ICCJ. Decizia nr. 2079/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2079/2013
Dosar nr. 10093/30/2012
Şedinţa publică din 13 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 433 din 21 noiembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 10093/30/2012, Tribunalul Timiş a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul T.G. prin avocat.
În temeiul art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. şi art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 74 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul T.G. la:
- 4 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat.
În temeiul art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza 2, lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
În temeiul art. 65 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe un termen de 2 ani de la data executării pedepsei principale.
A dedus din pedeapsă durata reţinerii şi arestului preventiv din data de 4 octombrie 2012 şi până la zi.
În temeiul art. 861 C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 5 ani.
În temeiul art. 863 C. pen., pe durata termenului de încercare inculpatul se va supune următoarelor măsuri:
- se va prezenta la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş la datele fixate de această instituţie;
- va anunţa Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş cu privire la orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă sau orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- va comunica şi va justifica Serviciului de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş orice schimbare a locului de muncă;
- va comunica orice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.
În temeiul art. 863 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., a obligat inculpatul să desfăşoare o activitate neremunerată în folosul comunităţii pe o durată de 150 ore în locaţia anume stabilită de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş.
În temeiul art. 359 C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în interiorul termenului de încercare sau dacă nu îndeplineşte cu rea-credinţă măsurile de supraveghere stabilite.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe perioada suspendării executării pedepsei principale se suspendă şi executarea pedepsei accesorii.
În temeiul art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză.
În temeiul art. 118 lit. b) C. pen., a dispus confiscarea cuţitului cu lama de 13 cm, cu mâner de culoare gri şi cu inscripţia C., predat instanţei ca şi corp delict prin Procesul-verbal nr. 42/2012.
În temeiul art. 191 C. proc. pen., a obligat inculpatul să achite în favoarea statului suma de 800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această sentinţă penală, prima instanţă a constatat următoarele:
Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş cu nr. 844/P/2012 din data de 26 octombrie 2012, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş la data de 29 octombrie 2012 sub număr unic de Dosar 10093/30/2012, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul T.G., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la infracţiunea de omor calificat prevăzută art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen.
Starea de fapt reţinută de acuzare:
Inculpatul T.G. locuieşte în Jimbolia împreună cu soţia sa T.S. şi fiul lor T.F., de 29 de ani. Între tată şi fiu au existat numeroase conflicte de-a lungul timpului, generate de faptul că inculpatul consumă alcool şi devine violent în acele momente.
În noaptea de 8/9 septembrie 2012, inculpatul, împreună cu soţia şi fiul său, se aflau la domiciliul comun. Cei doi, tată şi fiu, au consumat împreună alcool până dimineaţa, în jurul orelor 05 - 06. La final, între cei doi a izbucnit cearta. Partea vătămată T.F. i-a cerut tatălui său să înceteze scandalul, că altfel va suna la poliţie. Inculpatul a continuat să-l înjure pe fiul său, ca şi pe mama acestuia. Partea vătămată a încercat să sune la poliţie de pe telefonul mobil. Inculpatul, întărâtat de reacţia părţii vătămate, s-a deplasat către bucătăria apartamentului (care e în ultima cameră, unde doarme partea vătămată, incidentul având loc în prima cameră, de trecere) de unde a revenit cu un cuţit şi repezindu-se la partea vătămată, a apucat-o cu mâna stângă de mâna în care aceasta avea telefonul, a smucit-o, întorcând-o (partea vătămată fusese iniţial cu spatele spre inculpat) şi a lovit cu cuţitul spre toracele acesteia. Partea vătămată a încercat să se apere, eliberându-şi mâna stângă, cu aceasta, şi a fost tăiată la mână (faţa dorsală). A urmat o luptă între cei doi, în contextul în care inculpatul a lovit victima în piept cu cuţitul, provocându-i leziuni ce au necesitat 40 de zile de îngrijiri medicale şi punându-i viaţa în pericol. În timpul luptei, cei doi se rostogoliseră pe jos, dar când a simţit lovitura de cuţit în piept (pe care inculpatul îl transferase în mâna stângă, orientat pe lângă degetul mare) partea vătămată s-a ridicat, a reuşit să fugă din apartament în stradă, sunând din faţa blocului la Serviciul de urgenţă 112.
La faţa locului a sosit un echipaj de poliţie, mai apoi o maşină de salvare care a transportat victima la Spitalul Municipal Timişoara.
Din Raportul medico-legal întocmit de I.M.L. Timişoara din 10 septembrie 2012 reiese că numitul T.F. a prezentat leziuni traumatice care pot data din 9 septembrie 2012 şi care pot fi rezultatul lovirii directe active şi repetate cu un corp tăietor-înţepător (torace şi mână stângă), precum şi leziuni ce pot fi rezultatul cu sau de corpuri dure. De asemenea, se arată că leziunile suferite de numitul T.F. necesită 40 de zile de îngrijiri medicale şi că i-au pus acestuia viaţa în pericol.
Probele propuse de acuzare:
Proces-verbal de sesizare al organelor de cercetare penale, Raportul de constatare medico-legală din 10 septembrie 2012, dovada ridicării cuţitului în cauză, declaraţia olografă a făptuitorului, fişa personală a părţii vătămate cu fotografia sa, fişa de cazier judiciar a inculpatului, proces-verbal de audiere a martorei T.S., declaraţia tip a martorei T.S., proces-verbal de reconstituire a faptei cu planşe foto, declaraţia părţii vătămate, declaraţia martorei T.D., declaraţiile învinuitului, copia xerox a CI. a învinuitului, declaraţiile inculpatului, proces-verbal de depunere a cuţitului la grefa Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, buletin de analiză biocriminalistică, proces-verbal de prezentare a materialului de urmărire inculpat.
Audiat fiind în faţa instanţei, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. cu privire la recunoaşterea vinovăţiei.
Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin Decizia penală nr. 25/A din 6 februarie 2013, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins apelul declarat de inculpatul T.G., împotriva Sentinţei penale nr. 433 din 21 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 10093/30/2012, ca nefondat.
În baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva aceleaşi sentinţe, sens în care:
A desfiinţat Sentinţa penală nr. 433 din 21 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 10093/30/2012 şi, rejudecând:
În temeiul art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul T.G., la:
- 5 (cinci) ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat.
A înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 861 - 863 şi art. 71 alin. (5) C. pen. privitoare la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei şi la suspendarea pedepsei accesorii.
În temeiul art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi arestului preventiv din data de 5 octombrie 2012 şi până la 22 noiembrie 2012.
În temeiul art. 14, 346 C. proc. pen., raportat la art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificată prin O.U.G. nr. 72/2006, a admis acţiunea civilă formulată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara, sens în care a obligat inculpatul la plata către această parte civilă a sumei de 1.289,101 RON, cu titlu de cheltuieli de spitalizare efectuate de partea civilă cu spitalizarea părţii vătămate T.F.
În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciar.
A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei penale apelate.
Împotriva sus-menţionatei decizii a declarat recurs inculpatul T.G. pentru cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 17 şi 14 C. proc. pen.
În principal, a susţinut greşita încadrare juridică dată faptei întrucât nu a existat intenţia nici directă şi nici indirectă de a produce moartea victimei şi nici nu a urmărit producerea acestui rezultat, încercând în realitate să-l deposedeze de telefon pe fiul său, având în mână un cuţit în scop de ameninţare.
A mai arătat că în momentul în care fiul său a încercat să-l dezarmeze, i-a aplicat acestuia o lovitură de cuţit, iar cea de-a doua a survenit pe parcursul derulării evenimentului.
În raport de argumentele expuse, coroborat şi cu actele medicale aflate la dosar, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 175 C. pen. în cea prevăzută de art. 182 C. pen.
Într-un prim subsidiar, după schimbarea încadrării juridice a faptei, a solicitat o nouă reindividualizare a pedepsei.
Într-un ultim subsidiar, menţinând vechea încadrare juridică dată faptei, a solicitat revenirea la pedeapsa aplicată de instanţa de fond, respectiv 4 ani cu aplicarea art. 861 C. pen., în raport de circumstanţele atenuante ale inculpatului, şi anume faptul că acesta a fost un incident izolat apărut pe fondul consumului de alcool, el având un comportament bun anterior comiterii faptei, justificând astfel reţinerea dispoziţiilor art. 74 lit. a) C. pen.
Recursul este nefondat.
Analizând hotărârea pronunţată, în raport de probele dosarului, Înalta Curte constată că situaţia de fapt a fost corect reţinută, vinovăţia inculpatului pe deplin dovedită, încadrarea juridică dată faptei bine stabilită, fiind susţinută de ansamblul materialului probator administrat în cauză, iar pedeapsa aplicată fiind just individualizată.
Astfel, verificând motivele invocate de inculpat în recursul său, Curtea constată că cel privind schimbarea încadrării juridice a faptei a fost reiterat şi în faţa instanţei de apel, aceasta analizându-l temeinic şi motivând amplu şi pertinent respingerea acestuia.
În mod corect, atât instanţa de fond, cât şi cea de control judiciar au apreciat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. c) C. pen., şi nu infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 C. pen., deoarece intenţia inculpatului a fost aceea de a ucide.
Elementul material al infracţiunii de omor poate consta dintr-o acţiune sau o inacţiune, în mod constant stabilindu-se că elementul subiectiv al infracţiunii de tentativă de omor trebuie dedus din următoarele criterii obiective: împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, intensitatea loviturii, numărul loviturilor, regiunea corpului în care a fost aplicată lovitura, precum şi aceea vizată de făptuitor, obiectul contondent, consecinţele cauzate şi raporturile dintre autor şi victimă.
În cazul de faţă, lovirea părţii vătămate cu un cuţit (instrument apt de a ucide), într-o zonă vitală a corpului (toracică) şi cu intensitate demonstrează că inculpatul a urmărit suprimarea vieţii victimei, sau cel puţin a acceptat acest deznodământ, iar împrejurarea că rezultatul letal nu s-a produs se datorează unor împrejurări independente de voinţa acestuia. Totodată, nu trebuie omis nici faptul că după ce i-a produs părţii vătămate plaga de la mâna stângă, acesta nu a abandonat cuţitul, deşi partea vătămată a încercat să i-l ia, ci a lovit-o în continuare încă odată în torace.
Aşa după cum şi instanţa de prim control judiciar a constatat, starea de fapt reţinută de prima instanţă este corectă, fiind rezultatul evaluării probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti şi în faza de urmărire penală, respectiv concluziile raportului de constatare medico-legală, declaraţiile martorei T.S., precum şi ale inculpatului şi părţii vătămate, procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi de reconstituire, inculpatul recunoscând faptele în faţa instanţei şi aplicându-se procedura reglementată de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
Astfel, s-a reţinut că în data de 8/9 septembrie 2012, inculpatul împreună cu fiul său au consumat împreună alcool. Pe fondul stării de ebrietate între cei doi au apărut divergenţe. Martora şi fiul său relatează că era cunoscut faptul că inculpatul devine agresiv când consumă alcool. În momentul în care victima a încercat să sune la poliţie, inculpatul s-a deplasat în bucătărie, a luat un cuţit de pe masă, a încercat să-l deposedeze de telefon, prilej cu care l-a tăiat la mână după care a urmat o luptă între cei doi care s-au rostogolit, iar inculpatul i-a aplicat fiului său o lovitură în zona pieptului.
Din Raportul medico-legal întocmit de I.M.L. Timişoara din 10 septembrie 2012 reiese că numitul T.F. a prezentat leziuni traumatice care pot data din 9 septembrie 2012 şi care pot fi rezultatul lovirii directe active şi repetate cu un corp tăietor-înţepător (torace şi mână stângă), precum şi leziuni ce pot fi rezultatul lovirii directe active şi repetate cu sau de corpuri dure. De asemenea, se arată că leziunile suferite de numitul T.F. necesită 40 de zile de îngrijiri medicale şi că i-au pus acestuia viaţa în pericol.
Pe cale de consecinţă, în baza argumentelor anterior expuse, critica inculpatului cu privire la schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen. şi aplicarea unei pedepse pentru această infracţiune este nefondată.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, Curtea constată că hotărârea instanţei de control judiciar este legală şi temeinică, la stabilirea pedepsei avându-se în vedere gradul de pericol social deosebit al acestui gen de fapte, împrejurările în care aceasta a fost comisă, modalitatea de săvârşire, atitudinea procesuală a inculpatului, circumstanţele personale ale acestuia, respectiv lipsa antecedentelor penale, aspecte faţă de care se apreciază că pedeapsa aplicată a fost just individualizată, potrivit criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., corespunzând scopului educativ-preventiv prevăzut de art. 52 C. pen., astfel că nu se impune redozarea acesteia şi nici schimbarea modalităţii de executare.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a apreciat că prin sentinţa penală atacată nu s-a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepsei raportat la criteriile generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptei comise, persoana inculpatului, împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală, prima instanţă reţinând în mod nejustificat circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen.
Recunoaşterea anumitor împrejurări ca fiind circumstanţe atenuante nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei sau caracterizează de o aşa manieră persoana inculpatului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special este în măsură să corespundă unei juste individualizări. În acest context, lipsa antecedentelor penale dovedeşte un grad mai redus de periculozitate al inculpatului, însă nu suficient pentru a determina reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., ci doar orientarea spre minimul special al pedepsei aplicate.
Atingerea dublului scop preventiv şi educativ al pedepsei este condiţionată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte şi durata sancţiunii şi natura sa pe de altă parte.
Ca o împrejurare care atenuează răspunderea penală, instanţa de fond a reţinut relaţia de rudenie între inculpat şi victimă, însă în cazul de faţă tocmai relaţia de rudenie dintre aceştia conferă faptei caracter calificat în condiţiile art. 175 lit. c) C. pen. şi deci nu poate constitui circumstanţă atenuantă de vreme ce legiuitorul i-a conferit acestei circumstanţe un caracter mai grav. Vârsta înaintată a inculpatului nu poate conduce la aprecierea unei periculozităţi mai reduse, apreciindu-se că experienţa de viaţă a inculpatului trebuie să-i confere o mai mare maturitate în aplanarea conflictelor, or în cazul de faţă, inculpatul a acţionat impulsiv, procedând astfel fapta sa ar fi putut duce la consecinţe dintre cele mai grave.
În aplicarea dispoziţiilor art. 72 C. pen., instanţa de apel efectuând o analiză şi evaluare completă a circumstanţelor personale ale inculpatului, a condiţiilor producerii faptei şi consecinţele acesteia, a reţinut că infracţiunea de tentativă de omor în general denotă un pericol social ridicat, aducând atingere celei mai importante valori sociale, dreptul la viaţă al individului.
Aşa fiind, în mod corect instanţa de prim control judiciar a apreciat că reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen. nu se justifică şi în consecinţă prin înlăturarea acestei circumstanţe a aplicat inculpatului pedeapsa de 5 ani închisoare, aceasta fiind minimul prevăzut de lege prin aplicarea dispoziţiilor relative la sancţionarea tentativei şi reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime potrivit dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. şi valorificând în acest mod lipsa antecedentelor penale.
Pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat cu executare în regim de detenţie este în măsură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen., respectiv reeducarea inculpatului şi prevenirea comiterii de noi fapte penale.
Se impune astfel, ca o consecinţă a aplicării pedepsei de 5 ani închisoare înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 861 - 863 şi art. 71 alin. (5) C. pen. privitoare la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei şi la suspendarea pedepsei accesorii, instanţa de apel având convingerea totodată că numai executarea pedepsei în regim privativ de libertate este de natură să asigure reeducarea inculpatului în aşa fel încât acesta nu va mai săvârşi fapte antisociale.
Înalta Curte constată astfel că pedeapsa la care a fost condamnat inculpatul este rezultatul procesului de individualizare, cu luarea în considerare a activităţii infracţionale concrete comise de inculpat, a gravităţii faptei imputate, faptă ce presupune un risc imediat şi major faţă de recrudescenţa răspândirii ei, şi a posibilităţii reiterării comportamentului infracţional, al limitelor de pedeapsă reţinute de lege, precum şi a circumstanţelor personale ale inculpatului, conduita adoptată pe parcursul procesului penal.
Toate aceste elemente au fost avute în vedere de instanţa de apel la cuantificarea pedepsei stabilite inculpatului şi care este de natură să înfăptuiască în concret atribuţiile funcţionale ale sancţiunii penale.
Prin urmare, temeinicia şi legalitatea hotărârii judecătoreşti de condamnare este dată de existenţa proporţiei juste dintre riposta socială, determinată în procesul de stabilire şi aplicare a pedepsei şi culpabilitatea şi periculozitatea relevate de probatoriul administrat în cauză.
În cauza dedusă judecăţii se constată că inculpatul T.G. a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. prin renunţarea la administrarea oricăror probe, recunoscând acuzaţiile aduse.
Prin raportarea acestor împrejurări (poziţia sinceră, de recunoaştere a inculpatului), la modalitatea concretă în care a fost comisă fapta, şi, având în vedere posibilităţile reale de reeducare şi reinserţie socială ale inculpatului, de diminuare a riscului încălcării repetate a relaţiilor sociale ocrotite de lege, în mod corect s-a apreciat că nu există date sau împrejurări ale realităţii de natură să dobândească valenţe atenuante şi să impună o pedeapsă sub minimul special, redus cu o treime ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare. Cu toate că pedeapsa este întotdeauna o măsură cu caracter represiv, de natură să provoace infractorului o anumită suferinţă, atât de ordin moral, cât şi de ordin fizic, ea are în mod firesc şi un puternic rol şi efect educativ.
Realizarea scopului pedepsei include atât preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de către cel condamnat, cât şi de către alte persoane predispuse să săvârşească fapte penale.
Recunoaşterea unor date şi împrejurări ale realităţii ca circumstanţe atenuante nu este posibilă decât dacă circumstanţele avute în vedere de instanţă reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblul său sau îl caracterizează de o asemenea manieră pe inculpat încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunile săvârşite în concret satisface imperativul justei individualizări a pedepselor.
Or, în cauză, aşa cum anterior s-a arătat, în mod corect s-a apreciat că nu există date sau împrejurări ale realităţii de natură să dobândească valenţe atenuante şi să impună pedepse sub minimul special al pedepselor, aspecte faţă de care se apreciază că pedeapsa aplicată de instanţa de prim control judiciar a fost just individualizată, potrivit criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., corespunzând scopului educativ-preventiv prevăzut de art. 52 C. pen., considerându-se că numai executarea pedepsei în regim privativ de libertate este de natură să asigure reeducarea inculpatului în aşa fel încât acesta nu va mai săvârşi fapte antisociale.
Ca atare, după verificarea cauzei şi în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., recursul fiind nefondat, Curtea urmează a-l respinge conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. şi a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.G. împotriva Deciziei penale nr. 25/A din data de 6 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 400 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 13 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2059/2013. Penal. Asocierea pentru... | ICCJ. Decizia nr. 2084/2013. Penal → |
|---|
