ICCJ. Decizia nr. 2558/2013. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2558/2013
Dosar nr. 8542/2/2012
Şedinţa publică din 3 septembrie 2013
Asupra contestaţiei la executare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin contestaţia la executare formulată la 30 mai 2012 înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, contestatorul O.N. a contestat sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 5258/2/2010, prin care i-a fost aplicată o amendă de 10.000 euro, invocând prevederile art. 461 lit. c C. proc. pen., existând o cauză de împiedicare a executării.
Prin Sentinţa penală nr. 298 din 12 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia penală, s-a declinat competenţa soluţionării contestaţiei la executare formulată de contestatorul O.N. în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Prin Sentinţa penală nr. 75 din 20 februarie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins contestaţia la executare formulată de petentul condamnat O.N. împotriva Sentinţei penale nr. 256 din 17 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, ca nefondată.
S-a reţinut că solicitarea formulată de contestator de a se face aplicarea dispoziţiilor decretului nr. 542 din 05 octombrie 2002 prin care au fost graţiate amenzile nu poate fi primită, deoarece respectivul decret vizează doar amenzile aplicate de statul român, nu şi cele aplicate de alte state.
Pe de altă parte, s-a mai reţinut că dispoziţiile deciziei date în soluţionarea recursului în interesul Legii nr. 3/2012, potrivit căreia în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei şi al transferării persoanei condamnate se pronunţă atât cu privire la transferarea condamnare cât şi cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare, lucru care s-a şi întâmplat, aşa cum s-a arătat mai sus.
Împotriva acestei sentinţe la data de 21 martie 2013 contestatorul O.N. a formulat recurs şi a solicitat admiterea recursului, anularea amenzii, arătând că statul italian nu a solicitat decât recunoaşterea hotărârii şi nu s-a solicitat executarea sancţiunii penale.
În subsidiar, a solicitat diminuarea amenzii aplicate în raport de dispoziţiile art. 144 - 146 din Legea nr. 302/2003.
Totodată, la data judecării cauzei, reprezentantul parchetului a invocat excepţia tardivităţii declarării recursului, având în vedere că sentinţa a fost pronunţată la data de 20 februarie 2013, iar recursul a fost declarat la data de 21 martie 2013, fila 3 din dosar.
Verificând motivele invocate de către recurentul contestator în raport de dispoziţiile legale în materie, actele dosarului şi soluţia pronunţată, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:
Cu privire la excepţia tardivităţii recursului formulat de contestatorul O.N., invocată de reprezentantul parchetului, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, având în vedere că la dosarul cauzei nu se regăseşte dovada comunicării dispozitivului şi, totodată, recurentul contestator nu a fost prezent la dezbateri în fond, ceea ce ar fi impus comunicarea extrasului de pe minuta pronunţată.
În lipsa oricărui document care să ateste, dincolo de orice îndoială, comunicarea dispozitivului hotărârii sau data comunicării acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a respinge, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii recursului invocată de reprezentantul parchetului.
Referitor la recursul contestatorului, Înalta Curte constată că prin Sentinţa penală nr. 29 din 03 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi au fost recunoscute Sentinţa penală din 28 februarie 2002 a Curţii de Apel din Salerno nr. 9/2001 care a reformat Sentinţa din 09 decembrie 1999 a Tribunalului din Sala Consiliana, rămasă definitivă la 02 februarie 2005 şi Sentinţa penală nr. 34/2001 RG a Curţii de Apel cu Juraţi din Salerno, care a reformat Sentinţa din 01 iunie 2001 a Curţii de Apel cu Juraţi din Salerno, rămasă definitivă la 12 februarie 2003.
S-a dispus transferarea persoanei condamnate O.N. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 24 ani, 4 luni şi 10 zile închisoare şi 105.379,96 euro amendă şi s-a dedus din pedeapsă perioada de la 08 iunie 2001 la 03 februarie 2009.
Prin Sentinţa penală nr. 256 din 17 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a admis contestaţia la executare formulată de petent potrivit dispoziţiilor art. 461 lit. c) C. proc. pen., iar în baza art. 132 din Legea nr. 302/2004 s-a recunoscut Ordonanţa Curţii de Apel din Salerno din 12 iunie 2007, prin care a fost recalculată pedeapsa aplicată contestatorului-condamnat şi a fost stabilită o nouă pedeapsa rezultantă de 17 ani, 4 luni şi 10 zile închisoare şi 86.646,69 euro.
Prin aceeaşi sentinţă s-a constatat că prin Sentinţa penală nr. 537 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului Timiş, definitivă prin Decizia penală nr. 407 din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara a fost redusă pedeapsa contestatorului-condamnat cu 3 ani şi 10.000 euro amendă, ca efect al graţierii, astfel încât condamnatul O.N. urmează să execute 14 ani, 4 luni şi 10 zile închisoare şi 76.645,69 euro amendă.
S-a dedus din pedeapsă perioadele executate de la 12 februarie 1998 la 03 aprilie 1998, de la 25 noiembrie 2000 la 07 iunie 2001 şi de la 08 iunie 3002 la zi.
S-a anulat mandatul de executare a pedepsei nr. 787 din 10 din 23 martie 2011, emis de Tribunalul Timiş şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei pentru condamnat.
Dispoziţiile legale ce reglementează contestaţia la executare împotriva unei hotărâri pronunţată în materie penală se regăsesc în prevederile art. 460 - 464 C. proc. pen.
Dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen. stabilesc clar şi limitativ cazurile în care poate fi promovată contestaţia contra executării hotărârii penale, respectiv:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu este definitivă;
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
c) când se iveşte vreo vătămare cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de atingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării.
În speţă, motivele invocate de contestatorul O.N. nu se regăsesc în cazurile reglementate de prevederile mai sus menţionate.
Totodată, dispoziţiile art. 240 din Legea nr. 302/2004 prevăd că autorităţile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalităţi şi iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepţia cazului în care constată că este aplicabil unul dintre motivele de nerecunoaştere sau neexecutare prevăzute la art. 241 din aceiaşi lege.
De asemenea, în mod corect a fost avută în vedere, Decizia recursului în interesul legii nr. 3 din 12 martie 2012, prin care s-a stabilit că în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei şi al transferării persoanei condamnate se pronunţă atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât şi cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare.
Avându-se în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte constată că în speţă nu este incident nici unul din cazurile reglementate de lege care ar impune admiterea contestaţiei la executare, respectiv dispoziţiile art. 461 C. proc. pen., iar faţă de cele de mai sus se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul O.N. împotriva Sentinţei penale nr. 75 din 20 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Conform art. 192 alin. 2 C. proc. pen., va fi obligat recurentul contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul O.N. împotriva Sentinţei penale nr. 75 din 20 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 03 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2557/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2559/2013. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
