ICCJ. Decizia nr. 2060/2013. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2060/2013
Dosar nr. 603/2/2013
Şedinţa publică din 12 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
în baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 68F din 21 februarie 2013 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respinsă ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul M.I.N.
A fost obligat la plata sumei de 200 RON, Cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care 100 RON onorariul pentru avocat din oficiu, ce se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că la data de 24 ianuarie 2012 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a fost înregistrată contestaţia la executare formulată de contestatorul M.I.N.
În motivarea cererii formulate, contestatorul a arătat că prin sentinţa penală nr. 209/F din 29 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, a fost recunoscută sentinţa penală nr. 20/2004 din 1 octombrie 2004 a Tribunalului Provincial din Castellon, secţia a IlI-a, precizând că ar fi trebuit ca cele două pedepse de câte 10 ani şi pedeapsa de 1 an, să fi fost contopite prin cumul juridic, cerere ce a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 36 rap. la art. 34, 35 C. proc. pen. şi art. 6 şi 17 din Convenţia asupra transferării persoanelor condamnate.
Totodată, prima instanţă a reţinut că au fost invocate şi alte motive, respectiv că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţie, că executarea pedepsei este abuzivă, ilegală, decizia cu privire la continuarea executării pedepsei a fost luată prin încălcarea dispoziţiilor art. 15 din Convenţie, decizia pronunţată de Tribunalul Provincial din Castellon este una abuzivă, ilegală, solicitând, în consecinţă, admiterea cererii aşa cum a fost formulată.
S-a mai arătat că, cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, contestatorul, prin apărător, a invocat dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că prin sentinţa penală nr. 209/F din 29 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 3030/2/2011, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a fost recunoscută sentinţa penală nr. 20/2004 din 01 octombrie 2004 a Tribunalului Provincial din Castellon, secţia a III-a, rămasă definitivă, privind pe condamnatul M.I.N.
Prin aceeaşi hotărâre s-a dispus transferarea persoanei condamnate M.I.N. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 21 de ani închisoare, aplicată prin hotărârea susmenţionată şi a fost dedusă perioada deja executată de la 06 februarie 2003 la 09 martie 2006 şi de la 10 martie 2006 la zi.
S-a reţinut că împotriva sentinţei de transferare a condamnatului intr-un penitenciar din România a declarat recurs condamnatul M.I.N., arătând că insistă în contopirea pedepselor de câte 10 ani, 10 ani şi 1 an închisoare aplicate în conformitate cu legea penală în vigoare în România, menţinând cumulul aritmetic din legislaţia din Spania,
Prin decizia penală nr. 3946 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a respins, ca nefondat, recursul condamnatului.
Instanţa de fond a constatat că petentul reiterează aceeaşi cerere (respectiv de contopire a pedepselor „echivalentul aplicării dispoziţiilor prevăzute în Legea nr. 302/2004 cu privire la conversiunea pedepsei") asupra căreia s-a statuat prin hotărârea penală definitivă menţionată mai sus.
S-a precizat că, întrucât contestaţia la executare nu este o cale extraordinară de atac, nu are aptitudinea de a schimba sau modifica soluţia care a căpătat autoritate de lucru judecat, nici în ipoteza în care în susţinerea cererii se invocă şi alte temeiuri de drept.
Instanţa de executare a considerat că cele invocate de contestator nu se încadrează în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. (respectiv: „când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare") sau lit. d) C. proc. pen. („când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice incident ivit în cursul executării").
Referitor la criticile privind pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 6 şi 17 din Convenţia asupra transferării persoanelor condamnate, caracterul pretins abuziv şi ilegal al executării pedepsei, pretinsa nelegalitate a deciziei cu privire la continuarea executării pedepsei şi pretinsul caracter abuziv al hotărârii străine, instanţa a arătat că acestea tind să cenzureze legalitatea şi temeinicia acestor hotărâri judecătoreşti, neputând fi valorificate în cadrul procesual de faţă.
Împotriva acestei hotărâri, in termen legal, contestatorul a declarat recurs prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei penale atacate şi contopirea pedepselor aplicate de autorităţile judiciare străine, eventual cu stabilirea unui spor de pedeapsă, aşa cum a fost formulată prin memoriul care s-a depus la dosarul cauzei, in temeiul art. 461 alin. (1), lit. c) şi d) C. proc. pen.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de contestatorul M.I.N. este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Cazurile de contestaţie la executare sunt expres şi limitativ prevăzute âe lege, respectiv art. 461, alin. (1) lit. c) C. proc. pen. „când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare" sau lit. d) C. proc. pen. „când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice incident ivit în cursul executării.
Înalta Curte constată că recurentul contestator, deşi a indicat ca temei juridic al contestaţiei la executare dispoziţiile art 461 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. pen., in realitate, criticile formulate nu se incadrează acestor situaţii reglementate de dispoziţiile legale mai sus reţinute.
Prin cererea formulată şi recursul promovat, contestatorul a solicitat modificarea cuantumului pedepsei de executat, stabilită prin cumul aritmetic, iar nu juridic, ceea ce ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat.
Astfel, Înaltă Curte apreciază că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut faptul că, contestaţia la executare nu este o cale extraordinară de atac, nu are aptitudinea de a schimba sau modifica soluţia care a căpătat autoritate de lucru judecat.
Instanţa de fond, uzând de argumente juridice pertinente, a reţinut o corectă situate a cauzei dedusă judecăţii in sensul că în prezenta cauză se constată că petentul reiterează aceeaşi cerere (respectiv de contopire a pedepselor „echivalentul aplicării dispoziţiilor prevăzute în Legea nr. 302/2004 cu privire la conversiunea pedepsei") asupra căreia s-a statuat prin hotărârea penală definitivă menţionată mai sus.
Autoritatea (puterea) de lucru judecat este un principiu unanim recunoscut şi aplicat ca atare in dreptul procesual penaf reprezentând caracteristica hotărârilor judecătoreşti definitive de a căpăta puterea lucrului judecat, in sensul de a nu mai putea fi atacate, decât prin caile de atac extraordinare (in condiţiile limitative şi speciale ale legii procesuale), bucurandu-se, astfel, de o prezumţie absoluta de adevăr juridic.
Reprezintă, de asemenea un principiu ce guvernează activitatea de înfăptuire a justiţiei şi în virtutea căruia un litigiu, soluţionat printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu mai poate forma obiectul unui nou proces având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.
De asemenea, Înalta Curte constată că in mod corect instanţa de executare a apreciat că nu pot fi luate in considerare nici criticile cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 6 şi 17 din Convenţia asupra transferării persoanelor condamnate.
Faţă de aspectele mai sus relatate,in temeiul art 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul condamnat, M.I.N., împotriva sentinţei penale nr. 68/F din 21 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul contestator va fi obligat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul M.I.N. împotriva sentinţei penale nr. 68/F din 21 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2073/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 2005/2013. Penal → |
|---|
