ICCJ. Decizia nr. 2375/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2375/2013
Dosar nr. 76/1372/2013/a4
Şedinţa publică din 17 iulie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Împotriva inculpatului A.N., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, a fost emis mandatul de arestare preventivă nr. 1 din 21 ianuarie 2013 de către Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov începând de la 21 ianuarie 2013, reţinându-se ca temeiuri ale arestării preventive dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., raportat la faptul că în cursul lunii septembrie 2012 a recrutat-o pe minora C.M.C., de 17 ani, pe care ulterior, prin ameninţare şi violenţă, profitând de situaţia vulnerabilă a acesteia, a exploatat-o prin supunere la practicarea prostituţiei, obţinând în acest mod sume substanţiale de bani.
Prin Sentinţa penală nr. 34 din 16 mai 2013 pronunţată în Dosarul nr. 76/1372/2013, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov l-a condamnat pe inculpatul A.N., în baza art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane la pedeapsa de 7 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b), d) şi e) C. pen. pe o durata de 2 ani după executarea pedepsei închisorii.
În baza art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului A.N. pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d) şi e) C. pen.
A fost respinsă cererea formulată de inculpat privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligaţia de a nu părăsi localitatea de domiciliu şi, în baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută arestarea preventivă a inculpatului A.N.
În drept, s-a reţinut prin sentinţa penală de condamnare că fapta inculpatului A.N., care în a doua jumătate a lunii august 2012 a recrutat-o pe partea vătămată minoră C.M.C., în vârstă de 17 ani, iar ulterior, prin ameninţare şi violenţă, profitând de situaţia vulnerabilă a acesteia, a exploatat-o în intervalul de timp august 2012 - ianuarie 1013 prin supunere la practicarea prostituţiei, obţinând în acest mod sume substanţiale de bani întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de "trafic de minori" prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, sancţionată cu închisoarea de la 7 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Braşov şi inculpatul A.N.
Prin încheierea atacată, în baza art 3002 C. proc. pen., Curtea de Apel Braşov, instanţă legal sesizată, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive a constatat că arestarea inculpatului A.N. a fost dispusă cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 136 alin. (1), 143 şi 148 lit. f) C. proc. pen.
A apreciat că din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului de urmărire penală şi a probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti de către prima instanţă rezultă existenţa unor probe şi indicii temeinice privind săvârşirea de către inculpatul A.N. a unei fapte prevăzute de legea penală şi subzistă, în continuare, presupunerea că inculpatul a comis infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, respectiv trafic de minori.
Curtea a mai reţinut că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru inculpatul este trimis în judecată este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea inculpatului în libertate prezintă în continuare pericol public.
În raport de modalitatea de săvârşire a infracţiunii, de faptul că partea vătămată C.M.C. avea la momentul comiterii infracţiunii 17 ani, de natura infracţiunii, de împrejurările comiterii faptei prin folosirea de ameninţări şi violenţe şi exploatarea acesteia o perioadă de 5 luni, de urmările produse şi de faptul că în cauză a fost pronunţată o hotărâre de condamnare a inculpatului, s-a considerat că inculpatul prezintă un grad ridicat de pericol social concret, impunându-se menţinerea lui în stare de arest preventiv.
S-a apreciat că infracţiunea pentru care este cercetat inculpatul A.N. constituie o violare a drepturilor persoanelor şi o atingere a demnităţii şi integrităţii acestora, echivalând cu o formă a sclaviei moderne şi este de o gravitate deosebită, de natură să justifice arestarea preventivă a inculpatului A.N., în contextul temerii generate în rândul societăţii faţă de astfel de fapte şi în contextul actual al luptei împotriva traficului de persoane, în care alături de minori şi persoanele cu handicap, femeile prezintă un risc crescut de a fi victime ale traficului de persoane.
Instanţa a avut în vedere şi toate datele de natură să caracterizeze persoana inculpatului, care nu are o ocupaţie şi nu avea loc de muncă, beneficiind de sumele de bani obţinute de minoră, aşa cum rezultă din referatul de evaluare întocmit de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Braşov.
Raportat la toate aceste aspecte, Curtea a remarcat că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului A.N. impun în continuare privarea de libertate a acestuia pentru buna desfăşurare a procesului penal, durata arestării preventive nedepăşind perioada rezonabilă conform art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, în consecinţă, prin încheierea atacată a menţinut arestarea preventivă a acestuia.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul A.N. în susţinere a stat la baza luării măsurii arestării sale preventive şi a solicitat revocarea acesteia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând încheierea atacată în raport cu criticile formulate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că aceasta este temeinică şi legală.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
În conformitate cu dispoziţiile art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În cauză, Curtea a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat, în mod justificat, că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.
În raport cu stipulaţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 23 din Constituţia României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal.
În considerarea probatoriului administrat până la acest moment procesual, rezultă că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori prev. de art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678//2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane.
Se reţine că pentru această faptă, prin Sentinţa penală nr. 34 din 16 mai 2013 pronunţată în Dosarul nr. 76/1372/2013 Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov l-a condamnat pe inculpatul A.N. la pedeapsa de 7 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b), d) şi e) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei închisorii.
Având în vedere cele anterior menţionate, Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum, în mod corect, a reţinut şi Curtea de Apel Braşov.
Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa reacţiei ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
Examinarea gradului de pericol social al faptei şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii formulate de aceasta, în acest sens pronunţându-se constant Curtea Europeană (a se vedea în acest sens cauza Calmanovici vs. România, Letellier vs. Franţa şi Hendriks vs. Olanda).
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului A.N., în raport de natura infracţiunilor presupus săvârşite, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalităţile şi împrejurările comiterii faptelor (în cursul lunii septembrie 2012 a recrutat-o pe minora C.M.C., de 17 ani, pe care ulterior, prin ameninţare şi violenţă, profitând de situaţia vulnerabilă a acesteia, a exploatat-o prin supunere la practicarea prostituţiei, obţinând în acest mod sume substanţiale de bani).
Se reţine, de asemenea, că menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În condiţiile în care, în cauză s-a pronunţat deja o hotărâre de condamnare împotriva inculpatului la o pedeapsă privativă de libertate de 7 ani închisoare, Înalta Curte apreciază că în cauză nu s-a depăşit un termen rezonabil de la arestarea inculpatului, întrucât pericolul social există şi se apreciază şi în raport de comportamentul acestuia, reacţia opiniei publice şi rezonanţa faptelor pentru care a fost condamnat inculpatul.
Pentru aceleaşi considerente, nu se justifică revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau cea a obligării de a nu părăsi ţara, motivat, în primul rând, de menţinerea în cauză a temeiurilor ce au determinat luarea măsurii arestării.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte consideră că în mod corect s-a constatat prin încheierea recurată legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului A.N., menţinându-se această măsură, întrucât s-a considerat, în mod justificat, că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu au încetat şi nu s-au modificat, fiind în continuare îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., precum şi cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. cu ambele sale condiţii, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care este cercetat inculpatul este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, aşa cum s-a argumentat anterior.
Toate considerentele de mai sus justifică dispoziţia Curţii de menţinere a arestării preventive astfel că, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.N. împotriva încheierii atacate, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.N. împotriva încheierii din 05 iulie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 76/1372/2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 iulie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2372/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2379/2013. Penal → |
|---|
