ICCJ. Decizia nr. 2392/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2392/2013
Dosar nr. 3922/1/2013
Şedinţa publică din 17 iulie 2013
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin încheierea pronunţată în Camera de consiliu la 10 iulie 2013 în baza art. 3001 alin. (3) din C. proc. pen., Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a constatat, între altele, ca fiind legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpatei P.E.K., fiica lui I. şi V., născută la 26 aprilie 1985, aflată în Arestul I.P.J. Bihor, măsură pe care a menţinut-o.
S-a menţionat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea nr. 652/P/2012 emis la data 5 iulie 2013 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpaţilor: M.G.Ş.C. pentru săvârşirea infracţiunii de omor, faptă prevăzută şi pedepsită de articolul 174 C. pen. şi P.E.K. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la omor calificat, faptă prevăzută şi pedepsită de articolul 26 C. pen. raportat la articolul 174 combinat cu articolul 175 lit. c) C. pen.
Prin actul de inculpare s-a reţinut că coinculpatul M.G.Ş.C., în data de 3 decembrie 2012, în intervalul orar 7:40 - 8:00, a suprimat viaţa victimei V.P., în timp ce inculpata P.E.K. a înlesnit şi ajutat la întărirea hotărârii inculpatului M.G.Ş.C. de a suprima viaţa victimei, prin asistarea acestuia şi prezenţa sa în câmpul infracţional.
Prin încheierea nr. 4 din 7 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Oradea s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor M.G.Ş.C. şi P.E.K. pe o durată de 10 zile de la data prinderii şi punerii în executare a mandatelor, iar prin încheierea din 17 mai 2013 şi încheierea din 18 mai 2013 s-a dispus confirmarea mandatelor de arestare preventivă pentru învinuitul M.G.Ş.C., până la 26 mai 2013 şi, respectiv, până la 25 mai 2013 pentru învinuita P.E.K.
Ulterior, prin Încheierea penală nr. 3/I/P din 22 mai 2013 a Curţii de Apel Oradea, în baza articolului 136 alin. (5), art. 148 lit. f) şi art. 149 alin. (9) - (11) C. proc. pen. s-a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi s-a dispus arestarea preventivă a celor doi inculpaţi pe câte 20 de zile, începând cu data de 26 mai 2013 până la data de 14 iunie 2013, inclusiv, emiţându-se mandatele de arestare preventivă nr. 3 şi 4 din 21 mai 2013.
În ambele, ca şi în încheiere, a fost invocat ca temei art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Prin încheierea penală nr. 4/P/P din 11 iunie 2013 s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi, în baza art. 155 şi următoarele C. proc. pen. s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor pe o durată de 29 de zile, pentru M.G.Ş.C., începând cu data de 16 iunie 2013 până la data de 14 iulie 2013 inclusiv şi, pe o durată de 30 de zile, pentru P.E.K., începând cu data de 15 iunie 2013 până la data de 14 iulie 2013 inclusiv.
În momentul arestării preventive a inculpaţilor s-au reţinut, ca temeiuri ale arestării preventive, dispoziţiile art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen. S-a arătat, de asemenea, că sunt întrunite şi condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen.
Analizele ulterioare realizate în speţă, atât referitor la starea de fapt a generării infracţiunilor imputate, cât şi asupra temeiurile menţinerii arestării preventive a inculpaţilor au relevat caracterul legal şi temeinic al acestei măsuri şi necesitatea menţinerii acesteia, în continuare, pentru ca prin punerea lor în libertate să nu se creeze un nou pericol concret pentru ordinea publică.
În esenţă s-a reţinut că, în data de 3 decembrie 2012, ora 07:12:02, inculpata P.E.K., folosind postul telefonic personal cu nr. 000, a apelat-o, la numărul 001, pe mama sa - V.P. - care îşi încheia tura de serviciu de noapte din 2 spre 3 decembrie 2012 şi pe care a invitat-o la o cafea, la domiciliul ei din Oradea, str. I.
V.P. a ajuns la imobilul inculpaţilor, a urcat scările de serviciu şi a intrat în apartamentul inculpaţilor M.G.Ş.C. şi P.E.C., care se aflau la domiciliu.
Între inculpatul M.G.Ş.C. şi victima V.P. s-a declanşat o ceartă, care iniţial a îmbrăcat doar forma verbală, care apoi s-a transformat în îmbrânceli concretizate prin înghionteli urmate de izbituri şi zgârieturi, ulterior urmate de agresiuni progresiv accentuate, în cadrul cărora inculpatul s-a folosit de un obiect metalic de formă alungită (afirmativ blocator de volan antifurt). Cu acest obiect, inculpatul a aplicat lovituri repetate pe întreaga suprafaţa a corpului victimei, dintre care cele mai semnificative şi de cea mai mare importanţă fiind cele două plăgi confuze de formă alungită, cu marginile fin neregulate şi infiltrate sanguin în lungime de 5,5 respectiv 6,0 cm şi o lăţime de 0,3 cm, vizibile în planşa anexă a Raportului medico legal.
Cele două lovituri masive aplicate victimei, pe regiunea corespunzătoare vertexului (cca mai proeminentă zonă a extremităţii encefalice ca formaţiune anatomică au cauzat fracturarea parţială a corpului vertebral C2. Aceste lovituri au provocat pierderea de material biologic sanguine, fiind plăgi confuze care au determinat secţionarea scalpului. Concomitent cu loviturile aplicate de inculpatul M.G.Ş.C., cu ajutorul blocatorului de volan victima a încercat să iasă din locuinţă, a tras uşa de acces ce se deschide spre interiorul locuinţei şi a reuşit să pună mâna pe gratiile uşii de acces păşind spre exterior pe palier, fără însă a reuşi să iasă cu corpul pe uşă. Victima a fost trasă înapoi în locuinţă de către inculpat folosind o priză manuală în părul şi pe umărul victimei. Această acţiune a victimei a creat urmele dinamice de sânge din exteriorul locuinţei şi pentru că victima a ţipat puternic acest moment a fost clar perceput de colocatari.
Inculpatul M.G.Ş.C., şi-a continuat actele de agresiune într-o manieră mai violentă, aplicând lovituri pe tot corpul victimei, în timp ce aceasta a căzut la sol în holul apartamentului, în zona din dreptul uşii de acces.
În urma acestui nou set de lovituri, victima şi-a pierdut cunoştinţa, iar inculpatul, folosindu-se de un cuţit de bucătărie, a creat două plăgi înţepate în zona gâtului victimei.
În final, inculpatul M.G.Ş.C., folosind cuţitul de bucătărie a acţionat prin tăierea (secţionarea) gâtului victimei, care se afla în poziţie decubit lateral stâng şi astfel, a cauzat o plagă tăiată masivă, care în profunzimea sa a interesat pachetul vasculo-nervos al gâtului (artera carotid internă şi externă, vena jugulară şi nervul vag - acest nerv controlează activitatea muşchilor laringelui, faringelui şi activitatea organelor interne precum: inimă, plămâni, organe abdominale).
Deoarece uciderea victimei V.P. a provocat urme de sânge în exteriorul locuinţei inculpaţilor, înjurai orei 08.00, P.E.K. a şters planul exterior al uşii de acces în apartament folosind material textile. Apoi inculpata P.E.K. a ieşit din apartament, a coborât scările secundare aflate într-o poziţie diametral opusă cu locuinţa lor şi s-a dus la martora K.M.M. - care locuieşte la parterul imobilului - în apartamentul cu nr. 8.
Acestei martore i-a adresat rugăminţi să nu spună nimănui despre incidentul văzut şi perceput, arătând că nimeni nu trebuie să afle şi să cunoască despre cele întâmplate, iar dacă va fi cazul îi va plăti martorei tăcerea cu suma de 5000 euro. Inculpata a revenit în locuinţa sa şi a continuat să şteargă uşa, gratiile şi pardoseala din faţa apartamentului şi la scurt timp a coborât din nou la martora K.M.M., pentru a doua oară repetându-i aceleaşi rugăminţi de a nu denunţa sau divulga agresiunile observate.
Prin actul de inculpare s-a reţinut că nu se poate admite că inculpatul a ucis victima în deplină linişte, într-o fracţiune de secundă sau în câteva secunde, împrejurări în care inculpata P.E.K. nu putea lua la cunoştinţă despre uciderea mamei sale şi, doar ulterior să intre în scena crimei, câtă vreme întreaga activitate agresivă a inculpatului a fost însoţită de zgomote acute atât de puternice încât au fost percepute de toţi martorii colocatari, inculpata P.E.K. aflându-se mai aproape de sursa acestor zgomote decât martorii care au auzit ţipetele victimei. În acest sens s-a arătat faptul că declaraţiile martorilor K.M.M., K.F., B.C.R. şi F.A. au pus în evidenţă starea de şoc a acestora pe fondul perceperii ororii comise de către inculpaţi şi exprimate de către strigătele disperate ale victimei. Astfel s-a arătat, că este greu de crezut că inculpata P.E.K. nu a reacţionat de fel şi nu a fost prezentă în holul locuinţei conjugale, unde soţul ei, inculpatul M.G.Ş.C., exercita acte de agresiune tot mai accentuate până a suprimat viaţa soacrei sale, V.P.
S-a menţionat declaraţia inculpatului M.G.Ş.C. prin care acesta şi-a însuşit vinovăţia, în calitate de autor al omorului comis asupra victimei V.P., însă a arătat că nu a fost asistat sau sprijinit de inculpata P.E.K.
Cât priveşte dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., instanţa de fond a constatat că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile imputate inculpaţilor este închisoare mai mare de 4 ani şi în actualul stadiu al procesului penal se pot identifica probe certe care să justifice existenţa unui pericol concret pe care lăsarea în libertate a inculpaţilor l-ar prezenta pentru ordinea publică.
S-a considerat că noţiunea de ordine publică, în înţelesul legii penale, trebuie înţeleasă ca o reacţie colectivă faţă de anumite stări de lucruri negative, cu impact imediat asupra opiniei publice. În cauză, un astfel de impact imediat şi mediatic a existat neîndoielnic în rândul opiniei publice la data săvârşirii presupusei fapte de care sunt bănuiţi inculpaţii, iar de atunci şi până în prezent acest impact se menţine şi se apreciază că se poate vorbi de existenţa unei temeri colective în sensul că faţă de faptele pentru care sunt cercetaţi inculpaţii, lăsarea în libertate a acestora, ar produce oprobriul public.
În speţă, instanţa a constatat că se poate reţine existenţa unui pericol concret pe care lăsarea în libertate a inculpaţilor l-ar prezenta pentru ordinea publică, împrejurare ce rezultă şi din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care au relatat aspecte surprinse sau auzite de ei în dimineaţa zilei de 3 decembrie 2013.
S-a precizat că natura faptelor presupus a fi săvârşite, circumstanţele reale şi modalitatea în care se reţin a fi comise acestea prin actul de inculpare, valorile sociale şi umane lezate, impun o reacţie adecvată şi proporţională a organelor judiciare în faţa unor infracţiuni de o asemenea gravitate.
Curtea a considerat că măsura este în acord cu dispoziţiile art. 5 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, consacrat ca drept fundamental de art. 23 din Constituţie, care garantează dreptul celui arestat de a fi eliberat în cursul procedurii. În acest sens s-a reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, criteriile utilizate pentru a determina caracterul rezonabil al duratei arestării sunt durata efectivă a detenţiei şi durata arestării preventive în raport cu natura infracţiunii, cuantumul pedepsei în caz de condamnare şi sistemul legal, de imputare al arestării preventive, efectele de ordin material, moral pe care lipsirea de libertate le produce asupra persoanei arestate, conduita inculpatului.
La aceste criterii Curtea Europeană a analizat şi adăugat în jurisprudenţa sa şi alte criterii precum gravitatea faptelor şi sancţiunea pe care o riscă persoana deţinută, pericolul de sustragere de la anchetă sau judecată (în speţă inculpaţii au încercat să se sustragă urmăririi penale, fiind prinşi pe teritoriul Elveţiei, fiind predaţi autorităţile judiciare naţionale de către autorităţile elveţiene, urmare unor cereri de extrădare a acestora), săvârşirea unei noi presiuni asupra martorilor, necesităţile anchetei şi protecţia ordinii publice.
Din perspectiva criteriilor enunţate, instanţa de fond a apreciat că o prezumţie legală relativă de periculozitate nu este contrară scopurilor art. 5 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, s-a considerat că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive se menţin şi nu impun înlocuirea acesteia cu altă măsură alternativă, câtă vreme probele strânse în cursul urmăririi penale oferă indicii cu privire la săvârşirea faptei comise de către inculpaţi şi constituie un temei care justifică legalitatea privării de libertate.
Totodată, pentru o mai bună desfăşurare a procesului penal, în acord cu prevederile art. 136 C. proc. pen. este necesară menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, deoarece aceştia nu au fost audiaţi încă de către instanţa de judecată, urmând a fi administrate probele din actul de acuzare.
În ce priveşte aspectele referitoare la încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatei P.E.K. şi la temeinicia acuzaţiilor, acestea urmează să facă obiectul verificării instanţei de fond în cadrul cercetării judecătoreşti a cauzei.
În consecinţă, Curtea, în baza art. 3001 alin. (3) C. proc. pen., a constatat legală şi temeinică măsura arestării, preventive a inculpaţilor M.G.Ş.C. şi P.E.K., pe care a menţinut-o.
Împotriva hotărârii Curţii de Apel a declarat recurs în termenul legal inculpata P.E.K. susţinând, în esenţă, că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., astfel că măsura arestării preventive a încetat de drept la data de 14 iulie 2013, deoarece recursul nu a fost soluţionat înainte de expirarea duratei arestării preventive - dispusă prin Încheierea nr. 4 din 11 iunie 2013 a Curţii de Apel Oradea.
În subsidiar, a considerat că, în ceea ce o priveşte, starea de pericol pentru ordinea publică n-ar mai subzista şi a solicitat revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând încheierea atacată în raport cu criticile formulate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că aceasta este temeinică şi legală.
I. Cu referire la susţinerea inculpatei privind incidenţa cazului de casare prevăzut, de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., în sensul că în realitate, măsura arestării preventive ar fi încetat de drept la data de 14 iulie 2013 întrucât recursul nu a fost soluţionat înainte de expirarea duratei arestării preventive a acesteia, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 300 C. proc. pen., după înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpaţii sunt trimişi în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive. Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că în situaţia în care instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate va menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă.
Se mai menţionează, de asemenea, că dispoziţiile art. 159 alin. (3), (4), (5) şi (11) se aplică în mod corespunzător.
Prin Decizia nr. 25/2008 (publicată în M. Of. nr. 372/3.06.2009) - invocată de către apărătorul inculpatei - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite - a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 159 alin. (8) teza a II-a C. proc. pen., recurs referitor la termenul de soluţionare a recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale şi a decis că dispoziţiile textului menţionat se interpretează în sensul că un asemenea recurs, declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive va fi soluţionat, întotdeauna, înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate.
În speţă, însă, recursul este declarat împotriva unei încheieri pronunţate în temeiul art. 300 C. proc. pen., cu ocazia verificărilor realizate de către instanţă la înregistrarea dosarului, nu a unei încheieri dispuse în baza art. 159 C. proc. pen., prin care s-a admis sau respins propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive a inculpatei în cursul urmăririi penale.
Mai mult, din lectura textului art. 3001 alin. (3) C. proc. pen., invocat de către apărare în susţinerea criticii sale, nu rezultă o concluzie contrară celei de mai sus, acest alineat menţionând că în speţă sunt aplicabile prevederile alin. (3), (4), (5) şi (11) ale art. 159 C. proc. pen., care privesc aspecte procedurale referitoare la modul de soluţionare de către instanţă a propunerii de arestare preventivă şi care nu implică aplicabilitatea Deciziei nr. 25/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii.
Prin urmare, critica de nelegalitate a inculpatei va fi respinsă, ca neîntemeiată, constatându-se inaplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 25/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.
II. Potrivit art. 300 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
În conformitate cu dispoziţiile art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat, în mod justificat, că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatei.
În raport cu stipulaţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 23 din Constituţia României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal.
În considerarea probatoriului administrat până la acest moment procesual, rezultă că inculpata a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la omor calificat, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. c) C. pen., astfel că Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpatei prezintă pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum, în mod corect, a reţinut şi Curtea de Apel Craiova.
Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că, la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care este învinuită inculpata, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa reacţiei ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
Examinarea gradului de pericol social al faptei şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatei nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererilor formulate de aceasta, în acest sens pronunţându-se constant Curtea Europeană (a se vedea în acest sens cauza Calmanovici vs. România, Letellier vs. Franţa şi Hendriks vs. Olanda).
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3001 alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatei, în raport de natura infracţiunilor presupus săvârşite, gradul de pericol social concret al faptei, astfel cum este conturat acesta de modalităţile şi împrejurările comiterii acesteia (inculpata P.E.K. a înlesnit şi ajutat la întărirea hotărârii coinculpatului M.G.Ş.C. de a suprima viaţa victimei, mama inculpatei, prin asistarea acestuia şi prin prezenţa sa aprobatoare în câmpul infracţional, în timpul în care coinculpatul exercita acte de agresiune tot mai accentuate asupra victimei până la suprimarea vieţii acesteia).
Se reţine, de asemenea, că menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatei nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri, suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatei de a fi judecată într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acesteia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
În plus, se consideră că, raportat la gravitatea faptelor, circumstanţele personale favorabile inculpatei rămân fără relevanţă la momentul procesual analizat.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte consideră că în mod corect s-a constatat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu au încetat, fiind în continuare îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., precum şi cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. cu ambele sale condiţii, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care este cercetată inculpata este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acesteia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, aşa cum s-a argumentat anterior.
Pentru aceleaşi considerente, nu se justifică nici înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură, neprivativă de libertate, motivat, în primul rând, de menţinerea temeiurilor ce au determinat luarea măsurii arestării.
Toate considerentele de mai sus justifică dispoziţia instanţei de fond, de menţinere a arestării preventive astfel că, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpată împotriva încheierii penale atacate.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurenta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata P.E.K. împotriva încheierii din 10 iulie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 251/35/P/2013.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 17 iulie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2390/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2394/2013. Penal. Mandat european de arestare.... → |
|---|
