ICCJ. Decizia nr. 1514/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1514/2013
Dosar nr. 40252/3/2012
Şedinţa publică din 2 mai 2013
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 950/ F din 5 noiembrie 2012, pronunţată în dosarul nr. 40252/3/2012 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 859 din 14 iulie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 14958/3/2005, formulată de petentul condamnat S.E., în prezent deţinut în Penitenciarul Giurgiu.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţa a reţinut, în esenţă, că prin adresa nr. 1378/III-6/2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, înregistrată pe rolul instanţei la data de 17 octombrie 2012 sub nr. 40252/3/2012, s-a înaintat Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, cererea prin care petentul S.E. a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 859 din 14 iulie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 14958/3/2005, concluzionându-se că cererea de revizuire este inadmisibilă.
În motivarea cererii, revizuientul a invocat faptul că sentinţa penală nr. 859/2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, minuta deciziei penale nr. 2423 din 09 iulie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, M.A.P.I. nr. 1123/2008, sunt falsificate de către un membru al completului de judecată, în complicitate cu C.M., cu scopul de a zădărnici executarea pedepsei de 13 ani închisoare aplicată acestuia.
Tribunalul a mai constatat că petentul a mai invocat într-o cerere de revizuire anterioară faptul că sentinţa de condamnare şi mandatul de executare al pedepsei este falsificat, iar prin sentinţa penală nr. 328/2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, cererea a fost respinsă ca inadmisibilă.
S-a mai reţinut de prima instanţă că susţinerile revizuientului exced cazurilor de revizuire limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) C. proc. pen., revizuirea fiind o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea erorilor judiciare şi vizând hotărârile judecătoreşti definitive care conţin grave erori de fapt.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia penală nr. 409/ A din 20 decembrie 2012, a respins, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul S.E. împotriva sentinţei penale nr. 950 din 5 noiembrie 2012, pronunţată în dosarul nr. 40252/3/2012 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, reţinând că susţinerile revizuientului nu se circumscriu cazurilor expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 394 C. proc. pen.
Împotriva sus-menționatei decizii a declarat recurs revizuientul S.E. invocând dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen. şi susţinând că a fost abuziv trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., întrucât nu există dovezi pentru comiterea faptei, în sensul că nu s-a efectuat expertiza contabilă pentru stabilirea prejudiciului real şi nu s-au audiat martori.
În raport de argumentele expuse a apreciat că pe această cale nu doreşte prelungirea probatoriului, câtă vreme în cauză nu au fost administrate aceste mijloace de probă.
A mai arătat că în anul 2001 a cumpărat o casă, iar de 4 ani şi 9 luni stă în puşcărie pe acte falsificate, precizând în acest sens că sentinţa penală prin care a fost achitat a fost scoasă de la mapa de sentinţe, minuta pronunţată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost falsificată întrucât din doi inculpaţi s-a pronunţat numai pentru unul, iar mandatul său de executare este diferit de toate celelalte din penitenciar.
Recursul este nefondat.
Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că S.E. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 859/ F din 14 iulie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2423 din 09 iulie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la o pedeapsă rezultantă de 12 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. şi două infracţiuni prevăzute de art. 25 raportat la art. 260 C. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 394 C. proc. pen., revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă poate fi cerută în unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute la alin. (1) lit. a) – e) din text.
În cadrul situaţiei de drept revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., este dublu condiţionată, în sensul că presupune descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar faptele sau împrejurările noi pot dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.
Constituie fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă, în accepţiunea dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., şi faptele sau împrejurările care nu au putut fi luate în considerare la soluţionarea cauzei din lipsa posibilităţii dovedirii lor.
Nu constituie fapte sau împrejurări noi, în sensul dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., apărările care au fost puse în discuţie, analizate şi lămurite prin probele administrate în ciclul procesual ordinar. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 953 din 10 martie 2011).
Din interpretarea dispoziţiilor art. 393 şi art. 394 C. proc. pen., rezultă că revizuirea este un mijloc procesual prin folosirea căruia pot fi înlăturate erorile judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, erori determinate de necunoaşterea de către instanţele care au soluţionat cauza a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu adevărul, împrejurări care să conducă la o hotărâre contrară primei hotărâri, de achitare sau încetare a procesului penal.
Aşa după cum şi instanţa de apel a reţinut, cererea de revizuire se soluţionează în mai multe etape, prima dintre acestea fiind, conform art. 403 C. proc. pen., admiterea în principiu, etapă în care instanţa verifică cererea de revizuire sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii, termenul de introducere.
Această fază a admiterii în principiu priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept.
Cum în etapa admiterii în principiu instanţa nu se implică în niciun fel în verificarea fondului cauzei deduse judecăţii, soluţia dată de aceasta nu poate fi decât de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire în cazul în care ea nu se întemeiază pe vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 394 C. proc. pen. (a se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. LX din 24 septembrie 2007). Or, în speţă, susţinerile revizuientului, nu se circumscriu cazurilor expres şi limitativ prevăzute în textul de lege invocat.
Mai mult decât atât, potrivit art. 403 alin. (31) C. proc. pen., cererile ulterioare de revizuire sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări, iar cum prima instanţă a constatat că petentul a mai invocat într-o cerere de revizuire anterioară faptul că sentinţa de condamnare şi mandatul de executare al pedepsei este falsificat, iar prin sentinţa penală nr. 328/2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, cererea a fost respinsă ca inadmisibilă, în mod just şi această cerere a fost corect respinsă ca inadmisibilă de instanţa de fond, care a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, menţinută de instanţa de control judiciar, prin respingerea, ca nefondat, a apelului declarat.
Cum în faţa instanţei de recurs, condamnatul nu a invocat nici un motiv pentru care cele două hotărâri să fie nelegale sau netemeinice, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge recursul, ca nefondat, menținându-se hotărârile atacate ca fiind legale.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat S.E. împotriva deciziei penale nr. 409/ A din 20 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1472/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1615/2013. Penal. Iniţiere, constituire de... → |
|---|
