ICCJ. Decizia nr. 1968/2013. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1968/2013
Dosar nr. 1599/2/2013
Şedinţa publică din 6 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor si lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 112/ F din 14 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, în baza art. 461 lit. d) C. proc. pen. a fost respinsă contestaţia la executare formulată de contestatorul N.S., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că la data de 27 februarie 2013 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, a fost înregistrată sub nr. 1599/2/2013 contestaţia la executare formulată de condamnatul N.S. având ca obiect executarea pe teritoriul Israelului a restului neexecutat din pedeapsa de 11 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 96/08 februarie 2002 a Tribunalului Bucureşti pronunţată în Dosarul penal nr. 3063/1999, definitivă prin Decizia penală nr. 1008 din 16 februarie 2006 pronunţată de Înalta curte de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea cererii sale, contestatorul a arătat că invocă ca incident ivit în cursul executării pedepsei faptul că solicită continuarea executării pedepsei aplicate de instanţa de judecată din România pe teritoriul Israelului, stat al cărui resortisant este, în penitenciarul din România neputând beneficia de drepturile la care este îndreptăţit potrivit legislaţiei României şi a legislaţiei internaţionale. Acesta a apreciat că împrejurarea de a fi privat de vizita şi suportul familiei sale, de regimul alimentar aferent credinţei sale, de posibilitatea de a lua legătura cu un rabin, fiind evreu de religie iudaică, face ca pedeapsa pe care o execută să fie excesivă şi nelegală, neavând garanţia aplicării normelor legale în materia executării pedepselor.
Au fost ataşate Dosarele nr. 16/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, împreună cu Dosarul nr. 2498/11/5/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Dosarul nr. 16/2/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a constatat că prin sentinţa penală nr. 17 din 16 ianuarie 2012 a Curţii de Apel, secţia a ll-a penală, s-a admis cererea şi s-a dispus transferarea condamnatului N.S. în Israel în vederea executării pedepsei de 11 ani închisoare aplicate prin sentinţa penală nr. 96 din 08 februarie 2002 a Tribunalului Bucureşti pronunţată în Dosarul penal nr. 3063/1999.
Prin Decizia penală nr. 312 din data de 02 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 16/2/2012 a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 17 din 16 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 16/2/2012 privind pe intimatul condamnat persoană transferabilă N.S. (alias H.S.), instanţa casând în totalitate sentinţa penală atacată şi, rejudecând, a respins cererea de transfer a acestuia.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a apreciat că admiterea cererii de transfer formulată de petent ar aduce atingere bunei administrări a justiţiei de către statul român. Înalta Curte de Casaţie Justiţie a reţinut că persoana transferabilă a fost condamnată pentru infracţiuni grave care au avut un ecou profund defavorabil în opinia publică din România, constând în aceea că, folosind identitatea H.S., a efectuat în perioada 1998-1999 operaţiuni de export de arme şi muniţie în baza unei licenţe obţinute prin manopere frauduloase în ţări supuse unor embargouri internaţionale la care România a aderat, cauza fiind intens mediatizată. Totodată, s-a precizat că presa a menţinut permanent în atenţia opiniei publice această cauză, prezentând-o ca pe un eşec al justiţiei române pentru că după punerea în libertate, inculpatul a părăsit România şi a fost localizat în Israel, în anturajul unor importante personaje politice, fiind adesea subliniată neputinţa statului român de a-l trage la răspundere.
Prima instanţă a constatat că, deşi intitulată contestaţie la executare, cererea petentului urmăreşte admiterea unei cereri de transfer în vederea continuării continuării executării pedepsei în Israel, cerere care nu poate fi formulată decât pe calea procedurii speciale reglementate de Legea nr. 302/2004. O astfel de cerere a fost deja formulată de petent, iar instanţele au soluţionat-o în mod definitiv, respingând-o. De altfel, motivele invocate de către acesta nu pot fi considerate un incident invit în cursul executării pedepsei, fiind vorba de o situaţie preexistentă începerii executării şi nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs condamnatul N.S.
Recursul declarat de condamnat nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Contestaţia la executare este un mijloc jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează anumite incidente ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive.
Potrivit dispoziţiilor art. 461 alin. (1) C. proc. pen. „contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării".
Analizând actele si lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, deşi contestatorul şi-a întemeiat cererea de contestaţie pe dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., invocând ca incident ivit în cursul executării pedepsei faptul că solicită continuarea executării pedepsei aplicate de instanţa de judecată din România pe teritoriul Israelului, stat al cărui resortisant este, întrucât în penitenciarul din România nu poate beneficia de drepturile la care este îndreptăţit potrivit legislaţiei României şi a legislaţiei internaţionale, în realitate, urmărindu-se admiterea unei cereri de transfer în vederea continuării continuării executării pedepsei în Israel, astfel încât, în mod corect, prima instanţă a apreciat că motivele invocate de către condamnat sunt nu pot fi considerate un incident invit în cursul executării pedepsei, fiind vorba de o situaţie preexistentă începerii executării.
Astfel, invocarea formală a cazului de contestaţie la executare prevăzut de dispoziţiile art. 461 lit. d) C. proc. pen. nu poate reprezenta un temei pentru constatarea admisibilităţii contestaţiei la executare, susţinerile contesatorului neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 461 C. proc. pen.
Faţă de considerentele arătate, Curtea, în baza art. 38515pct. 1 lit. b) şi a) art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de condamnatul N.S.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul N.S. împotriva sentinţei penale nr. 112/ F din 14 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 6 iunie 2013,
| ← ICCJ. Decizia nr. 1967/2013. Penal. Infracţiuni la regimul... | ICCJ. Decizia nr. 1976/2013. Penal → |
|---|
