ICCJ. Decizia nr. 2437/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 2437/2013
Dosar nr. 1533/46/2013
Şedinţa publică din 31 iulie 2013
Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul B.G., constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 23 iulie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1533/46/2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondată, cererea de eliberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.G.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a reţinut că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti prin rechizitoriul din 25 iunie 2013, dat în Dosarul nr. 164/P/2010, a dispus trimiterea în judecată, printre alţi inculpaţi, şi a inculpatului B.G., în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 257 alin. (1) C. pen., rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În esenţă, prin actul de acuzare se reţine că la data de 2 noiembrie 2010, inculpatul B.G. a pretins pentru inculpatul M.I., magistrat judecător, preşedinte al Tribunalului Dâmboviţa, suma de 6000 euro, iar la data de 7 noiembrie 2010 a primit suma de 12.500 lei, echivalentul sumei de 3000 euro, de la inculpatul A.R. şi fratele său, inculpatul E.V., prin intermediul inculpatului D.G., sumă ce a fost remisă în aceeaşi zi de 7 noiembrie 2010 inculpatului M.I. Acesta din urmă a lăsat să se creadă că are influenţă asupra magistratului M.A., învestită cu soluţionarea cauzei în care învinuit era A.R., aflat în stare de arest preventiv pentru a o determina pe judecătoare să îl pună în libertate pe învinuit şi a dispune o condamnare neprivativă de libertate.
În temeiul dispoziţiilor art. 1608 C. proc. pen., Curtea de Apel a constatat că cererea de eliberare provizorie este admisibilă în principiu, deoarece sunt îndeplinite condiţiile formale cerute de lege în privinţa conţinutului cererii şi totodată, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care petiţionarul-inculpat a fost trimis în judecată este mai mică de 18 ani.
Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a procedat la audierea inculpatului B.G., care şi-a susţinut cererea aşa cum a fost formulată şi a învederat că a avut o atitudine sinceră în faza de urmărire penală, mai mult, a colaborat cu organele de urmărire penală, iar în faţa instanţei intenţionează să recunoască în întregime săvârşirea faptei pentru care a fost trimis în judecată şi să solicite soluţionarea cauzei exclusiv în baza probelor administrate în faţa procurorului, beneficiind în acest fel de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. A arătat că nu are antecedente penale, iar în ipoteza în care cererea va fi admisă, înţelege să respecte toate interdicţiile şi obligaţiile prevăzute de lege. A mai menţionat faptul că membrii familiei sale au nevoie de sprijinul său în această perioadă.
În legătură cu natura juridică a instituţiei liberării provizorii sub control judiciar, Curtea de Apel a constatat că relevante sunt dispoziţiile art. 23 din Constituţia României, care garantează libertatea individuală şi consfinţesc dreptul la liberare provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv, precum şi dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen., ce reglementează această instituţie juridică, la care se adaugă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusiv Decizia nr. 17/2012 pronunţată în procedura recursului în interesul legii şi jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În raport cu aceste reglementări normative, Curtea de Apel a apreciat că liberarea provizorie sub control judiciar este un drept subiectiv al inculpatului arestat preventiv, respectiv o garanţie constituţională a respectării libertăţii individuale şi nu o simplă "vocaţie" sau o "oportunitate", ambele variante implicând puterea de discreţionare a instanţei, fapt ce este contrar ordinii de drept. Prin urmare, instanţa trebuie să examineze dacă sunt îndeplinite sau nu condiţiile prevăzute de lege pentru ca inculpatul să beneficieze de exercitarea dreptului subiectiv la liberare provizorie sub control judiciar.
În cauză nu există date, indicii sau probe că inculpatul B.G., dacă va fi lăsat în libertate, ar putea denatura stabilirea adevărului judiciar în această cauză. Faţă de acest aspect, trebuie subliniată deosebirea dintre instituţia revocării sau înlocuirii măsurii arestării preventive, iar pe de altă parte, instituţia liberării sub control judiciar. În primul caz, instanţa verifică existenţa temeiurilor care au justificat aplicarea măsurii de prevenţie, iar în cazul liberării provizorii sub control judiciar, aceste temeiuri sunt presupuse ca existând în continuare, urmând a se verifica dacă beneficiul acestei măsuri de clemenţă este adecvat scopului pentru care s-a dispus arestarea preventivă.
Inculpatul B.G. a fost arestat preventiv, reţinându-se dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen. împrejurarea că măsura arestării preventive s-a dispus având în vedere şi existenţa unor date că inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea părţilor sau martorilor, nu constituie un argument pentru a considera că şi în faza de judecată a procesului penal inculpatul ar putea avea aceeaşi atitudine. Având în vedere declaraţiile inculpatului în faza de urmărire penală, precum şi intenţia acestuia de a se prevala în faţa instanţei de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., rezultă că nu există riscul ca inculpatul să încerce zădărnicirea aflării adevărului judiciar în această cauză.
Curtea de Apel a verificat apoi dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen., respectiv liberarea provizorie sub control judiciar este adecvată scopului pentru care s-a dispus arestarea preventivă şi a constatat că lăsarea în libertate a inculpatului B.G., în acest moment procesual, continuă să prezinte pericol pentru ordinea publică, având în vedere natura infracţiunii reţinută în sarcina sa, circumstanţele în care a fost comisă şi efectele acesteia, precum şi timpul relativ scurt care a trecut, de aproximativ 2 luni, de la momentul aplicării măsurii arestării preventive. În raport cu aceste criterii, persoana inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, în sensul că afectează valorile şi relaţiile sociale specifice unei societăţi democratice şi stabilitatea ordinii de drept.
Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, inculpatul B.G. a declarat recurs şi a solicitat admiterea acestuia şi punerea sa în libertate sub control judiciar.
Cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte reţine, din analiza dispoziţiilor art. 1602 C. proc. pen., că liberarea provizorie este o măsură facultativă şi nu una obligatorie, deci inculpatul are doar o vocaţie la beneficiul liberării provizorii.
De aceea, dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunităţii lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.
Aşadar, acordarea acestei facilităţi legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocaţie, instanţa nefiind obligată să se pronunţe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situaţie.
Dimpotrivă, instanţa trebuie să verifice şi să examineze existenţa datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
De altfel, acesta este şi sensul Deciziei nr. 17/2011, pronunţată de Secţiile Unite în recursul în interesul legii, dată în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1608a alin. (2) teza a II-a şi alin. (6) teza a II-a C. proc. pen. când s-a stabilit că instanţa de judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a învinuitului ori inculpatului
Sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că în speţă, în mod temeinic şi argumentat Curtea de Apel şi-a motivat decizia prin care a refuzat punerea în libertate provizorie a inculpatului B.G. sub control judiciar, deoarece detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar.
După raportarea datelor speţei dedusă judecăţii, la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte, consideră că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului B.G.
Inculpatul B.G. este bănuit că la data de 2 noiembrie 2010 a pretins pentru inculpatul M.I. - judecător, preşedinte al Tribunalului Dâmboviţa, suma de 6.000 euro, iar la data de 7 noiembrie 2010 a primit suma de 12.500 lei, de la inculpaţii A.R. şi E.V., prin intermediul inculpatului D.G., sumă care a fost remisă inculpatului M.I., pentru a fi influenţată soluţia magistratului M.A., în sensul de a-l pune în libertate pe A.R. şi a dispune o condamnare neprivativă de libertate.
Din starea de fapt, cu privire la care există indicii în cauză, Înalta Curte constată că infracţiunea de care este acuzat inculpatul B.G. este gravă, cu un impact social deosebit, implicând şi activitatea unui preşedinte de tribunal. Aceste activităţi infracţionale, de care inculpatul e acuzat, au repercusiuni nefaste directe asupra instituţiilor statului ce au obligaţia să vegheze la respectarea legii şi a ordinii de drept, să înfăptuiască justiţia. Lăsarea în libertate a inculpatului nu ar face altceva decât să sporească sentimentul de nesiguranţă şi să conducă la scăderea încrederii populaţiei în autorităţile judecătoreşti.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că detenţia provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii, care primează în raport de interesul privat al inculpatului şi, de asemenea, că nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale, dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (inculpatul a fost arestat la data de 25 mai 2013), iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea realizării scopului procesului penal.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că recursul inculpatului Z.V.Ş. este nefondat astfel că, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., îl va respinge şi va face aplicarea dispoziţiilor art. 192 C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B.G. împotriva încheierii de şedinţă nr. 132/F din 23 iulie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1533/46/2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 iulie 2013.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2436/2013. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2438/2013. Penal → |
|---|
