interpretate şi declaraţiile martorului A.M. care a arătat că inculpatul nu a avut nicio implicare în cesionarea firmei, întreaga procedură fiind gestionată de martorul B.A.
De asemenea, în mod greşit a fost înlăturat raportul de expertiză în condiţiile în care nota de constatare întocmită de comisarii Gărzii Financiare privea doar un control parţial.
În subsidiar a solicitat reducerea pedepsei şi aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând recursul prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Pentru a putea fi caracterizată ca o eroare gravă de fapt, în sensul dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., greşeala trebuie să fie, pe de o parte, esenţială, prin aceea că a influenţat în mod hotărâtor soluţia cauzei, şi, pe de altă parte, să fie evidentă, neîndoielnică, adică starea de fapt reţinută prin hotărârea atacată să fie evident contrară probelor din dosar.
Eroarea gravă de fapt nu trebuie confundată cu o greşită apreciere a probelor întrucât instanţa de recurs nu poate da o nouă apreciere a probelor. Ca atare, există eroare gravă de fapt numai atunci când este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, prin neluarea în considerare a probelor care le confirma, prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat asupra soluţiei procesului.
Constatările de fapt pot fi cenzurate de către instanţa de recurs numai în cazul în care s-a comis o eroare grosieră de fapt, sau constatarea în fapt s-a făcut cu violarea sau greşita aplicare a legii, sau un abuz de putere, sau prin denaturate de fapte şi acte.
Eroarea de fapt presupune, aşadar, un defect al hotărârii, generând nulitatea acesteia, dar dacă eroarea nu conduce la nulitate, decizia nu este supusă casării prin prisma dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit o stare de fapt fundamentată pe probele administrate în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, dând acestora o interpretare corectă, care concordă cu realitatea.
În esenţă, fapta inculpatului C.G. constă în aceea că în perioada 1 aprilie 2007-27 iunie 2008, în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a evidenţiat în actele contabile un număr de 51 de facturi fiscale fictive evidenţiind cheltuieli referitoare la operaţiuni nereale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale către bugetul de stat, cauzând un prejudiciu de 71.591 RON.
În drept, fapta acestuia realizează elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 291/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Recurentul inculpat a criticat decizia instanţei de apel susţinând, pe de o parte că, în mod greşit au fost înlăturate concluziile expertizei contabile efectuate în cursul cercetării judecătoreşti iar pe de altă parte, declaraţiile martorului B.A. nu pot fi credibile în condiţiile în care acesta este implicat într-o procedură judiciară, fiind cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală.
Pe de altă parte, declaraţiile martorului A.C. nu-l incriminează, şi ca atare, hotărârea de condamnare dispusă în apel este rezultatul unei grave erori de fapt.
Niciuna din criticile invocate nu sunt fondate, vinovăţia inculpatului fiind stabilită pe baza unor probe certe, cu putere de înfrângere a prezumţiei de nevinovăţie.
Astfel cum rezultă din decizia recurată, la data de 26 martie 2009, comisarii Gărzii Financiare, secţia Călăraşi au efectuat un control la SC G.G. SRL, pe timpul căruia societatea era administrată de inculpat.
Conform notei de constatare, la care au fost anexate în copii doar contracte de prestări servicii şi 51 de facturi fiscale a rezultat că în perioada 1-13 aprilie 2007, societatea a înregistrat în evidenţa contabilă 13 facturi fiscale de prestări servicii, emise de SC F. SRL Călăraşi în valoare de 54.400 RON, plus TVA de 10.336 RON, în total 64.736 RON, aferente contractului de prestări servicii din 13 martie 2007.
De asemenea, s-a reţinut în aceeaşi notă de constatare că în perioada 20 mai-27 iunie 2008, societatea a înregistrat în evidenţa contabilă un număr de 38 facturi fiscale de prestări servicii, emise de SC E.D. SRL Călăraşi în valoare de 150.200 RON plus TVA de 28.519 RON, în total 178.1719 RON aferente contractului de prestări servicii din 18 mai 2008.
Din verificarea activităţii SC G.G. SRL, prin raportare la dispoziţiile art. 21 pct. 4 lit. m) din Legea nr. 371/2003 potrivit cu care nu sunt deductibile cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţii desfăşurate şi pentru care nu sunt indicate contracte, a rezultat că nu există elemente care pot justifica necesitatea prestării serviciilor contractate astfel că cele două contracte încheiate cu SC F. SRL Călăraşi respectiv SC E.D. SRL Călăraşi, nu au fost, în realitate, exercitate de SC G.G. SRL.
Ca atare, prin înregistrarea, în evidenţa contabilă a SC G.G. SRL a celor 51 de facturi fiscale a fost influenţat rezultatul financiar pentru anii 2007, 2008.
Împrejurarea că nota de constatare nu a fost semnată de inculpat este fără relevanţă, neputând afecta conţinutul său, menţiunile cuprinse în acesta având la bază evidenţa primară şi contabilă a societăţii pusă la dispoziţia comisarilor Gărzii Financiare, tocmai de inculpatul C.G.
Coroborând nota de constatare cu declaraţiile comisarilor G.I. şi M.V.G., respectiv cu celelalte probe testimoniale, la care se face referire în decizia atacată, şi înscrisurile existente la dosarul cauzei, rezultă, pe de o parte contribuţia concretă a inculpatului la săvârşirea infracţiunii iar pe de altă parte netemeinicia concluziilor raportului de expertiză prin care s-a concluzionat că organele de urmărire penală s-au bazat numai pe acte incomplete întocmite de către A.N.A.F.
Rezultă fără dubiu că cele două contracte de prestări servicii, anexate notei de constatare, au fost semnate de inculpat în calitatea sa de administrator la SC G.G. SRL, de altfel necontestate de către acesta în timpul anchetei.
Cercetările efectuate în cauză, care confirmă caracterul ilicit al operaţiunilor contabile, au demonstrat faptul că toate părţile sociale ale SC F. SRL au fost dobândite la data de 7 martie 2007 de către martorul B.A., care, în calitate de asociat unic, a exercitat şi funcţia de administrator. Ulterior, la 25 mai 2007, martorul B.A. a cesionat la rândul său, toate părţile sociale către o altă persoană, pierzându-se astfel calitatea de asociat, respectiv administrator.
La data de 13 martie 2007 SC F. SRL, reprezentată de martorul B.A., a încheiat cu SC G.G. SRL contractul de prestări servicii, ataşat notei de constatare, prin care se obligă să efectueze operaţiuni de intermediere în comerţul cu diverse produse iar în perioada 1-13 aprilie 2007 a emis cele 13 facturi fiscale, iar după aproximativ o lună şi-a schimbat din nou asociatul şi administratorul.
Cu privire la declaraţiile acestui martor, la care se face referire în motivele de recurs, Înalta Curte reţine că întreaga operaţiune a fost concepută de inculpat, martorul arătând că el doar a semnat şi ştampilat la cererea inculpatului C.G. Totodată, cu privire la cele 13 facturi, a arătat că documentele tipizate au fost aduse tot de inculpat, toate menţiunile fiind înserate în prezenţa inculpatului care i le-a dictat.
Declaraţiile acestui martor nu pot fi înlăturate doar pentru că şi acesta este cercetat, în condiţiile în care relatările sale se coroborează cu celelalte probe administrate.
În ceea ce priveşte cele 38 facturi fiscale eliberate către SC G.G. SRL şi SC E.D. SRL Călăraşi, din actele cauzei rezultă că toate părţile sociale au fost dobândite la data de 12 mai 2008 de către A.M. şi R.J. Din declaraţiile date de martorul R.J. rezultă că nici el şi nici martorul A.M. nu au avut nici interesul şi nici aptitudinile necesare pentru a desfăşura operaţiuni comerciale, fiind folosiţi, la fel ca şi martorul B.A., de către inculpatul C.G. pentru evidenţierea unor operaţiuni comerciale fictive de natură a-i produce beneficii şi de a crea prejudicii bugetului consolidat al statului.
Ca atare, Înalta Curte reţine că decizia instanţei de apel prin care s-a reţinut vinovăţia inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală este legală, criticile inculpatului fiind fără fundament.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei se constată că instanţa de apel a valorificat, deopotrivă, modalitatea şi împrejurările comiterii faptei, gradul de pericol social concret al acestuia, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului, aplicându-i o pedeapsă în limitele prevăzute în norma de incriminare.
Neputându-se reţine alte elemente favorabile inculpatului de natură a permite coborârea pedepsei sub limita stabilită în apel, nici această critică formulată de recurentul inculpat nu poate fi însușită.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.G. împotriva deciziei penale nr. 309/A din 12 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.G. împotriva deciziei penale nr. 309/A din 12 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Constată că recurentul inculpat este arestat în altă cauză.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1427/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1510/2013. Penal → |
|---|
