ICCJ. Decizia nr. 2423/2013. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 2423/2013
Dosar nr. 3686/1/2013
Şedinţa publică din 31 iulie 2013
Deliberând asupra contestaţiei în anulare formulată de R.M.M., constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1822 din 27 mai 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 85 56/62/2012/a10 s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de R.M.M. împotriva încheierii din 17 mai 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, s-a avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Prin încheierea din 17 mai 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 8556/62/2012, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., printre altele, s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului R.M.M., fiul lui M. şi C., născut în Braşov, domiciliat în municipiul Săcele, str. S., jud. Braşov, deţinut în baza mandatului de arestare preventivă din 23 mai 2012 emis de Tribunalul Braşov.
Au fost respinse cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, formulate de către apărători.
Curtea de Apel a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov din data de 10 august 2012 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor I.D.Ş. şi C.D.Ş. pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la omor deosebit de grav prev. de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. şi distrugere prev. de art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. şi a inculpatului R.M.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la tentativă la omor deosebit de grav prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. şi instigare la distrugere prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că, în noaptea de 01/02 aprilie 2012, în Municipiul Săcele, pe b-dul G., în imobilul în care locuieşte familia C. a fost provocat în mod intenţionat un incendiu de către I.D.Ş. şi C.D.Ş., care au aruncat pe geamul de la demisol sticle incendiare, incendiul produs cauzând victimei M.V. multiple arsuri.
Ulterior, s-a stabilit că persoana care i-a instigat pe cei doi la săvârşirea faptei este R.M.M., scopul fiind acela de a exercita presiuni asupra familiei C., pentru ca minora C.K. - victima unei infracţiuni de viol pentru care a fost condamnat în primă instanţă fratele inculpatului - numitul R.P.C. - să-şi schimbe declaraţiile şi să susţină în faţa instanţei de apel că a fost de acord cu raportul sexual întreţinut cu fratele inculpatului.
Curtea de Apel Braşov a constatat că măsura arestului preventiv a fost luată faţă de inculpaţi prin încheierea de şedinţă din data de 23 mai 2012 a Tribunalului Braşov, pe durata a 29 de zile, începând cu data de 23 mai 2012 şi până la 20 iunie 2012, inclusiv. Ulterior, durata arestării preventive a inculpaţilor a fost prelungită prin încheierea de şedinţă din data de 19 iunie 2012 a Tribunalului Braşov, pentru o durată de încă 30 de zile, măsura urmând să expire la data de 20 iulie 2012.
A mai constatat Curtea că prin încheierea de şedinţă din data de 19 iulie 2012 s-a dispus prelungirea duratei măsurii preventive până la data de 14 august 2012, inclusiv. După sesizarea instanţei, măsura arestului preventiv a fost menţinută succesiv faţă de cei trei inculpaţi. Prin încheierea de şedinţă din data de 19 februarie 2013, Tribunalul Braşov a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv luată faţă de inculpatul I.D.Ş. cu măsura obligării acestuia de a nu părăsi oraşul Zărneşti şi a menţinut în continuare măsura arestului preventiv luată faţă de inculpaţii C.D.Ş. şi R.M.M.
S-a mai reţinut de către Curtea de Apel că prin Sentinţa penală nr. 96/S din 1 aprilie 2013 a Tribunalului, printre altele, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de instigare la tentativă la omor deosebit de grav pentru inculpatul R.M.M., prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 20. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen., în art. 25 C. pen. raportat la art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. Astfel, în baza art. 25 C. pen. raportat la art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la tentativă de omor deosebit de grav, inculpatul R.M.M. a fost condamnat la pedeapsa principală de 9 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata a 5 ani. Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei, iar în baza art. 61 alin. (1) teza a II-a C. pen., s-a revocat beneficiul liberării condiţionate din executarea pedepsei închisorii de 16 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 303 din 11 octombrie 2000 a Tribunalului Braşov, rămasă definitivă prin Decizia nr. 3508 din 04 iulie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie şi s-a contopit restul rămas neexecutat de 1625 de zile cu pedeapsa aplicată prin această hotărâre, inculpatul executând pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 6 luni, inculpatul executând în final pedeapsa cea mai grea de 9 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 25 C. pen. raportat la art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., acelaşi inculpat a fost condamnat şi pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la distrugere la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare. S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei şi în baza art. 61 alin. (1) teza a II-a C. pen., s-a revocat beneficiul liberării condiţionate, la care s-a adăugat un spor de 6 luni, inculpatul executând în final pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.
Pedepsele aplicate inculpatului au fost contopite în baza art. 39 C. pen. raportat la art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., şi s-a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa principală de 9 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 6 luni închisoare, în final inculpatul R.M.M. executând pedeapsa principală de 10 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata a 5 ani. Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei, iar în baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada prevenţiei inculpatului începând cu data de 23 mai 2012, la zi. În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestului preventiv luată faţă de acest inculpat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpaţii C.D.Ş., R.M.M. şi I.D.Ş., apeluri care au fost înaintate spre soluţionare Curţii de Apel Braşov, unde s-a format Dosarul nr. 8556/62/2012.
Verificând legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţii C.D.Ş. şi R.M.M., Curtea de Apel a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri nu au dispărut şi nici nu s-au modificat, ci, dimpotrivă, subzistă, impunându-se menţinerea stării de arest.
S-a constatat că, în cauză, se poate desprinde o bănuială rezonabilă asupra inculpaţilor referitor la faptele pentru care sunt cercetaţi. Pentru a decide astfel s-a reţinut că în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.D.Ş., acesta nu neagă săvârşirea faptei, însă nu recunoaşte faptul că ar fi acţionat în scopul reţinut în actul de sesizare şi la îndemnul lui R.M.M., declaraţia acestuia relativ la împrejurarea că s-a deplasat la locuinţa familiei C. împreună cu inculpatul I.D. şi au confecţionat proiectile pe care le-au aruncat coroborându-se cu alte probe administrate în cauză. Cu referire la inculpatul R.M.M., s-a reţinut că nu a recunoscut săvârşirea faptei de care este acuzat, că nu sunt în acel moment probe directe în ceea ce priveşte implicarea sa, dar că, indirect, aceasta poate fi temeinic bănuită.
A fost avut în vedere că persistenţa motivelor plauzibile de a bănui persoana arestată de comiterea unei infracţiuni este o condiţie sine qua non de regularitate a menţinerii în detenţie, dar după un anumit timp, existenţa acestora nu mai este suficientă pentru a justifica detenţia preventivă.
S-a reţinut că, în raport cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 din Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
În ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică s-a apreciat că în raport de comportamentul inculpaţilor, de reacţia opiniei publice, de rezonanţa faptelor presupus a fi fost comise de către aceştia şi îşi găseşte expresia şi în starea de nelinişte, în sentimentul de insecuritate în rândul societăţii generat de faptul că persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni de o gravitate deosebită sunt cercetate şi judecate în stare de libertate.
S-a mai arătat că temeiul care a determinat arestarea preventivă a inculpaţilor subzistă în continuare, având în vedere faptele presupus săvârşite de aceştia, aducându-se atingere valorilor ocrotite de legea penală, privind sănătatea şi viaţa persoanei, iar în ceea ce priveşte temeiul de la art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a reţinut că faptele pentru care inculpaţii sunt cercetaţi sunt de o gravitate deosebită, iar din probele administrate rezultă că, în cauză, există presupunerea rezonabilă că inculpaţii se fac vinovaţi de comiterea lor.
Astfel, s-a constatat că sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de legea penală este mai mare de 4 ani, iar inculpaţii prezintă un pericol concret pentru ordinea publică întrucât lăsarea lor în libertate ar crea un sentiment de nesiguranţă în rândul populaţiei.
Totodată, s-a apreciat că, având în vedere faptul că există bănuiala legitimă şi indicii că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi, lăsarea în libertate a acestora nu se impune. S-a avut în vedere şi scopul măsurii arestării preventive, care este acela de a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau de a împiedica sustragerea inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată.
În ceea ce priveşte situaţia inculpaţilor C.D.Ş. şi R.M.M., s-a constatat că toate aceste ipoteze se regăsesc în continuare, deoarece în sarcina inculpaţilor se reţine săvârşirea unor infracţiuni grave, în cazul cărora trecerea timpului nu a fost de natură a diminua impactul negativ pe care faptele înseşi le-au avut pentru comunitatea în care s-au petrecut, iar scopul urmărit în luarea măsurii arestului preventiv, respectiv desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal, nu poate fi atins prin înlocuirea în ceea ce îi priveşte pe cei doi inculpaţi a măsurii arestului preventiv cu măsuri mai puţin restrictive de libertate. Totodată, s-a constatat că din actele dosarului rezultă în mod evident care sunt faptele concrete care ar justifica riscul generat de punerea în libertate a inculpaţilor, raportat la situaţia lor individuală, la atitudinea procesuală pe care au adoptat-o, fără a nega dreptul lor la tăcere. Astfel, s-a constatat că din probele administrate rezultă că, lăsaţi în libertate, inculpaţii ar putea zădărnici aflarea adevărului prin influenţarea direct sau indirect a unor martori, existând temerea justificată că aceştia ar reitera comportamentul infracţional.
Apreciind că durata măsurii arestării preventive a inculpaţilor se circumscrie unui termen rezonabil, iar în cauză alte măsuri preventive nu ar fi în măsură să asigure buna desfăşurare a procesului penal în acel stadiu, şi întrucât în cauză a fost pronunţată o hotărâre de condamnare, chiar nedefinitivă, Curtea de Apel a apreciat că se impune în continuare privarea de libertate a inculpaţilor C.D.Ş. şi R.M.M.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.M.M., solicitând revocarea măsurii arestării preventive şi continuarea judecăţii în stare de libertate, iar în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea. Pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, ţinând seama şi de precizarea făcută oral de către apărătorul recurentului inculpat, în sensul că recursul promovat vizează doar dispoziţia din încheierea atacată referitoare la menţinerea stării de arest, Înalta Curte a examinat calea de atac promovată numai sub acest ultim aspect şi a precizat că hotărârea atacată a dobândit caracter definitiv în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, formulată inculpatul R.M.M., prin apărător. Au fost avute în vedere prevederile art. 141 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că încheierea prin care Curtea de Apel a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, nu este supusă nici unei căi de atac.
Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 160 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului R.M.M.
În raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, Înalta Curte a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi Curtea de Apel.
Cu privire la existenţa pericolului pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, s-a apreciat că faptele de a căror comitere este acuzat acesta, prin modul lor de săvârşire, prin urmările produse, justifică pe deplin aprecierea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta pericol pentru ordinea publică, în sensul în care ar diminua încrederea cetăţenilor în aptitudinea justiţiei de a sancţiona faptele contrare ordinii de drept, dacă persoane suspectate de comiterea unor fapte grave ar fi cercetate în libertate.
De aceea, pornind de la reglementările care garantează libertatea persoanei, Înalta Curte a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului afectează ordinea publică într-o măsură suficientă pentru a justifica privarea de libertate a acestuia. S-a reţinut că, în cauză, nu există niciun fundament pentru a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, cât timp temeiurile pentru care s-a dispus arestarea preventivă nu s-au modificat, iar faţă de gravitatea deosebită a acuzaţiilor, circumstanţele personale ale inculpatului şi având în vedere scopul măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (8) C. proc. pen., s-a apreciat că nu este oportună şi justificată în acest moment luarea unei alte măsuri preventive, neprivative de libertate, faţă de inculpatul R.M.M.
De altfel, Înalta Curte a menţionat că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă, iar în speţa dedusă judecăţii, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
S-a reţinut şi faptul că instanţele anterioare au avut în vedere circumstanţele personale ale inculpatului atât la luarea măsurii arestării preventive, cât şi la momentul verificării legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri. La acel moment procesual, Înalta Curte nu a identificat vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, şi a apreciat că întregul material probator administrat în cauză impunea privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
S-a mai menţionat de către Înalta Curte că menţinerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 6 parag. 1 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea arestării preventive este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, s-a constatat existenţa hotărârii de condamnare în primă instanţă, chiar apelată de inculpat, constituie un temei suficient pentru a considera că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu menţiunea că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare R.M.M., care susţine că măsura sa preventivă a fost prelungită la data de 17 mai 2013, i s-a adus la cunoştinţă la data de 20 mai 2013, când a declarat recurs, dar a fost prezentat în faţă instanţei de recurs doar la data de 27 mai 2013, sens în care a solicitat casarea, deciziei atacate şi rejudecând, punerea sa în libertate.
Examinând în principiu contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i ), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 alin. (11) ori art. 385 alin. (1) C. proc. pen.
Conform dispoziţiilor art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) - c) şi e) C. proc. pen., este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunţa asupra cererii de contestaţie, instanţa este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii.
În această etapă procesuală instanţa examinează dacă cererea introdusă priveşte o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut în art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestaţia este unul din cele limitativ prevăzute în art. 386 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.
Aşadar, contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori care nu pot fi înlăturate pe alte căi, deci o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi relativ la actele de procedură, care trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege.
Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestaţiei în anulare constituie o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că, în speţă, contestatorul R.M.M. a fost prezent la termenul la care a avut loc recursul (27 mai 2013), procedura fiind îndeplinită, apărătorul său a pus concluzii, iar contestatorul a avut ultimul cuvânt, ocazie cu care a susţinut că este nevinovat, că a fost condamnat în baza unor presupuneri şi a solicitat să se judece în stare de libertate, susţinând că trebuie să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie.
Prin urmare, în cauză nu este incident cazul de contestaţie prev. de art. 386 lit. a) C. proc. pen., referitor la judecarea cauzei cu procedura de citare nelegal îndeplinită, motivele invocate de către contestator nu se regăsesc printre cele limitativ enumerate de art. 386 C. proc. pen. şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi valorificate ca motiv de contestaţie în anulare.
În concluzie, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul R.M.M. împotriva Deciziei penale nr. 1822 din 27 mai 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 8556/62/2012/a10.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul R.M.M. împotriva Deciziei penale nr. 1822 din 27 mai 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 8 5 56/62/2012/a 10.
Obligă contestatorul la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care 200 RON reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 iulie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2422/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2424/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
