ICCJ. Decizia nr. 2017/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUDTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2017/2013
Dosar nr.2254/117/2012/a8
Şedinţa publică din 10 iunie 2013
Asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din 30 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza art. 3002 rap. la art. 160b C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului M.I.A.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa penală nr. 115 din data de 3 aprilie 2013 a Tribunalului Cluj s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată în cauză şi s-a dispus condamnarea inculpatului M.I.A. la o pedeapsă de 22 ani de închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 5 ani după terminarea executării pedepsei principale, s-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., în baza art. 350 C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului şi s-a dedus din pedeapsa stabilită timpul detenţiei preventive începând cu data de 4 ianuarie 2012 până la zi.
Împotriva acestei hotărâri a declarat la data de 4 aprilie 2013 apel inculpatul, cauza înregistrându-se la Curtea de Apel Cluj la data de 27 mai 2013, termenul fixat aleatoriu fiind la data de 6 iunie 2013.
În vederea discutării stării de arest a inculpatului, prin rezoluţie, s-a dispus preschimbarea termenului pentru data de 30 mai 2013, ocazie cu care s-a pus în discuţia părţilor starea de arest preventiv a inculpatului.
Verificând legalitatea şi temeinicia măsurii arestului preventiv luată faţă de inculpatul M.I.A. prin prisma dispoziţiilor art. 143 şi 148 lit. f) C. proc. pen., s-a constatat că, aceasta a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale şi că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive faţă de acesta.
Astfel, din probele administrate până în prezent în cauză, probe care au stat la baza pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă (respectiv procesul-verbal de cercetare la faţa locului, planşe foto aferente şi mijloace materiale de probă ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului; procesul-verbal de efectuare a percheziţiei domiciliare la locuinţa inculpatului; concluziile preliminare, precum şi raportul de constatare medico-legală întocmite de IML Cluj; raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de specialişti criminalişti din cadrul Serv. Criminalistic al IPJ Cluj; declaraţiile martorilor R.E., F.A., B.E., B.I., F.V., P.G., R.I., I.O., G.V., M.M., M.A., P.L.L., A.G., P.A.P., P.L., M.A.T., U.P.M., raportul de expertiză medico-legală judiciară întocmit în cauză, aceste probe coroborate cu declaraţiile contradictorii date de inculpat), rezultă indicii temeinice în sensul disp. art. 681 C. proc. pen. şi chiar probe potrivit art. 143 C. proc. pen., care fac rezonabilă presupunerea că inculpatul este autorul unei infracţiuni grave îndreptate împotriva vieţii, infracţiune pentru care este cercetat în prezentul dosar şi care constă în suprimarea vieţii soţiei sale în noaptea de 3 spre 4 ianuarie 2012 prin lovituri repetate cu pumnii şi picioarele şi cu obiecte dure, contondente de formă alungită, profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra.
Totodată, infracţiunea pentru care este cercetat şi condamnat în primă instanţă la o pedeapsă de 22 ani închisoare inculpatul este pedepsită de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani.
S-a mai arătat că în speţă este îndeplinită şi cea de-a doua cerinţă a art. 148 lit. f) C. proc. pen., la dosar existând probele certe că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică ce rezultă din gravitatea deosebită a faptei deduse judecăţii, fiind vorba de o faptă îndreptată împotriva vieţii, dreptul la viaţă reprezentând atributul suveran al oricărei persoane; din modul şi mijloacele de săvârşire a faptei imputate; din împrejurările în care a fost comisă, respectiv victima a fost lovită cu brutalitate, cu obiecte contondente, neputându-se apăra din cauza stării în care se afla, în speţă, sub influenţa băuturilor alcoolice; mai mult, inculpatul avea calitatea specială de soţ.
Nu poate fi luat în considerare argumentul adus de apărare şi anume că în societate inculpatul este cunoscut ca o persoană implicată în problemele comunităţii şi care a sprijinit financiar biserica şi alte activităţi caritabile, aceste circumstanţe personale nefiind în măsură să înlăture pericolul pentru ordinea publică pe care îl reprezintă lăsarea în libertate a inculpatului.
De altfel, jurisprudenţa C.E.D.O. admite posibilitatea de a li se recunoaşte autorităţilor judiciare naţionale o anumită marjă de apreciere a dovezilor, deoarece ele se află bine plasate să evalueze situaţia de fapt.
Un alt aspect care a fost avut în vedere este cel referitor la jurisprudenţa instanţelor, care au reţinut că pericolul pentru ordinea publică nu este identic cu pericolul social al faptei. Pericolul concret are un sens mult mai larg şi presupune o rezonanţă a acelei fapte în rândul colectivităţii, de natură a naşte temerea că împotriva unor asemenea persoane periculoase organele judiciare nu reacţionează eficient. Sentimentul de insecuritate din rândul colectivităţii poate proveni din împrejurarea că o persoană care a comis o infracţiune de o gravitate ieşită din comun este cercetată în stare de libertate, circumstanţe ce ar putea încuraja şi alte persoane să comită infracţiuni.
Analizând criteriile ce pot fi avut în vedere la evaluarea acestui tip de pericol social, evidenţiate, de-a lungul timpului, în practica instanţelor de judecată (datele privind persoana inculpatului - comportamentul agresiv sau perturbam, natura faptei comise, valoarea socială lezată, conduita infractorului, colaborarea acestuia cu organele de urmărire penală) s-a apreciat că pentru o bună desfăşurare a procesului penal se impune privarea în continuare de libertate a inculpatului.
Pe de altă parte, s-a arătat că menţinerea stării de arestare preventivă a inculpatului, în condiţiile legii, nu afectează cu nimic dreptul acestuia la un proces echitabil, el având posibilitatea de a cere şi administra toate probele considerate necesare pentru a demonstra lipsa de temeinicie a susţinerilor acuzării, ceea ce s-a şi înfăptuit în speţă, cauza fiind amânată în vederea discutării cererilor în probaţiune formulate de inculpat în calea de atac a apelului.
În ceea ce priveşte termenul rezonabil, Curtea de Apel a apreciat că după o perioadă de circa un an şi 5 luni de la luarea măsurii arestării preventive, detenţia provizorie nu se poate transforma într-o pedeapsă, nefiind încălcate cerinţele legislaţiei europene nici sub acest aspect.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană, orice persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul să obţină, într-un termen rezonabil, o „decizie definitivă" cu privire la temeinicia şi legalitatea acuzaţiei ce i se aduce. Instanţa europeană a făcut sublinierea, de principiu, că scopul acestui text al Convenţiei este ca persoanele aflate în această situaţie „să nu rămână multă vreme, nejustificat, sub o asemenea acuzaţie". (cauza Eckle c.Germaniei din 27 iunie 1968).
O altă subliniere făcută de Curte, se referă la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", statuându-se că acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente.
În acest context, având în vedere complexitatea cauzei, numărul mare de martori audiaţi, probele administrate până în prezent, s-a apreciat că nu a fost încălcat termenul rezonabil cu atât mai mult cu cât în acest răstimp s-a finalizat urmărirea penală, s-a efectuat cercetarea judecătorească nemijlocit de către prima instanţă, cauza fiind în prezent în calea de atac a apelului promovat în cauză de inculpat, fiind astfel respectate prevederile art. 5 parag. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte durata detenţiei preventive.
Potrivit textului de mai sus, modificat prin Protocolul nr. 112 „orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., aspectul privind caracterul rezonabil al unei perioade de detenţie nu poate fi apreciat în abstract. Caracterul rezonabil al detenţiei unei persoane trebuie evaluat de la caz la caz, în funcţie de trăsăturile specifice ale acestuia. Menţinerea stării de detenţie preventivă poate fi justificată într-un caz concret, numai dacă există indicii precise în sensul unei necesităţi reale şi de interes public care, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, ce prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală (a se vedea hotărârea W.v.Elveţia din 26 ianuarie 1993), aspect dovedit în speţa de faţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul M.I.A., solicitând revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea în stare de libertate, susţinând că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu se mai menţin, nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, iar faptul că a fost condamnat în primă instanţă demonstrează că scopul măsurii preventive a fost atins.
Recursul declarat de inculpat este nefondat.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul M.I.A. a fost trimis în judecată şi condamnat la pedeapsa de 22 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor, constând în aceea că în noaptea de 3 ianuarie 2012 a aplicat soţiei sale mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele precum şi cu obiecte dure, provocându-i leziuni care au dus la decesul acesteia.
Având în vedere materialul probator administrat, precum şi faptul că în cauză s-a pronunţat o hotărâre de condamnare, chiar nedefinitivă, există presupunerea rezonabilă că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care au fost trimis în judecată.
Ţinând cont de gradul ridicat de pericol social al faptei presupus a fi comisă de inculpat, concretizat prin limitele mari de pedeapsă prevăzute de normele de drept încălcate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a considerat în mod corect că lăsarea inculpatului în libertate ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte de interferenţă, astfel că, în practica judiciară s-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât în raport cu datele referitoare la fapte, adică natura şi gravitatea infracţiunilor comise, cât şi cu rezonanţa socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârşirii acestora, datele referitoare la persoana inculpaţilor.
Deşi numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracţiunilor săvârşite de inculpat nu poate constitui temei pentru luarea sau menţinerea măsurii arestării preventive, s-a susţinut în doctrină că pentru infracţiuni deosebit de grave, cum este cea de omor, probele referitoare la existenţa acestei infracţiuni şi identificarea făptuitorului constituie tot atâtea probe cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât prin natura ei are o rezonanţă şi implicaţii negative asupra siguranţei colective.
Prin urmare, există anumite tipuri de infracţiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracţional pe care îl presupun şi îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivităţi, şi care justifică luarea măsurii arestării preventive.
Din probele dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.I.A., s-a făcut atât cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale cât şi la cele din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest context, înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului M.I.A. prezintă nu numai un real pericol pentru ordinea publică, dar şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, pentru a-l împiedica pe inculpat să tergiverseze judecarea cauzei şi să se sustragă de la judecată.
Faţă de cele menţionate, Înalta Curte constată că încheierea instanţei de apel este legală şi temeinică, iar recursul declarat de inculpat este nefondat, urmând ca în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să fie respins.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.I.A. împotriva încheierii din 30 mai 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. 2254/117/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2016/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2018/2013. Penal → |
|---|
