ICCJ. Decizia nr. 2388/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2388/2013
Dosar nr. 2970/109/2013/a2
Şedinţa publică din 17 iulie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 27 iunie 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a constatat, în baza art. 3002 raportat la art. 1606 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., ca legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpatului S.F.S., fiul lui I. şi V., născut la 6 august 1976, în prezent aflat în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Colibaşi, pe care a menţinut-o.
Încheierea arătată, a reţinut în legătură cu starea de arest a inculpatului S.F.S. că măsura a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, că subzistă, în continuare, temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea reţinută în sarcina acestuia este mai mare de 4 ani şi există indicii că lăsarea lui în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, iar aceste temeiuri impun, în continuare, privarea de libertate.
În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut, în esenţă, că, la data de 24 ianuarie 2013 a fost înregistrat denunţul numitului A.M. împotriva numitei O.S., cu privire la faptul că aceasta se ocupă de traficul de droguri de risc, respectiv, heroină, pe care le comercializează consumatorilor din Bucureşti şi Piteşti, la preţuri care variază între 50 şi 80 RON doza.
Prin Sentinţa penală nr. 413 din 30 aprilie 2013 Tribunalul Argeş, în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplicarea art. 220 alin. (7) C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul S.F.S. la 7 ani închisoare cu executare în condiţiile art. 57 şi art. 71 combinat cu art. 64 lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi la 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului.
Sesizată cu soluţionarea apelului, în baza art. 3002 C. proc. pen., Curtea de Apel Piteşti a verificat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului.
A constatat că infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond este pedepsită de lege cu închisoare mai mare de 4 ani.
Totodată, s-a apreciat că în cauză există probe din care rezultă că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
La stabilirea pericolului pentru ordinea publică s-au avut în vedere nu doar datele referitoare la persoana inculpatului, ci şi împrejurările în care se impută săvârşirea faptei, gradul ridicat de pericol social al acesteia, întrucât lăsarea sa în libertate creează un sentiment de insecuritate comunităţii.
Măsura arestării preventive a fost apreciată ca fiind proporţională cu situaţia care a determinat-o, respectiv existenţa unor motive plauzibile de a crede că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, cu atât mai mult cu cât în speţă există o hotărâre de condamnare, chiar dacă aceasta nu este încă definitivă, în condiţiile în care inculpatul are şi antecedente penale, săvârşind anterior alte fapte penale.
În consecinţă, s-a apreciat că se impune menţinerea arestării preventive, fiind ameninţată ordinea publică, încât nu se poate aplica o altă măsură alternativă lipsirii de libertate.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.F.S., pretinzând că prin soluţia pronunţată s-ar fi încălcat prezumţia de nevinovăţie, nemaisubzistând temeiurile avute în vedere la luarea măsurii.
A solicitat revocarea măsurii arestării preventive ori înlocuirea sa cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând încheierea atacată în raport cu criticele formulate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 385 alin. (3) C. proc. pen., constată că aceasta este temeinică şi legală.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
În conformitate cu dispoziţiile art. 160 alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În cauză, Curtea a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat, în mod justificat, că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.
În raport cu stipulaţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 23 din Constituţia României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal.
În considerarea probatoriului administrat până la acest moment procesual, rezultă că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
Se reţine că pentru această faptă, prin Sentinţa penală nr. 413 din 30 aprilie 2013 Tribunalul Argeş a condamnat pe inculpatul S.F.S. la 7 ani închisoare cu executare, în condiţiile art. 57 şi art. 71 combinat cu art. 64 lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi la 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Având în vedere cele anterior menţionate, Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum, în mod corect, a reţinut şi Curtea de Apel Piteşti.
Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că, la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa reacţiei ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
Examinarea gradului de pericol social al faptei şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii formulate de aceasta, în acest sens pronunţându-se constant Curtea Europeană (a se vedea în acest sens cauza Calmanovici vs. România, Letellier vs. Franţa şi Hendriks vs. Olanda).
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului S.F.S., în raport de natura infracţiunilor presupus săvârşite, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalităţile şi împrejurările comiterii faptelor (la data de 29 ianuarie 2013 inculpatul i-a vândut inculpatei O.S. cantitatea de aproximativ 9 gr heroină, asupra lui fiind identificată cu prilejul percheziţiei corporale cantitatea de 2 doze de heroină).
Se reţine, de asemenea, că menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În condiţiile în care, în cauză s-a pronunţat deja o hotărâre de condamnare împotriva inculpatului la o pedeapsă privativă de libertate de 7 ani închisoare, Înalta Curte apreciază că în cauză nu s-a depăşit un termen rezonabil de la arestarea inculpatului, întrucât pericolul social există şi se apreciază şi în raport de comportamentul acestuia, reacţia opiniei publice şi rezonanţa faptelor pentru care a fost condamnat inculpatul.
Pentru aceleaşi considerente, nu se justifică nici înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau cea a obligării de a nu părăsi ţara, motivat, în primul rând, de menţinerea în cauză a temeiurilor ce au determinat luarea măsurii arestării.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte consideră că în mod corect s-a constatat prin încheierea recurată legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului S.F.S. menţinându-se această măsură, întrucât s-a considerat, în mod justificat, că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu au încetat şi nu s-au modificat, fiind în continuare îndeplinite condiţiile prevăzute de art 143 C. proc. pen., precum şi cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. cu ambele sale condiţii, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care este cercetat inculpatul este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, aşa cum s-a argumentat anterior, acestea fiind şi considerentele în baza cărora instanţa a respins, în mod corect, cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpatului, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 139 alin. (1) C. proc. pen.
Toate considerentele de mai sus justifică dispoziţia instanţei de fond, de menţinere a arestării preventive astfel că, potrivit art. 38515 pct. l lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F.S. împotriva încheierii atacate, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F.S. împotriva încheierii din 27 iunie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 2970/109/2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 iulie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2384/2013. Penal. înlocuirea măsurii... | ICCJ. Decizia nr. 2390/2013. Penal → |
|---|
