ICCJ. Decizia nr. 2186/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2186/2013
Dosar nr. 8522/2/2012
Şedinţa publică din 20 iunie 2013
Asupra cererii de constestaţie în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 108 din 12 aprilie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 2433/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, au fost respinse ca tardiv, formulate plângerile petenţilor C.I. şi C.A.
A fost menţinută rezoluţia nr. 556/P/2007 din 22 iulie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa acesta sentinţă, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin rezoluţia de mai sus, s-a dispus, în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii judecători D.S. şi N.C., de la Tribunalul Bucureşti, şi faţă de notarul public C.P. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215, art. 246, art. 247, art. 248, art. 2481, şi a art. 256 C. pen., şi a numiţilor I.S. şi I.A., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (3) C. pen. şi, totodată, în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de grefierul B.M., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
S-a constatat prin sentinţa penală mai sus arătată că plângerea depusă de cei doi petenţi nu a fost făcută în termenul de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de soluţionare, potrivit art. 277 - 278 C. proc. pen., la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Împotriva sentinţei penale nr. 108 din 12 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, au declarat recurs petenţii C.I. şi C.A.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, prin decizia penală nr. 4211 din 24 noiembrie 2010, recursul declarat de petiţionarul C.A. şi a respins ca nefondat recursul declarat de petiţionarul C.I. împotriva aceleiaşi sentinţe.
A casat în parte sentinţa şi a trimis spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, respective, Curtea de Apel Bucureşti, plângerea formulată de petiţionarul C.A.
S-au menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la C.I.
Reluând ciclul procesual, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că dosarul trimis de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie spre rejudecare a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti la data de 17 octombrie 2012, iar primul termen de judecată a fost stabilit pentru data de 26 octombrie 2012 când au fost citaţi cei doi petenţi şi intimaţii D.S., N.C., C.P., I.S., I.A. şi B.M. Ulterior a fost citat numai petentul C.A. pentru celălalt petent soluţia fiind rămasă definitivă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de fond a mai constatat că la cele şase termene acordate pentru citarea petentului C.A. şi pentru prezentarea acestuia în faţa instanţei pentru susţinerea plângerii sale, acesta nu s-a prezentat, astfel că, la judecata în fond a cauzei, la data de 23 martie 2012, aceasta s-a făcut cu procedura completă, însă în lipsa petentului.
Curtea de Apel, verificând rezoluţia nr. 556 din data de 22 iulie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cât şi actele preliminare efectuate în cauză, a constatat că Parchetul, în mod corect, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţi pentru infracţiunile arătate mai sus.
S-a reţinut astfel că, contractul de întreţinere declarat valabil, încheiat în faţa notarului, s-a făcut conform dispoziţiilor legale în materie, notarul neavand vreo culpă la încheierea acestuia. Pentru că totul s-a desfăşurat în jurul acestui contract, instanţa de fond a considerat că toţi participanţii activi şi pasivi la încheierea acestuia nu au încălcat legea, motiv pentru care, a apreciat că, in mod legal, soluţia data de procuror a fost cea de neîncepere a urmăririi penale.
Prin decizia penală nr. 3303 din 16 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2433/2/2010*, au fost respinse, ca inadmisibile, recursurile declarate de petiţionarii C.I.şi C.A. împotriva sentinţei penale nr. 131/F din 23 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală.
Petiţionarii au fost obligaţi fiecare la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a se pronunţa acesta decizie s-a reţinut că, potrivit art. 2781 alin. (10), astfel cum a fost modificat prin art. 18 pct. 39 din Legea nr. 202/2010, publicată în M.Of. nr. 714/26.10.2010 şi intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. (8) este definitivă.
În cauză, hotărârea recurată de petiţionari a fost pronunţată la data de 23 martie 2012, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, care nu mai prevede posibilitatea exercitării recursului împotriva acestor hotărâri.
Împotriva acestei decizii, petenţii C.I.şi C.A. au formulat contestaţia în anulare de faţă,
Cererea de contestaţie în anulare este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.
Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestaţiei în anulare constituie o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f)-i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1).
Conform dispoziţiilor art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) – c) şi e) C. proc. pen. este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunţa asupra cererii de contestaţie, instanţa este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii.
În această etapă procesuală, instanţa verifică dacă cererea introdusă priveşte o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestaţia este unul din cele limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.
Prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, a fost statuat principiul potrivit căruia părţile interesate pot apela la protecţia judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparţial de către instanţele competente, în cadrul procesului penal.
În raport cu principiul statuat prin textul menţionat, admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii.
Mai mult, potrivit dispoziţiilor cuprinse în C. proc. pen., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător.
Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual penale, aceleaşi pentru subiecţii de drept aflaţi în situaţii identice.
Totodată, aceleaşi exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri sau a unei căi de atac formulate în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.
Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părţilor din proces.
Conform dispoziţiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual - penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum şi invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.
Examinând, cu precădere , în condiţiile art. 391 C. proc. pen., raportată la natura cauzei (art. 2781 C. proc. pen.) admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare de faţă, Înalta Curte constată că aceasta nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege.
Este esenţial să se constate că incidenţa oricăruia din cazurile de contestaţie în anulare prevăzute de art. 386 C. proc. pen. este exclusă, cele de la lit. a) – c) şi e) putând fi invocate, potrivit art. 388 alin. (1) C. proc. pen. , de „persoana împotriva căreia se face executarea" , iar cel de la lit. d), de persoana împotriva căreia „s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă", ceea ce înseamnă, neîndoielnic, că subiecţii procedurii speciale reglementate de art. 2781 C. proc. pen. nu au deschisă calea contestaţiei în anulare împotriva hotărârii definitive pronunţate într-o astfel de cauză.
Aşa fiind, contestaţia în anulare urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii vor fi obligaţi la plata sumei de câte 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de contestaţie în anulare formulată de contestatorii C.I. şi C.A. împotriva deciziei penale nr. 3303 din 16 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2433/2/2010*.
Obligă contestatorii la plata sumei de câte 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2184/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2189/2013. Penal. Revocarea suspendării... → |
|---|
