ICCJ. Decizia nr. 1805/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1805/2013
Dosar nr. 6591/99/2012
Şedinţa publică din 27 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 442 din 05 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Iaşi, a fost respinsă cererea formulată de inculpatul R.A.R., de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată.
În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul R.A.R., zis „A.", arestat 1 preventiv în Penitenciarul Iaşi în baza mandatului de arestare preventivă nr. 32/U din data de 01 martie 2012 emis de Tribunalul: Iaşi, la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor deosebit de grav.
În baza art. 65 C. pen., i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani, calculată conform art. 66 C. pen.
În baza art. 71 C. pen., i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen. raportat la art. 160b C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului, iar În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei aplicate acestuia perioada reţinerii şi a arestului preventiv, de la 30 aprilie 2012, ora 21:35, la zi.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, a fost obligat inculpatul, după rămânerea definitivă a hotărârii, la prelevarea de probe biologice în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 1381 şi urm. din Legea nr. 287/2009, a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă U.V. a sumei de 1.500 euro, în echivalent RON la data plăţii şi către partea civilă C.F. a sumei de 2.500 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri civile.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 1381 şi urm. din Legea nr. 287/2009, cu referire la art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă Serviciul de Ambulanţă Judeţean Iaşi a sumei de 668 RON cu titlu de despăgubiri civile.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 1381 şi urm. din Legea nr. 287/2009, cu referire la art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Spiridon" Iaşi a sumei de 4255,56 RON cu titlu de despăgubiri civile, plus dobânda legală prevăzută de art. 3 din O.G. nr. 13/2011.
A fost respinsă cererea părţilor civile Serviciul de Ambulanţă Judeţean Iaşi şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Spiridon" Iaşi de obligare a inculpatului la plata sumelor cheltuite cu transportul şi îngrijirea medicală a martorului R.C.
În baza art. 118 alin. (1) lit. b) şi alin. (4) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul R.A.R. a sumei de 56 RON reprezentând contravaloarea cuţitului folosit la comiterea infracţiunii şi care nu a fost găsit de organele de cercetare penală.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3418,21 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
S-a luat act că părţile vătămate şi civile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi nr. 612/P/2012 din data de 29 iunie 2012, înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 02 iulie 2012 sub nr. 6591/99/2012, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului R.A.R., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor deosebit de grav prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) şi art. 176 lit. b) C. pen., prin actul de sesizare a instanţei de judecată dispunându-se şi neînceperea urmăririi penale faţă de acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. (victimă R.C.E.) şi disjungerea cauzei, cu trimiterea acesteia la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi spre competentă soluţionare, referitor la plângerile formulate de inculpatul R.A.R. şi partea vătămată U.V., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 180 C. pen.
Prin actul de sesizare a instanţei de judecată s-a reţinut că inculpatul R.A.R., în dimineaţa de 29 aprilie 2012, în jurul orelor 05:20, în timp ce părţile vătămate C.F. şi U.V. se aflau pe esplanada situată pe B-dul Ştefan cel Mare şi Sfânt din Municipiul Iaşi, fără un motiv întemeiat, a acţionat violent asupra acestora, aplicându-le lovituri cu un cuţit. Părţii vătămate U.V. inculpatul i-a aplicat o lovitură în zona toracică stânga, iar părţii vătămate C.F. o lovitură în zona abdominală, în regiunea epigastrică, în urma cărora acestea au fost transportate cu ambulanţa şi internate la Spitalul Sf. Spiridon Iaşi cu următorul diagnostic: C.F. - plagă penetrantă abdominală cu laceraţie segment 6 hepatic, plagă de mezocolon transvers cu hemoperitoneu consecutiv şi pneumoperitoneu, necesitând 35 - 45 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, leziuni ce au fost de natură să pună în primejdie viaţa victimei, iar U.V. - plagă laterotoracică bazală stânga înjunghiată şi echimoză stânga, necesitând 8-9 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, leziune care putea să pună în primejdie viaţa acestuia datorită obiectului vulnerant folosit şi zonei anatomice vizate.
Pentru a se dispune astfel, pe parcursul urmăririi penale s-a întocmit proces-verbal de consemnare a actelor premergătoare, procese verbale de cercetare şi conducere în teren, rapoarte de constatare medico legală privind leziunile suferite de victimele U.V., R.C.E. şi C.F., raport de expertiză medico legală psihiatrică a inculpatului R.A.R., au fost audiate părţile vătămate U.V., C.F. şi R.C.E., precum şi martorii R.C.E., A.I., P.F., M.M., P.R.G. şi M.V.C. De asemenea, a fost audiat inculpatul R.A.R. şi i s-au adus la cunoştinţă învinuirile, ca şi toate probatoriile administrate, anterior trimiterii în judecată.
Pe parcursul cercetării judecătoreşti, instanţa a procedat la audierea inculpatului R.A.R. acesta solicitând aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. Solicitarea a fost respinsă de instanţa de judecată prin raportare la infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi încadrarea juridică a acesteia, în considerarea şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub acest aspect (Deciziile ICCJ nr. 250 din 27 ianuarie 2012 şi nr. 523 din 22 februarie 2012).
Instanţa a procedat la readministrarea probatoriilor în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, fiind audiate părţile vătămate U.V. şi C.F., precum şi martorii R.C.E., A.I., P.F., M.M. şi P.R.G. Părţile nu au solicitat reaudierea şi a martorului M.V.C., declaraţia acestuia neavând relevanţă în raport de faptele cauzei.
În apărare, inculpatul R.A.R., prin apărător ales, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri în circumstanţiere şi a probei cu audierea martorilor din lucrări, probe încuviinţate de instanţa de judecată ca fiind pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei. În considerarea probei încuviinţate, inculpatul a depus la dosarul cauzei înscrisuri în circumstanţiere şi, cu încuviinţarea instanţei, a fost interpelat în circumstanţiere şi martorul P.R.G.
La termenul de judecată din data de 17 septembrie 2012 şi la termenul de dezbateri, inculpatul R.A.R. a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată din infracţiunea de tentativă de omor deosebit de grav prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) şi art. 176 lit. b) C. pen., în două infracţiuni, respectiv tentativă de omor calificat prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., în raport, de partea vătămată C.F. şi lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. faţă de partea vătămată U.V., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi a fost respinsă de instanţa de judecată. în acest context, s-a reţinut că diferenţierea dintre tentativa de omor şi o infracţiune de vătămare a integrităţii corporale a victimei nu este dată de potenţialitatea leziunilor cauzate de inculpat victimei de a pune în pericol viaţa acesteia, ci de modul în care inculpatul a acţionat, mod care pune în evidenţă intenţia acestuia de vătămare a integrităţii corporale a victimei sau de suprimare a vieţii acesteia. De altfel, instanţa a reţinut că nu sunt clare raţiunile pentru care procurorul a considerat că fapta comisă de acelaşi inculpat, în aceleaşi împrejurări, în raport de victima R.C.E. întruneşte doar condiţiile unei infracţiuni de lovire sau alte violenţe, faptă pentru care a dispus neînceperea urmăririi penale pentru lipsa plângerii prealabile.
Analizând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală şi probatoriile administrate pe parcursul cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În fapt, inculpatul R.A.R. era angajat în calitate de barman la SC A. SRL Iaşi, fiind coleg de serviciu cu martorii P.R.G. şi M.M. în noaptea de 28/29 aprilie 2012, după terminarea programului de lucru, cei trei s-au deplasat la barul O. din incinta Hotelului R. din Iaşi, locaţie în care au consumat, fiecare, cantităţi apreciabile de alcool. Conform declaraţiilor inculpatului, în această locaţie el a consumat cca. 2 l de bere, 7 - 8 pahare de whisky cu capacitate de 200 ml şi 10 shot-uri, atât paharele de whisky cât şi shot-urile având o combinaţie de 30% alcool şi restul suc de fructe.
În jurul orelor 05:00, în dimineaţa zilei de 29 aprilie 2012, inculpatul R.A.R. şi cei doi martori, P.R.G. şi M.M., au decis să se deplaseze din Clubul O. în Clubul U. din zona Cub de pe B-dul Ştefan cel Mare şi Sfânt din Municipiul Iaşi. în acest sens, cei trei au luat un taxi din care au coborât în zona Cub, după cum declară inculpatul şi cei doi martori.
În aceeaşi zonă, pe esplanada din apropierea Clubului U., se aflau şi părţile vătămate, într-un grup mai numeros, de aproximativ şase persoane (cele două părţi vătămate, martorii R.C.E. şi P.F., precum şi un alt băiat împreună cu prietena lui, martori pe care organele de urmărire penală nu i-au identificat pentru a se putea încerca audierea lor). Conform declaraţiilor părţilor vătămate şi ale martorilor R.C.E. şi P.F., grupul de tineri consuma băuturi alcoolice, respectiv bere dintr-un pet şi se rădea destul de tare ca urmare a unor glume pe care le spunea martorul R.C.
La momentul la care inculpatul R.A.R. şi cei doi martori P.R.G. şi M.M. au ajuns în apropierea acestui grup de tineri, martorului M.M. i se făcuse deja rău datorită cantităţii de alcool ingerate, acesta oprindu-se pentru a voma, motiv pentru care a rămas în zonă, la depărtare de grupul de tineri şi de cei doi prieteni cu care venise.
Văzând că grupul de tineri râdea, inculpatul R.A.R. a crezut că se râde de colegul său căruia îi era rău, motiv pentru care a interpelat grupul dacă se râde de ei.
Membrii grupului din care făceau parte şi părţile vătămate stăteau pe treptele esplanadei aşezaţi, cu excepţia părţii vătămate C.F. şi a martorului R.C.E., care stăteau în picioare. Deşi grupul râdea de o glumă a martorului R.C. şi nu de situaţia în care se aflau inculpatul şi prietenii săi, partea vătămată a răspuns acestuia că da, se râde de ei. La momentul imediat următor, inculpatul a interpelat pe martorul R.C.E. dacă sunt şmecheri şi acesta i-a răspuns că nu.
Datorită răspunsurilor primite şi stării în care se afla, inculpatul a reacţionat violent, s-a îndreptat spre acest grup, ţinta.lui imediată fiind partea vătămată C.F. Inculpatul a scos dintr-un borset pe care îl avea asupra sa un cuţit de bucătărie, cu care a lovit pe partea vătămată în zona abdominală. în urma loviturii primite, partea vătămată s-a aşezat în apropierea grupului, loc în care a rămas până la sosirea organelor de intervenţie. Conform Raportului de constatare medico-legală nr. 677 din 09 mai 2012, acesta a fost diagnosticat cu plagă tăiată penetrantă abdominală cu laceraţie hepatică, plagă de mezocolon transvers, hemoperitoneu şi pneumoperitoneu consecutiv, leziune ce s-a putut produce prin lovire unică cu obiect înţepător tăios, care a necesitat pentru vindecare 35 - 40 de zile de îngrijiri medicale şi a fost de natură a-i pune viaţa în primejdie.
Imediat, în ajutorul părţii vătămate a sărit martorul R.C.E., iar de partea inculpatului a intervenit martorul P.R.G.. în acest context, a fost lovit şi inculpatul, dar şi martorul R.C.E., conform Raportului de constatare medico-legală nr. 676 din 09 mai 2012 acesta din urmă prezentând o plagă înţepată şi o plagă înjunghiată la nivelul regiunii daltoidiană stânga, leziuni produse prin lovire cu corp tăietor înţepător, posibil cuţit.
Întrucât după retragerea părţii vătămate C.F., martorul R.C.E. rămăsese singur în faţa a doi agresori, respectiv inculpatul şi martorul P.R.G., între aceştia a intervenit martorul P.F. şi partea vătămată U.V., acesta din urmă fiind lovit mai întâi de martorul P. cu pumnul în zona oculară stânga. De partea vătămată s-a apropiat şi inculpatul, care i-a aplicat o singură lovitură cu cuţitul în zona toracică, partea vătămată retrăgându-se din zona conflictului. Potrivit Raportului de constatare medico-legală nr. 675 din 18 mai 2012, partea vătămată a prezentat excoriaţie, echimoză şi plagă înţepat tăiată latero-toracic bazai stânga, leziuni ce s-au putut produce prin lovire cu mijloc contondent şi obiect tăietor înţepător şi a căror vindecare a necesitat 8 - 9 zile de îngrijiri medicale.
S-a reţinut că în conflictul general intervenit între cele două grupuri ar fi fost lovit şi inculpatul, de martorul R.C.E., iar celelalte persoane rămase neidentificate din grupul de tineri au fost lovite de grupul inculpatului, fără a se putea stabili dacă agresor a fost inculpatul sau prietenul acestuia, martorul P.R.G. S-a reţinut însă că respectivul conflict s-a stins întrucât persoanele din grupul de tineri care nu prezentau răni grave au încercat să scape prin fugă, dar fără a se îndepărta prea mult de locul incidentului, inculpatul şi prietenul său abandonând disputa.
Constatând leziunile grave suferite de părţile vătămate U.V. şi C.F., martorul P.F. a apelat numărul unic de urgenţă 112, la faţa locului sosind organele de poliţie şi echipaje ale Serviciului de ambulanţă care au transportat victimele la Spitalul Sf. Spiridon din Iaşi.
Inculpatul R.A.R. şi cei doi martori P.R.G. şi M.M. (acesta din urmă nu a intervenit niciun moment în conflict) au părăsit zona conflictului cu un taxi condus de martorul A.I.. Conform declaraţiilor acestui martor, inculpatul R.A.R. şi martorul P.R.G. au rămas în zona Cartierului Alexandru cel Bun din Iaşi, iar martorul M.M. a fost condus în localitatea Valea Lupului de lângă Iaşi. în drum spre casă, conform declaraţiei inculpatului şi procesului-verbal de reconstituire, acesta a aruncat cuţitul folosit în conflictul în care fusese implicat într-un tomberon, de unde nu a mai putut fi recuperat de organele de urmărire penală.
Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de judecată, a rezultat din coroborarea mijloacelor de probă administrate pe parcursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti.
Astfel, traseul parcurs de inculpatul R.A.R. şi cei doi martori, P.R.G. şi M.M., în noaptea de 28/29 aprilie 2012, a rezultat din coroborarea declaraţiilor acestora. De asemenea, din coroborarea declaraţiilor lor cu declaraţiile părţilor vătămate şi ale martorilor R.C.E. şi P.F. a rezultat situaţia imediat anterioară momentului debutului conflictului dintre cele două grupuri.
Deşi procurorul a reţinut că inculpatul s-ar fi adresat grupului de tineri întâlnit doar cu întrebarea dacă sunt şmecheri, iar martorul R.C.E. a susţinut că doar el a răspuns inculpatului că nu sunt, veridică a apărut instanţei şi declaraţia părţii vătămate C.F., care a recunoscut că întrebarea inculpatului a fost dacă se râde de ei şi că el a răspuns că da, aceasta întrucât instanţa a interpelat expres partea sub acest aspect şi acesta a fost convins de răspunsul dat, recunoscând că a fost un răspuns inconştient dat inculpatului, deşi nu avea niciun interes să facă acest lucru. Prin raportare la declaraţia dată de partea vătămată şi la susţinerile inculpatului, instanţa nu a identificat motive să înlăture apărarea formulată sub acest aspect. Pe de altă parte, declaraţia părţii vătămate C.F. a apărut veridică şi din perspectiva derulării logice a evenimentelor întrucât, din coroborarea tuturor declaraţiilor, a rezultat că martorului M.M. i s-a făcut rău imediat ce a ajuns în zona în care se afla şi grupul părţilor vătămate, că la acel moment grupul râdea datorită unor glume, apărând ca ilogică întrebarea directă a inculpatului către grup dacă sunt şmecheri, în lipsa unei reacţii din partea grupului. De aceea, instanţa a considerat că, cel mai probabil, întrebarea inculpatului în sensul dacă sunt şmecheri (întrebare confirmată de partea vătămată U.V. şi de martorii R.C.E. şi P.F.) a apărut ca urmare a răspunsului dat de partea vătămată C.F., în sensul că se râde de situaţia lor.
Deşi inculpatul a susţinut şi faptul că el a fost primul lovit de o persoană din grupul părţilor vătămate şi că a ripostat la această agresiune, susţinerea sa nu a fost confirmată de celelalte mijloace de probă. S-a reţinut că, dincolo de faptul că înseşi declaraţiile inculpatului sunt inconsecvente sub acest aspect (în plângerea depusă la organele de urmărire penală a susţinut că a fost lovit de C.F. pentru ca în faţa instanţei să declare că nu ştie cine i-a aplicat lovitura), acţiunea violentă primară a inculpatului este confirmată şi de declaraţiile părţilor vătămate şi ale martorilor R.C.E. şi P.F., primul dintre aceştia confirmând chiar lovirea inculpatului, însă în contextul acţiunii agresive iniţiale a acestuia, declaraţia sa putând explica leziunile prezentate de inculpat conform Certificatului medico-legal nr. 853 din 04 mai 2012. De asemenea, s-a avut în vedere că şi martorul P.F. a recunoscut că a împins pe inculpat, însă tot în contextul conflictului generat de acesta.
Declaraţia martorului P.R.G. care a susţinut versiunea inculpatului sub acest aspect nu a putut fi reţinută de instanţa de judecată ca fiind veridică. S-a reţinut că, dincolo de faptul că cei doi sunt colegi şi prieteni, deci martorul poate fi subiectiv, potrivit declaraţiilor acestuia şi ale inculpatului, a doua zi după conflict, cei doi s-au întâlnit pentru a „trece în revistă" cele petrecute cu o seară înainte. Dată fiind gravitatea răspunderii penale ce plana asupra inculpatului pentru faptele comise, gravitate pe care cei doi au realizat-o abia după finalizarea altercaţiei, cât şi starea avansată de ebrietate în care cei doi erau la momentul faptelor, s-a reţinut că este posibil ca declaraţiile celor doi să fi fost puse de acord, neexplicându-se altfel concordanţa totală dintre ele, aceasta în contextul în care toate părţile implicate erau sub influenţa băuturilor alcoolice, dovadă fiind şi faptul că declaraţiile date sunt uneori total neconcordante. Relevantă pentru starea în care se aflau cei implicaţi în conflict a fost şi recunoaşterea martorului M.M. din faţa instanţei de judecată, acesta arătând că nici măcar nu mai ştie cum a ajuns acasă în acea noapte.
Deşi apărarea a insistat foarte mult pe aceste contradicţii dintre declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi chiar dintre declaraţiile părţilor vătămate, s-a reţinut că ele sunt explicabile prin starea de ebrietate în care se aflau toate aceste persoane la momentul respectiv. în plus, s-a avut în vedere că aceste contradicţii sunt neesenţiale pentru determinarea derulării evenimentelor din acea dimineaţă, singurul aspect esenţial fiind susţinerea inculpatului în sensul că ar fi fost lovit primul de o persoană din grupul părţilor vătămate, aspect care nu a fost susţinut de alte mijloace de probă. De asemenea, s-a apreciat că faptul că singurele declaraţii care se coroborează între ele sunt cele ale inculpatului şi ale martorului P.R.G., este explicabil prin aceea că aceştia s-au întâlnit a doua zi după conflict şi au recapitulat evenimentele, din nicio declaraţie nerezultând că şi părţile vătămate şi martorii R.C.E. şi P.F. ar fi procedat în acelaşi sens, de aceea declaraţiile lor, chiar neconcordante sub anumite aspecte, au apărut ca fiind mai aproape de adevăr.
Din coroborarea tuturor acestor declaraţii a rezultat indubitabil modalitatea de desfăşurare a evenimentelor reţinută de instanţa de judecată. De altfel, s-a constatat că unele declaraţii doar excluse din context par a fi contradictorii, aşa cum este cazul declaraţiilor părţii vătămate C.F. şi a martorului R.C.E., care par a fi contradictorii referitor la replicile grupului cu inculpatul, dar ele sunt concordante dacă sunt privite într-o desfăşurare logică a evenimentelor, astfel cum a fost reţinută de instanţa de judecată. A fost avut în vedere că aceste declaraţii nu pot fi invocate trunchiat, ci trebuie analizate în integralitatea lor şi coroborate astfel încât imaginea evenimentelor să apară într-o desfăşurare cronologică.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului R.A.R. care, în dimineaţa zilei de 29 aprilie 2012, în jurul orelor, 05:00, pe fondul unor discuţii contradictorii cu un grup de tineri aflaţi pe esplanada de pe B-dul Ştefan cel Mare şi Sfânt din Municipiul Iaşi, grup din care făceau parte şi părţile vătămate C.F. şi U.V., a lovit pe părţile vătămate cu un cuţit cu lama de aproximativ 10 cm în zone vitale ale corpului, cauzând părţii vătămate C.F. o plagă tăiată penetrantă abdominală cu laceraţie hepatică, plagă de mezocolon transvers, hemoperitoneu şi pneumoperitoneu consecutiv, leziune ce s-a putut produce prin lovire unică cu obiect înţepător tăios, care a necesitat pentru vindecare 35 - 40 de zile de îngrijiri medicale şi a fost de natură a-i pune viaţa în primejdie, iar părţii vătămate U.V. o plagă înţepat tăiată latero-toracic bazai stânga, leziune ce s-a putut produce prin lovire cu obiect tăietor înţepător şi pentru a cărei vindecare a necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav, prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i). şi art. 176 lit. b) C. pen.
Sub aspectul laturii subiective a infracţiunii, instanţa a reţinut că inculpatul R.A.R. a acţionat cu forma de vinovăţie a intenţiei indirecte prev. de art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen., în sensul că a prevăzut rezultatul socialmente periculos al acţiunilor sale şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui. S-a reţinut că inculpatul nu s-a deplasat spre grupul de tineri cu scopul de a ucide pe părţile vătămate, pe care nici nu le cunoştea anterior, intenţia indirectă de suprimare a vieţii acestora fiind una spontană, apărută la momentul când grupul de tineri a răspuns „obraznic" la întrebările inculpatului.
Contrar solicitării formulate de apărare, de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului, instanţa de fond a reţinut că, faţă de zona corpului vizată şi obiectul vulnerant folosit, intenţia inculpatului R.A.R. a fost cea specifică infracţiunii de omor, în raport de ambele victime şi, chiar dacă inculpatul nu a urmărit producerea rezultatului specific - uciderea părţilor vătămate -, el a prevăzut rezultatul faptei sale şi a acceptat posibilitatea producerii lui în momentul în care a aplicat acestora câte o lovitură puternică cu un obiect tăietor - înţepător în zone vitale.
A fost avut în vedere că intenţia indirectă de omor cu care inculpatul a acţionat în cazul ambelor victime rezultă cu prisosinţă din faptul că acesta cunoştea ce obiect vulnerant foloseşte - un cuţit cu lungime minimă de 8 - 10 cm (după cum rezultă din rapoartele de constatare medico legală) şi a conştientizat aptitudinea acestuia de a produce moartea, din faptul că inculpatul a lovit părţile vătămate în zone vitale - abdomen şi torace - şi nu la extremităţi, din profunzimea plăgilor cauzate celor două victime, cât şi din faptul incontestabil că, la momentul imediat ulterior lovirii acestora, inculpatul a conştientizat urmările grave ale faptei sale, motiv pentru care a şi aruncat cuţitul la gunoi.
Contrar celor susţinute de apărare, instanţa de fond a reţinut că intenţia specifică infracţiunii de omor nu se stabileşte prin raportare la poziţia psihică a victimelor, ci în raport de cea a inculpatului. S-a apreciat că intensitatea mai redusă a loviturii aplicate părţii vătămate U.V. (aşa cum rezultă din descrierea leziunilor din raportul de constatare medico legală) nu determină prin ea însăşi reţinerea că în cazul acesteia inculpatul a acţionat cu intenţia de vătămare a integrităţii corporale şi nu de omor, această intensitate mai redusă datorându-se condiţiilor de comitere a faptei. S-a constatat că, dacă în cazul părţii vătămate C.F., lovitura a fost aplicată intempestiv, inculpatul acţionând fără a fi împiedicat de vreun obstacol, partea vătămată C.F. fiind prima lovită, în cazul celeilalte părţi vătămate, deja se generase acea stare de învălmăşeală specifică confruntării dintre două grupuri, lovitura fiind astfel atenuată.
Din punct de vedere psihic însă, s-a reţinut că nu există nicio diferenţă între acţiunea inculpatului asupra părţii vătămate C.F. şi cea asupra părţii vătămate U.V., fiind ilogic a considera că inculpatul a acţionat cu două poziţii psihice diferite, în aceleaşi condiţii de loc şi timp, la interval de timp extrem de scurt, asupra celor două victime pe care nu le diferenţiază nimic. În plus, a fost avut în vedere că prima victimă şi cea în raport de care apărarea nu neagă intenţia indirectă de omor este C.F., ridicându-se întrebarea cum este posibil ca inculpatul, provocat verbal de grup, să lovească o persoană din acel grup cu un cuţit, acceptând posibilitatea că o poate ucide, iar după ce şi el este agresat, să lovească, cu acelaşi cuţit, o altă persoană din acelaşi grup, însă doar cu intenţia de a o vătăma. Dimpotrivă, în cazul celei de a doua lovituri aplicate, s-a apreciat că intenţia specifică infracţiunii de omor este cu atât mai evidentă.
Totodată, s-a avut în vedere că inculpatul a susţinut că nu ştia că are cuţit asupra lui, dar a deschis borseta şi a luat cuţitul din interior, cuţit pe care-l văzuse la serviciu. Prin urmare, s-a reţinut că, la momentul altercaţiei cu grupul de tineri din care c făceau parte şi părţile vătămate şi la momentul imediat anterior acestuia, inculpatul ştia că are asupra lui o armă albă, respectiv un cuţit de bucătărie cu lamă de aproximativ 10 cm, armă ce este letală, mai ales când purtătorul ei este în stare de ebrietate, cum era inculpatul la acel moment.
Deşi inculpatul a susţinut că nu a avut intenţia de a ucide pe părţile vătămate, instanţa a reţinut că el a prevăzut posibilitatea producerii acestui rezultat şi l-a acceptat, în condiţiile în care a ripostat cu o lovitură de cuţit la o provocare verbală sau, ulterior, la o lovitură de pumn, fiind singura persoană din cele două grupuri care era înarmată cu o armă albă letală.
Ca atare, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor formulată de inculpat. La dezlegarea problemei de drept, instanţa de fond a avut în vedere şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reliefată în Deciziile nr. 3570 din 08 iunie 2005, nr. 2740 din 20 mai 2004, nr. 107 din 18 ianuarie 2010 şi nr. 1227 din 02 aprilie 2009.
întrucât faptele inculpatului au fost comise într-un loc public şi cu intenţia indirectă de a ucide două persoane, s-a constatat că în cauză sunt aplicabile agravantele date de art. 175 lit. i) şi art. 176 lit. b) C. pen.
Fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 345 alin. (2) C. proc. pen., instanţa a dispus condamnarea inculpatului pentru fapta comisă.
La alegerea şi individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului R.A.R. pentru fapta penală anterior descrisă, instanţa de fond a avut în vedere disp. art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), referitoare la dispoziţiile părţii generale a Codului penal, limitele de pedeapsă prevăzute în textul de incriminare, limite reduse potrivit art. 21 alin. (2) C. pen. privind sancţionarea tentativei, gradul de pericol social al faptei săvârşite, relevat de modalitatea, condiţiile concrete de săvârşire a acesteia (agresarea a două persoane, însă în contextul unui conflict verbal generat de inculpat, dar întreţinut şi de partea vătămată C.F., pe fondul consumului exagerat de alcool din partea membrilor ambelor grupuri implicate în altercaţie), dar şi persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, fiind la primul conflict cu legea penală şi rigorile ei şi având un comportament prosocial, conform probelor administrate în circumstanţiere.
Având în vedere datele ce caracterizează persoana inculpatului, conduita bună avută de acesta anterior comiterii faptei ce face obiectul cauzei, reliefată de probatoriile administrate în circumstanţiere, a fost reţinută în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 lit. a) C. pen. şi s-a dat eficienţă acesteia coborându-se pedeapsa sub minimul rezultat din aplicarea prevederilor art. 21 C. pen.
Ţinând cont de cauzele şi circumstanţele de reducere, dar şi de agravare a pedepsei închisorii, de faptul că inculpatul este la primul conflict cu legea penală, de conştientizarea, cei drept minimă, a încălcării drepturilor persoanelor din partea inculpatului, acesta fiind de acord cu despăgubirea victimelor, deşi nu s-au făcut probe referitor la pretenţiile civile solicitate de acestea, dar şi de vârsta inculpatului şi de aspectul incontestabil că şi comportamentul părţilor vătămate a avut un oarecare rol în determinarea reacţiei violente a acestuia, în contextul în care toate persoanele implicate în conflict erau în evidentă stare de ebrietate, instanţa de fond a aplicat acestuia o pedeapsă cu închisoarea pentru comiterea infracţiunii de tentativă de omor deosebit de grav, pedeapsă coborâtă mult sub minimul special.
Ca şi modalitate de executare a pedepsei aplicate, s-a optat pentru regimul de detenţie, considerându-se că o pedeapsă minimă, dar cu executare efectivă, este singura aptă a asigura realizarea funcţiei acesteia, de reeducare a condamnatului. La alegerea acestei modalităţi de executare şi neaplicarea solicitării apărării de executare sub supraveghere a pedepsei, instanţa a avut în vedere că, deşi inculpatul are susţinerea familiei de origine în revenirea la un comportament licit, a conştientizat într-un mod minim gravitatea faptei comise, susţinând că a lovit cu cuţitul pentru a se apăra, deşi el este cel care, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, a „căutat" cearta. în plus, s-a avut în vedere că inculpatul a avut reacţii disproporţionate, lovind cu cuţitul imediat, fără a găsi alte alternative, reacţii care, deşi justificate de starea de ebrietate în care se afla, nu au putut determina instanţa în a considera că simpla aplicare a pedepsei ar constitui un avertisment suficient pentru inculpat. Totodată, deşi starea de ebrietate a inculpatului de la momentul conflictului a fost reţinută de instanţă ca şi circumstanţă atenuantă de comitere a faptei, prin raportare la starea de ebrietate avansată în care şi celelalte părţi erau la acel moment, instanţa nu a putut să nu aibă în vedere la stabilirea modalităţii de executare a pedepsei cantitatea enormă de alcool declarată de inculpat ca fiind ingerată într-o singură seară, ca şi tendinţa acestuia de a reacţiona violent la incidente minore, mai ales pe fondul consumului de alcool (în acest sens fiind şi raportul de expertiză medico legală psihiatrică).
În baza art. 65 C. pen., având în vedere şi dispoziţiile art. 176 C. pen., i s-a aplicat inculpatului R.A.R., alături de pedeapsa principală pentru infracţiunea de tentativă de omor deosebit de grav, şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pentru o perioadă de 3 ani, calculată conform art. 66 C. pen.
În baza art. 71 C. pen., i s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În raport de prevederile art. 71 alin. (2) C. pen., instanţa a interzis inculpatului doar drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, reţinând că natura faptelor săvârşite, ansamblul circumstanţelor personale ale inculpatului şi, mai ales, tendinţa de a consuma cantităţi excesive de alcool, conduc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de textul de lege menţionat.
În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen., instanţa de fond a avut în vedere hotărârea Hirst contra Marii Britanii din 06 octombrie 2005, prin care instanţa europeană a constatat încălcarea prevederilor art. 3 din Protocolul nr. 1 ca urmare a interzicerii În baza legii a dreptului de a alege, persoanei ce a fost condamnată la pedeapsa închisorii, apreciind că o restrângere generală, automată şi nediferenţiată a unui drept fundamental consacrat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, depăşeşte marja de apreciere acceptabilă, oricât de largă ar fi, dar şi Decizia nr. 74/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii. Faţă de aceste considerente, apreciind că în prezenta cauză, din probatoriul administrat, nu rezultă o nedemnitate a inculpatului în ceea ce priveşte dreptul de a alege, instanţa nu a interzis exerciţiul acestui drept de natură electorală şi, în consecinţă, nu a făcut aplicarea art. 71 alin. (2) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen.
În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 alin. (2) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a constatat că inculpatul nu s-a folosit de vreo funcţie, profesie sau activitate în vederea comiterii infracţiunilor, motiv pentru care s-a apreciat că nu se impune aplicarea art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. Cum inculpatul nu are copii minori, neexistând nici posibilitatea rezonabilă de a se prevedea că ar putea fi numit tutore sau curator, nici drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. d) şi e) nu i-au fost interzise.
Cu privire la starea de arest preventiv, instanţa a constatat că inculpatul R.A.R. a fost arestat preventiv prin încheierea de şedinţă din data de 01 mai 2012 a Tribunalului Iaşi, stare de arest menţinută până la data pronunţării sentinţei.
A fost avut în vedere că, după cum s-a constatat şi prin încheierea de şedinţă din data de 17 septembrie 2012, faţă de inculpat existau indicii temeinice, confirmate de instanţa de judecată prin soluţia adoptată prin hotărâre, privind comiterea unor acţiuni ilicite deosebit de grave, care constituie infracţiune şi sunt pedepsite de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.
În acelaşi timp, s-a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului continuă să prezinte un pericol concret pentru ordinea publică, în sensul prevederilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., pericol relevat de conţinutul concret al faptei cu privire la care există indicii temeinice care justifică presupunerea că a fost comisă de inculpat - agresarea a două persoane, pe fondul consumului exagerat de alcool -, dar şi de tendinţele agresive ale inculpatului, relevate de modalitatea în care se presupune că a comis fapta şi menţiunile raportului de expertiză medico legală psihiatrică. în plus, s-a apreciat că simpla trecere a unei anumite perioade de timp nu este de natură să diminueze rezonanţa asupra gradului de pericol public a faptei deduse judecăţii, fapta imputată inculpatului fiind generatoare de puternice emoţii şi de o puternică stare de insecuritate în rândul comunităţii în care a fost comisă.
Pentru aceste motive, în baza art. 350 alin. (1) raportat la art. 160b C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului, iar În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei aplicate perioada reţinerii şi a arestului preventiv.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanţa de fond a reţinut că s-au constituit părţi civile în cauza dedusă judecăţii părţile vătămate C.F. şi U.V. Partea civilă U.V. a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 1.500 euro, precizând în faţa instanţei că suma reprezintă.contravaloarea prejudiciului moral cauzat de inculpat. Partea civilă C.F. a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 2.500 euro cu titlu de daune materiale. Pentru dovedirea prejudiciilor pretinse, părţile nu au solicitat administrarea de probatorii, însă inculpatul, prin declaraţia dată în prezenţa apărătorului ales, a fost de acord cu repararea acestor prejudicii pretinse de părţile vătămate şi civile.
Având în vedere că declaraţia dată de inculpat are valoarea juridică a unei achiesări la pretenţiile părţilor civile, instanţa a admis cererea formulată de acestea şi a obligat inculpatul la plata sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri civile. întrucât chitanţa de plată a unei sume de aproximativ 90 euro către partea vătămată C.F., depusă de inculpat la dosar, este anterioară cuantificării prejudiciului pretins de partea civilă, această sumă nu a putut fi scăzută din suma totală pretinsă de această parte şi acceptată de inculpat.
Totodată, reţinându-se întrunirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale a inculpatului întrucât prejudiciile pretinse de părţile civile au fost recunoscute de inculpat, acesta a fost obligat la plata către partea civilă U.V. a sumei de 1.500 euro, în echivalent RON ia data plăţii şi către partea civilă C.F. a sumei de 2.500 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri civile.
Referitor la pretenţiile civile pretinse de părţile civile Spitalul Sf. Spiridon Iaşi şi Serviciul de Ambulanţă Judeţean Iaşi, s-a constatat că în cuantumul sumelor pretinse de acestea au fost incluse şi sume aferente îngrijirilor medicale şi, respectiv, transportului martorului R.C.E. Întrucât instanţa de judecată nu a fost sesizată în cauza de faţă şi cu o acţiune penală îndreptată împotriva inculpatului cu referire la agresiunea comisă asupra martorului R.C.E. (s-a dispus neînceperea urmăririi penale), s-a reţinut că o acţiune civilă având ca obiect obligarea inculpatului la plata sumelor cheltuite de unitatea spitalicească şi serviciul de ambulanţă pentru îngrijirea sănătăţii acestuia nu poate fi exercitată în acest cadru procesual.
În aceste condiţii, au fost admise, în parte, pretenţiile civile ale părţilor civile Spitalul Sf. Spiridon Iaşi şi Serviciul de Ambulanţă Judeţean Iaşi, doar cu referire la cheltuielile determinate de transportul la spital şi îngrijirile medicale acordate părţilor vătămate C.F. şi U.V.
În termen legal, hotărârea primei instanţe a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi de către inculpatul R.A.R., fiind criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie, în principal, pentru următoarele motive:
În ceea ce priveşte apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, acesta a vizat aspecte de netemeinicie, sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei aplicate inculpatului, apreciată, raportat la gravitatea faptelor reţinute, ca fiind nejustificat de clementă. S-a solicitat admiterea apelului formulat şi, în rejudecare, majorarea pedepsei aplicate inculpatului într-un cuantum care să reflecte gradul de pericol social.
în ceea ce priveşte apelul declarat de inculpat, motivele de nelegalitate şi netemeinicie au vizat, în esenţă, faptul că în mod greşit a fost reţinută în cauză infracţiunea de omor în forma tentativei, atâta vreme cât lipseşte intenţia directă a inculpatului de a ucide, susţinându-se că fapta putea fi încadrată în infracţiunea de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen., faţă de partea vătămată U.V.
Totodată, s-a susţinut că pedeapsa este greşit individualizată, raportat la împrejurările cauzei, motivul care a declanşat scandalul, precum şi la persoana inculpatului, cu privire la care au fost depuse acte în circumstanţiere, atât sub aspectul cuantumului stabilit, cât, mai ales, sub aspectul modalităţii de executare pentru care a optat instanţa de fond. A apreciat inculpatul că, faţă de toate circumstanţele cauzale şi personale, are vocaţie deplină la aplicarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
Astfel, inculpatul a solicitat admiterea apelului şi, în rejudecare, schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., faţă de partea vătămată U.V., în infracţiunea de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. şi aplicarea dispoziţiilor art. 86 şi următoarele C. pen., privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
Prin Decizia penală nr. 16 din 12 februarie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi împotriva Sentinţei penale nr. 442 din 05 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Iaşi, care a fost desfiinţată, în parte, în latură penală şi, în rejudecare:
A fost majorată de la 3 ani închisoare la 5 ani închisoare pedeapsa principală aplicată inculpatului R.A.R.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul R.A.R. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
S-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului R.A.R. şi s-a dedus perioada arestului preventiv de la 05 noiembrie 2012 la zi.
A fost respinsă cererea de plată a onorariului formulată de avocatul desemnat din oficiu.
A fost obligat inculpatul la 300 RON cheltuieli judiciare către stat.
Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel invocate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu disp. art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat că nu este întemeiat apelul formulat de inculpat, găsind, în schimb, întemeiate criticile procurorului.
S-a constatat că, desfăşurând cercetarea judecătorească cu respectarea dispoziţiilor art. 313 şi urm. C. proc. pen., prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt, în urma probatoriului administrat, care a confirmat vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, încadrarea juridică fiind corespunzătoare.
De asemenea, s-a constatat că, în ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută de instanţa fondului, necontestată, de altfel, de către inculpat, referitor la împrejurările şi modalitatea de comitere a faptei, rezultă cu prisosinţă, din amplul material probator pe baza căruia instanţa şi-a fundamentat soluţia adoptată, corespondenţa acesteia cu realitatea obiectivă. în acest sens, instanţa de apel a reţinut că inculpatul a recunoscut săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, cu nuanţările reiterate şi în motivele de apel cu privire la încadrarea juridică a faptei, solicitând chiar aplicarea procedurii simplificate reglementate de art. 3201 şi următoarele C. proc. pen., cerere respinsă, întemeiat, de instanţa fondului, având în vedere că infracţiunea pentru care inculpatul este cercetat este exclusă de la beneficiul acestei proceduri, potrivit art. 3201 alin. (7) teza a II-a C. proc. pen., fapta inculpatului fiind sancţionată cu pedepse alternative, din care cea mai grea este detenţiunea pe viaţă.
Faţă de împrejurarea că inculpatul a contestat încadrarea juridică doar în privinţa acţiunii îndreptate împotriva părţii vătămate U.V., instanţa de apel a constatat că, raportat la ansamblul faptic reţinut, încadrarea juridică dată faptei este corespunzătoare circumstanţelor cauzei, în mod temeinic apreciindu-se că obiectul folosit, intensitatea loviturilor aplicate şi zona vizată reprezintă factori potenţiali pentru suprimarea vieţii unei persoane.
S-a mai reţinut că rezoluţia în baza căreia a acţionat inculpatul este dovedită cu elemente exterioare ale faptei sale, fiind avut în vedere şi faptul că, potrivit Raportului de constatare medico-legală nr. 675 din 18 mai 2012, partea vătămată a prezentat excoriaţie, echimoză şi plagă înţepat tăiată latero-toracic bazai stânga, leziuni ce s-au putut produce prin lovire cu mijloc contondent şi obiect tăietor înţepător şi pentru a căror vindecare au necesitat 8 - 9 zile de îngrijiri medicale, leziunile putând să pună în primejdie viaţa părţii vătămate datorită obiectului vulnerant folosit şi zonei anatomice vizate.
Totodată, s-a apreciat că, acţionând în modul descris, inculpatul a prevăzut neîndoielnic rezultatul posibil al faptei sale -suprimarea vieţii părţii vătămate - pe care, chiar dacă nu l-a urmărit, l-a acceptat.
S-a mai reţinut că mijlocul folosit în agresiune - un cuţit cu lungime minimă de 8 - 10 cm, zona vitală vizată - abdomenul, intensitatea loviturii ducând la afectarea unor organe interne, constituie elemente suficiente pentru a reţine intenţia de a ucide, intensitatea mai redusă a loviturii aplicate acestei părţi vătămate nefiind de natură să determine, singură şi prin ea însăşi, intenţia/rezoluţia adoptată de inculpat în momentul exercitării acţiunii violente asupra acesteia.
În acest sens, astfel cum a menţionat pe larg şi prima instanţă, s-a constatat o eterogenitate a. jurisprudenţei, subliniindu-se faptul că posibilităţile mai mari de vindecare, create la un moment dat de cuceririle ştiinţei medicale, nu constituie un factor care ar putea să influenţeze încadrarea juridică, esenţial fiind caracterul activităţii desfăşurate de agent şi ceea ce şi-a reprezentat acesta. Astfel, a fost avut în vedere că, într-o decizie de speţă, s-a apreciat că relevă intenţia de a ucide, iar nu de vătămare corporală, aplicarea unei lovituri în abdomen -regiune vitală a corpului, cu un cuţit care a cauzat o plagă înjunghiată penetrantă abdominală, ce a necesitat intervenţie chirurgicală de urgenţă (Decizia nr. 262/1992 a Curţii Supreme de Justiţie, Decizia nr. 361/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
S-a reţinut în acest sens, al distincţiei dintre infracţiunile de omor, indiferent de stadiul acestora - infracţiuni consumate sau tentativă - şi celelalte infracţiuni care produc un astfel de rezultat sau aduc atingere integrităţii corporale a persoanei (consecinţă produsă şi în cazul infracţiunilor de omor în formă tentată), că se menţine aceeaşi constanţă a jurisprudenţei (Decizia nr. 1227 din 2 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Sub aspectul laturii subiective, a fost avut în vedere că în cazul infracţiunii de lovire sau alte violenţe (vătămare), infractorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în timp ce în cazul tentativei la infracţiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 C. pen., acesta acţionează cu intenţia de ucidere. Prin urmare, s-a reţinut că, în cazul tentativei la infracţiunea de omor, actele de punere în executare, întrerupte sau care nu şi-au produs efectul, trebuie să releve - prin natura lor şi împrejurările în care au fost comise - că infractorul a avut intenţia de a ucide, iar nu intenţia generală de a vătăma.
În acest sens, instanţa de apel, însuşindu-şi argumentele de fapt şi de drept ale primei instanţe, a reţinut că infracţiunea de omor, în oricare din formele sale, se săvârşeşte cu intenţia de a suprima viaţa unei persoane, iar nu cu intenţia generală de a vătăma, expresia „uciderea unei persoane", utilizată de textul art. 174 C. pen. cuprinzând implicit ideea orientării acţiunii spre un rezultat specific constând în moartea victimei.
De asemenea, a fost avut în vedere că intenţia indirectă sau eventuală analizată, având în vedere susţinerile inculpatului în sensul că nu a urmărit uciderea părţii vătămate, ci doar lovire a/vătămare a acesteia, se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l urmăreşte, dar acceptă posibilitatea producerii lui, în situaţia intenţiei indirecte, caracterizată prin eventualitatea producerii rezultatului, făptuitorul adoptând o atitudine de indiferenţă faţă de acest rezultat.
Întrucât intenţia este un proces psihic intern, s-a reţinut că, pentru a se putea stabili dacă făptuitorul a acţionat cu intenţie directă sau indirectă, este nevoie de un criteriu obiectiv, acest criteriu fiind al modului cum apare rezultatul - dacă rezultatul survine în mod inevitabil şi făptuitorul, dându-şi seama de aceasta, săvârşeşte acţiunea, înseamnă că a acţionat cu intenţie directă; dacă survenirea rezultatului este posibilă (eventuală), iar făptuitorul îşi dă seama de eventualitatea producerii rezultatului şi înfăptuieşte acţiunea, care duce la apariţia lui, înseamnă că a acţionat cu intenţie indirectă (eventuală).
De asemenea, s-a avut în vedere că intenţia mai poate fi şi spontană sau repentivă şi se caracterizează prin aceea că apare spontan sau se naşte deodată, datorită unei condiţii anumite în care se află persoana.
Astfel, a fost avut în vedere că ceea ce deosebeşte intenţia directă de intenţia indirectă este elementul volitiv - în timp ce la intenţia directă făptuitorul are o atitudine fermă faţă de rezultatul constând în moartea victimei, voind să se producă acel rezultat şi nu altul, la intenţia indirectă făptuitorul are în vedere o pluralitate de efecte posibile, dintre care unul este moartea victimei, fiindu-i indiferent care dintre aceste rezultate se va produce - or, din ansamblul probator administrat în dosarul cauzei, interpretat şi analizat în mod coroborat de instanţa fondului, atât actele de specialitate efectuate în cauză, cât şi declaraţiile martorilor audiaţi, rezultă fără echivoc că acţiunea inculpatului de lovire a părţii vătămate se circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii de omor.
Totodată, s-a reţinut că intenţia în exercitarea acţiunii violente cu probabilitatea producerii rezultatului prevăzut de către inculpat, respectiv moartea părţii vătămate, rezultă din însăşi modul în care a debutat conflictul şi premisele care au stat la baza agresiunii îndreptate împotriva părţii vătămare, agresivitatea inculpatului sub forma intenţiei fiind exercitată şi împotriva altei persoane.
S-a mai reţinut că şi modul concret de comitere a violenţelor, în modalitatea reţinută de prima instanţă, pledează cu prisosinţă pentru reţinerea formei de vinovăţie a intenţiei, indiferent de forma acesteia, directă sau indirectă, în comiterea infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.
Din condiţiile de existenţă ale infracţiunii analizate, indiferent de forma de vinovăţie, raportat la contextul faptic reţinut şi expus, nu s-a putut reţine că inculpatul a urmărit doar lovirea părţii vătămate sau că fost în imposibilitate obiectivă, fie de a prevedea rezultatul faptei sale - evident, de la prima acţiune, fie de a nu accepta - în condiţiile în care acesta a fost scopul urmărit - sau de a spera că rezultatul nu se va produce.
În acest sens, s-a avut în vedere că forma de vinovăţie a intenţiei în comiterea infracţiunii de către inculpat este susţinută şi confirmată şi de actele medico-legale efectuate în cauză şi care specifică mecanismul de producere a leziunilor suferite de partea vătămată şi consecinţele produse, prin punerea în primejdie a vieţii acesteia.
De asemenea, s-a reţinut că, în practica judiciară, confirmându-se opiniile exprimate în doctrină, intenţia de ucidere se deduce din materialitatea actului care, în cele mai multe cazuri, relevă poziţia infractorului faţă de rezultat, deosebit de importante pentru caracterizarea poziţiei făptuitorului faţă de rezultat fiind împrejurările în care s-a produs actul de violenţă şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să releve sau să infirme intenţia de ucidere.
Astfel, în prezenta cauză, s-a reţinut că fapta constituie tentativă la infracţiunea de omor, fiind relevată intenţia de ucidere prin aplicarea unei lovituri cu un obiect apt să producă moartea, ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală) care, deşi nu a avut consecinţe grave în ce priveşte numărul de zile de îngrijiri medicale necesar pentru vindecare, a produs leziuni ce au pus în primejdie viaţa victimei, la care s-a adăugat atitudinea inculpatului în momentul anterior săvârşirii faptei, prin aplicarea unei alte lovituri, de o intensitate mai mare, cu acelaşi obiect, vizând aceeaşi zonă, unei alte părţi vătămate.
Aşa fiind, cererea inculpatului privind reţinerea infracţiunii de lovire sau alte violenţe nu a putut fi primită, încadrarea juridică dată faptei de către prima instanţă fiind circumscrisă tuturor împrejurărilor cauzei, rezultatul produs - punerea în primejdie a vieţii victimei, similar celor două infracţiuni puse în discuţie, neconstituind singurul criteriu de diferenţiere al acestora.
Analizându-se individualizarea pedepsei stabilite de prima instanţă, s-a constatat că, pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, s-a stabilit o pedeapsă, dat fiind concursul ideal de infracţiuni, situată mult sub minimul special prevăzut de lege, apreciindu-se de către instanţa de fond că se impune reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., justificat de faptul că acesta a avut o conduită bună anterior comiterii faptei ce face obiectul cauzei, reliefată de probatoriile administrate în circumstanţiere, dându-se eficienţă acesteia şi coborându-se pedeapsa sub minimul rezultat din aplicarea prevederilor art. 21 C. pen., la stabilirea ordinii de preferinţă prima instanţa având în vedere şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1061 din 19 martie 2010 (cu privire la modalitatea de aplicare a cauzelor şi circumstanţelor de reducere a pedepsei).
Sub acest aspect, s-a apreciat că este întemeiată critica formulată în recursul procurorului, în sensul că, deşi s-au reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., efectul acordat acestora de către instanţa fondului este nejustificat de clement, ceea ce a condus la aplicarea unei pedepse într-un cuantum prea mic.
S-a reţinut că argumentele prezentate de prima instanţă pentru reţinerea acestei circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului sunt pertinente, datele ce caracterizează persoana făptuitorului fiind în măsura sa justifice concluzia că împrejurarea ce ar putea constitui circumstanţă atenuată rezultă din dosarul cauzei şi relevă pericolul social mai redus al faptei sau făptuitorului, însă chiar şi aşa fiind, s-a apreciat că instanţa de fond a manifestat nejustificat de multă clemenţă în ceea ce priveşte cuantumul de pedeapsă stabilit pentru inculpat, pedeapsa pentru care a optat fiind mult redusă sub limitele minime, reducere care nu îşi găseşte corespondent în circumstanţele cauzale şi personale din speţa de faţă.
În cauză, s-a constatat că norma incriminatoare prevede o pedeapsă între 7 ani şi 6 luni şi 12 ani şi 6 luni închisoare, prin raportare la disp. art. 22 C. pen., iar pentru detenţiunea pe viaţă, redusă între 10 şi 20 ani închisoare.
Astfel, a fost valorificată această împrejurare în contextul individualizării pedepsei ca având valenţa unei reale circumstanţe atenuante, de natură să releve un grad de pericol mai redus al faptelor comise de către inculpat, cu consecinţa diminuării periculozităţii infracţionale relevate de persoana acestuia, context în care, la individualizarea pedepsei, a fost avută în vedere această circumstanţă, căreia i s-a acordat însă o valenţă mult mai redusă decât a apreciat prima instanţă, aplicarea unei pedepse de 3 ani închisoare, raportat la limitele minime menţionate, fiind disproporţionată faţă de pericolul intrinsec relevat în cauză, atât cu privire la fapte, cât şi cu privire la făptuitor. Astfel, s-a apreciat că pedeapsa aplicată de prima instanţă, orientată sub minimul special al normei incriminatoare, este greşit individualizată, ţinând cont de criteriile referitoare la gradul de pericol social al faptei săvârşite şi persoana inculpatului, chiar şi în condiţiile reţinerii unor împrejurări, ca elemente de circumstanţiere a pedepsei, cărora instanţa le-a atribuit o semnificaţie mult prea uşurătoare.
În ceea ce priveşte cuantificarea sancţiunii penale stabilite în rejudecare, instanţa de apel, similar instanţei de fond, care a invocat decizii de practică ale instanţei supreme în sprijinul argumentelor de drept expuse, a avut în vedere practica constantă a instanţei supreme în aceasta direcţie.
A fost avut în vedere că, potrivit principiului individualizării răspunderii penale, constrângerea penală trebuie înfăptuită diferenţiat, în raport de gravitatea faptei săvârşite şi de persoana inculpatului.
Totodată, s-a reţinut că, din dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), rezultă că la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a acestuia, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Aşa fiind, instanţa de apel, prin reanalizarea criteriilor ce trebuie avute în vedere la o justă individualizare a pedepsei, a procedat la majorarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, într-un cuantum, deşi situat sub limita minimului special în conformitate cu dispoziţiile art. 76 C. pen., în măsură să realizeze exigenţele impuse de prevederile art. 52 C. pen.
Împotriva deciziei anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.A.R., solicitând, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, admiterea căii de atac promovate, casarea Deciziei penale atacate şi menţinerea sentinţei primei instanţe, motivat de faptul că pedeapsa aplicată în apel prea aspră, criticile fiind circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.
Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, cât şi de instanţa de prim control judiciar este în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără dubiu, că inculpatul R.A.R. a săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnat, respectiv tentativă de omor deosebit de grav prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen.
Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, criticile formulate de recurentul inculpat nu sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că în speţă s-a făcut o corectă individualizare a pedepsei de către instanţa de apel, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancţiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităţilor acesteia.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării sancţiunii, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Se reţine că pedeapsa nu reprezintă doar un mijloc de constrângere a infractorului, ci şi un mijloc de reeducare a acestuia, pedeapsa aplicându-se, totodată, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
În ce priveşte sancţiunea aplicată de instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte apreciază că prin decizia penală atacată s-a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepsei raportat la criteriile generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social al faptei comise, persoana inculpatului, împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. Atingerea dublului scop preventiv şi educativ al pedepsei este condiţionată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului, pe de o parte şi durata sancţiunii şi natura sa, pe de altă parte.
În procesul individualizării pedepselor se parcurg mai multe etape succesive, care au criterii specifice de apreciere (faptă -amploarea prejudiciilor cauzate, metode folosite pentru săvârşire, gradul de premeditare etc; făptuitor - conduita socială până la faptă, antecedente penale, poziţia în procesul penal, încercarea de „înlăturare sau chiar înlăturarea ori ameliorarea efectelor infracţiunii; pericol social concret rezultat din pluralitatea de infracţiuni, din perseverenţa infracţională etc), criterii indicate ca atare de lege (art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)), dar, în final, judecătorul trebuie să facă o apreciere globală, în cadrul căreia se impun a fi coroborate toate elementele concrete rezultate din etapele succesive. Această apreciere globală finală care fundamentează opţiunea pentru pedeapsa ce urmează a se aplica şi, în general, pentru un anume regim sancţionator, condiţionează eficienţa deciziei judiciare în atingerea scopului reglementat de legiuitor. în acest sens, se reţine că infracţiunea de tentativă de omor, în general, denotă un pericol social ridicat, aducând atingere celei mai importante valori sociale, dreptul la viaţă al individului. Infracţiunea comisă este una deosebit de gravă, care a pus în primejdie viaţa unor persoane, neputând fi omise modalitatea de săvârşire, dar şi multiplele leziuni de pe corpul victimelor, de natură a releva violenţa deosebită manifestată de inculpat.
În prezenta cauză, Înalta Curte reţine că, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., pedeapsa aplicată inculpatului a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanţelor reale ale săvârşirii infracţiunii, având în vedere împrejurările comiterii faptei, precum şi circumstanţelor personale ale inculpatului.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că o pedeapsă de 5 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, este aptă să răspundă scopului preventiv şi de reeducare al pedepsei, consfinţit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., cât şi principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a faptei şi datele personale ale inculpatului, pe de o parte şi sancţiunea aplicată, pe de altă parte.
În lumina acestor consideraţii, criticile formulate de recurentul inculpat apar ca nefiind întemeiate, astfel că, neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să determine casarea hotărârilor, recursul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În temeiul art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) şi art. 381 C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive de la 30 aprilie 2012 la 27 mai 2013.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.A.R. împotriva Deciziei penale nr. 16 din 12 februarie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive de la 30 aprilie 2012 la 27 mai 2013
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1792/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1808/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
