ICCJ. Decizia nr. 2640/2013. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2640/2013
Dosar nr. 8694/120/2012
Şedinţa publică din 9 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 49 din 04 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Dămboviţa a fost condamnat inculpatul P.E., la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
În conformitate cu disp. art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii, s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută arestarea preventivă a inculpatului, iar potrivit art. 88 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată acestuia, timpul reţinerii şi al arestării preventive, începând cu data de 27 mai 2012 la zi.
În latură civilă s-a luat act că nu au fost formulate pretenţii civile în numele şi pentru minorul P.I.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, s-a dispus prelevarea de la inculpat, la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, a probelor biologice, în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul nr. 246/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalului Dămboviţa s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.E., pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen. întrucât, în seara zilei de 26 mai 2012, în jurul orelor 18 - 18:30, a mers împreună cu fiul său, P.C., în vârstă de 15 ani, la magazinul cunoscut sub numele „L.C.", din satul M.V., unde se aflau mai multe persoane şi a consumat două-trei sticle de bere.
În jurul orelor 19:00, a venit în acelaşi local numitul P.V. şi fiul acestuia, P.I. Marius, în vârstă de 14 ani, fratele şi respectiv nepotul inculpatului şi a consumat băuturi alcoolice (vodcă).
Pe fondul consumului de alcool şi al unei stări conflictuale mai vechi - de notorietate în sat - în jurul orelor 21:00, cei doi fraţi au avut o discuţie în contradictoriu, în cursul căreia şi-au adresat reciproc jigniri membrilor familiilor lor, în special persoanelor de sex feminin.
Conflictul a degenerat, inculpatul P.E. l-a lovit de mai multe ori cu pumnii şi picioarele pe fratele său P.V., nicio persoană nu a intervenit cu excepţia minorului P.I.
În urma loviturilor aplicate, P.V. a căzut, dar a reuşit să se ridice, iar în jurul orelor 22:00, acuzând o stare profundă de rău, a plecat către locuinţa sa situată la o distanţă de 500-600 m. de local, fiind sprijinit de fiul său, P.I. şi însoţit, de asemenea, de inculpat şi fiul acestuia.
A reţinut instanţa că, pe tot parcursul drumului, inculpatul a continuat să-şi lovească fratele şi, realizând că acesta se afla într-o stare gravă, a oscilat între a-i acorda primul ajutor sau a solicita sprijin din afară, fiind preocupat numai de situaţia sa de a nu fi tras la răspundere în nici un mod.
Astfel, în jurul orelor 22:00, inculpatul a apelat Serviciul Special 112, însă nu a relatat de incidentul violent pe care îl provocase şi, la scurt timp, a anulat solicitarea iniţială motivând că s-a împăcat cu persoana respectivă.
S-a mai reţinut că, la locuinţa fratelui său, inculpatul a aruncat cu apă asupra acestuia, încercând să-l reanimeze întrucât îşi pierduse cunoştinţa şi apoi, după ce i-a mai aplicat o lovitură, a plecat împreună cu fiul său către casă.
La aproximativ o jumătate de oră, acuzând dureri în zona abdominală, P.V. s-a ridicat din patul în care se aşezase, ajutat de către fiul său şi s-a îndreptat spre holul locuinţei, însă nu a reuşit să părăsească încăperea, prăbuşindu-se în imediata apropiere a uşii şi atunci minorul a cerut ajutor mătuşii sale - P.F. şi bunicii materne V.P. - cea din urmă apelând pentru a treia oară Serviciul 112 şi anunţând decesul victimei P.V.
La sosire, în jurul orelor 01:00 Serviciul de Ambulanţă Dâmboviţa a constatat decesul numitului P.V., fiind sesizate organele de urmărire penală.
Conform raportului medico-legal de necropsie din 18 octombrie 2012, moartea lui P.V. a fost violentă, fiind cauzată de hemoragia internă masivă, consecutivă unui traumatism abdominal cu ruptură de tumoare hepatică, leziunea tanatogeneratoare producându-se prin lovire cu corp dur, la nivelul epigastrului, pe o direcţie de jos în sus, anterior-posterior şi uşor dinspre medial spre lateral, între aceste leziuni şi deces existând legătură de cauzalitate directă.
Totodată, s-a mai menţionat că celelalte leziuni traumatice aflate pe corpul victimei, respectiv: excoriaţii superficiale faciale, laterotoracic drept şi pe ambii genunchi, s-au putut produce cu puţin timp înaintea decesului prin zgâriere sau prin cădere şi lovire de corp sau plan dur şi nu ar fi necesitat îngrijiri medicale.
Pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, însuşite în totalitate de inculpat, respectiv: procesul-verbal de cercetare la faţa locului, planşe fotografice, raportul medical de necropsie şi planşele fotografice anexe, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, procesul-verbal de redare a unor convorbiri SNUAU 112, declaraţiile martorilor M.C., P.G., N.N., S.M.M., P.G., N.C. şi N.E.A., raportul de expertiză medico-legală, care se coroborează cu declaraţiile de recunoaştere a săvârşirii faptei, instanţa a reţinut vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte şi următoarea situaţie de fapt:
În seara zilei de 26 mai 2012, pe fondul consumului de alcool şi al unei stări conflictuale mai vechi, inculpatul a avut o discuţie contradictorie cu fratele său, P.V., pe terasa magazinului „L.C.", din satul M.V., care a degenerat în acte de violenţă, primul aplicând victimei mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele, în urma cărora aceasta a căzut, reuşind însă să se ridice şi cu sprijinul fiului său s-a deplasat spre locuinţa sa. Pe drum a fost însoţită şi de inculpat, care a continuat actele de violenţă, inclusiv la intrarea în curtea şi în locuinţa acesteia şi, dându-şi seama că fratele său şi-a pierdut cunoştinţa, inculpatul a turnat o găleată de apă asupra sa pentru a-şi reveni, însă fără nici un efect.
Deşi a apelat serviciul special 112, inculpatul a încercat să inducă în eroare operatorii cu care a discutat, afirmând că fratele său ar fi condus un tractor, fără a avea permis şi l-a lovit, apoi că a consumat băuturi alcoolice, însă nu e nevoie de ambulanţă şi, ulterior, solicitarea de a fi sesizată poliţia fost anulată de către P.C., care a invocat că cele două persoane s-au certat "ca fraţii", fără a le indica numele şi că aceştia s-au împăcat.
La aproximativ o jumătate de oră de la plecarea inculpatului, P.V. s-a simţit foarte rău, acuzând dureri în zona abdominală şi s-a ridicat din pat cu ajutorul fiului său, încercând să se îndrepte spre holul locuinţei, însă nu a reuşit, prăbuşindu-se imediat. A decedat şi la sosirea Serviciului de Ambulanţă Dâmboviţa, apelat de V.P., mama concubinei victimei, s-a constatat decesul.
Potrivit raportului medico-legal de necropsie întocmit de Serviciul de Medicină Legală, moartea victimei a fost violentă, fiind cauzată de o hemoragia internă masivă, consecutivă unui traumatism abdominal cu ruptură de tumoare hepatică, leziunea tanatogeneratoare producându-se prin lovire cu corp dur, la nivelul epigastrului, pe o direcţie de jos în sus, anterior-posterior şi uşor dinspre medial spre lateral, între aceste leziuni şi deces existând o legătură de cauzalitate directă, condiţionată de afecţiunile patologice preexistente (ciroză hepatică cu hepatocarcinom).
În drept, instanţa a reţinut că fapta inculpatului P.E. care, în seara zilei de 26 mai 2012, a aplicat mai multe lovituri cu pumnul şi picioarele părţii vătămate P.V., una dintre aceste producându-i o ruptură hepatică ce a determinat o hemoragie internă masivă care a condus la decesul victimei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen.
Sub aspectul laturii subiective, instanţa a reţinut că fapta a fost comisă cu praeterintenţie, în privinţa loviturilor şi vătămărilor corporale - inculpatul a acţionat cu intenţie, urmarea mai gravă, constând în moartea victimei, fiindu-i imputabilă pe baza culpei, acesta nu a prevăzut rezultatul letal, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Instanţa a mai reţinut că legătura de cauzalitate dintre leziunile produse de inculpat şi decesul victimei nu poate fi contestată, chiar dacă aceasta din urmă avea o afecţiune patologică preexistentă, deoarece în lipsa actelor de violenţă ale agresorului, moartea celui atacat nu ar fi intervenit la data la care a fost constatată.
La individualizarea pedepsei, instanţa a avut în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv limitele de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei comise, persoana infractorului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Având în vedere că inculpatul a fost judecat după procedura simplificată, conform art. 3201 C. proc. pen., instanţa a procedat la reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de disp. 183 C. pen., acestea fiind cuprinse între 3 ani şi 4 luni şi 10 ani închisoare şi, ţinând seama de gradul de pericol social al infracţiunii comise, care este unul ridicat, de persoana inculpatului, care a mai fost condamnat pentru viol, furt calificat şi violare de domiciliu, în privinţa cărora a intervenit reabilitarea, dar care conturează un anumit tip de personalitate cu orientări spre încălcarea legii penale, s-a apreciat că o pedeapsă de 5 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, este de natură să reprezinte atât o măsură de constrângere, cât şi un mijloc de reeducare şi reinserţia socială a inculpatului, conform art. 52 C. pen.
În latură civilă s-a luat act că nu au fost formulate pretenţii civile în numele şi pentru minorul P.I.
Împotriva acestei hotărâri, inculpatul P.E. a declarat apel, în termen legal, criticând-o ca fiind netemeinică în sensul că pedeapsa aplicată este prea aspră în raport de conduita procesuală sinceră de recunoaştere a faptei comise.
Apelantul a mai arătat că a intervenit reabilitarea pentru condamnările anterioare, că până la momentul săvârşirii prezentei fapte a avut un comportament bun, că are în îngrijire doi copii minori, unul având nevoi speciale, fiind încadrat în categoria persoanelor cu handicap şi că victima a contribuit într-o oarecare măsură la producerea evenimentului.
S-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii şi, pe fond, să se reţină circumstanţe atenuante, cu consecinţa reducerii pedepsei sub limita minimă.
Prin decizia penală nr. 70 din 10 aprilie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.E. arestat preventiv în Penitenciarul Mărgineni, împotriva sentinţei penale nr. 49 din 4 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.
S-a menţinut starea de arest a apelantului-inculpat şi s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi a arestării sale preventive de la 27 mai 2012 la zi.
A fost obligat apelantul-inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Curtea de Apel, examinând hotărârea atacată, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor invocate şi din oficiu, sub toate aspectele, conform art. 371 alin. (2) şi art. 378 C. proc. pen., a constatat că situaţia de fapt, împrejurările şi modalităţile concrete de săvârşire a infracţiunii, precum şi vinovăţia inculpatului au fost temeinic reţinute de instanţa de fond, fiind susţinute de întregul material probator administrat în cauză în cursul urmăririi penale, însuşit în totalitate de apelant, în sensul că, la data de 26 mai 2012, pe fondul consumului de băuturi alcoolice şi al unei stări conflictuale mai vechi, acesta a aplicat în mod repetat lovituri cu pumnii şi picioarele fratelui său, P.V., cauzându-i grave leziuni care au condus la deces.
În drept, s-a constatat că în mod justificat instanţa de fond a reţinut că acţiunea inculpatului întruneşte elementele infracţiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen. întrucât acesta a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte lovirea şi vătămarea corporală a victimei, iar urmarea gravă constând în moartea acesteia s-a produs cu praeterintenţie.
S-a reţinut că mijloacele de probă administrate în cauză respectiv: depoziţiile martorilor audiaţi M.C., P.G., N.N., S.M.M., P.G., N.C. şi N.E.A., raportul medico-legal de necropsie din 18 octombrie 2012 întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Dâmboviţa, se coroborează cu procesul verbal de cercetare la faţa locului, planşele fotografice şi cu declaraţia de recunoaştere a inculpatului, în modalitatea descrisă în actul de acuzare şi au demonstrat fără nici un dubiu vinovăţia apelantului pentru săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii.
Analizându-se hotărârea de condamnare sub aspectul individualizării pedepsei, criticată de inculpat prin motivele de apel, s-a constatat că instanţa de fond a realizat o justă evaluare a criteriilor înscrise în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinând seama de circumstanţele reale în care s-a săvârşit infracţiunea, pericolul social ridicat al faptei comise, antecedentele penale ale inculpatului, precum şi de atitudinea procesuală de recunoaştere a săvârşirii faptei şi de dispoziţiile de art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
Astfel, s-a reţinut că instanţa de fond a ţinut cont de toate aceste criterii, de atitudinea deosebit de violentă pe care inculpatul a manifestat-o faţă de fratele său, de circumstanţa legală a reducerii cu 1/3 a limitelor de pedeapsă prevăzute de textul incriminator, astfel că pedeapsa de 5 ani închisoare cu executare în regim privativ de libertate este just individualizată şi răspunde exigenţelor prev. de art. 52 C. pen., fiind aptă să asigure realizarea funcţiilor preventiv - educative şi de constrângere ale sancţiunii penale.
S-a mai reţinut că, deşi avea cunoştinţă de afecţiunile fratelui său, inculpatul l-a lovit în mod repetat, cu pumnii şi picioarele şi a continuat să-l lovească şi în timp ce era transportat în stare de inconştienţă de fiul acestuia spre locuinţă, ceea ce denotă dispreţul manifestat de inculpat faţă de viaţa persoanei, cea mai importantă valoare ocrotită de legea penală.
În plus, s-a constatat că din conţinutul fişei de cazier judiciar rezultă că inculpatul a mai fost condamnat tot pentru fapte comise cu violenţă (viol, furt calificat şi violare de domiciliu), la pedepse cuprinse între 2 ani şi 4 ani închisoare, ceea ce evidenţiază predispoziţia sa la încălcarea normelor de convieţuire socială, culminând cu actele de violenţă exercitate asupra fratelui său, urmare cărora a intervenit decesul victimei.
Totodată, a fost avut în vedere că împrejurarea potrivit căreia inculpatul a avut o poziţie sinceră, recunoscând şi regretând fapta comisă, nu reprezintă o virtute care să atragă reţinerea circumstanţelor atenuate şi reducerea pedepsei sub limita minimă, aşa cum s-a solicitat, din actele şi lucrările dosarului rezultând că instanţa de fond a valorificat această atitudine procesuală prin reducerea limitelor de pedeapsă cu 1/3, nefiind permis ca aceloraşi împrejurări să li se acorde o dublă valenţă, astfel că pedeapsa de 5 ani închisoare nu este aspră, aşa cum a susţinut apelantul, fiind orientată către limita minimă şi nu se justifică reducerea acesteia întrucât sancţiunea penală ar fi lipsită de eficienţă şi s-ar încuraja atât inculpatul, cât şi posibilii infractori să comită fapte asemănătoare.
În consecinţă, s-a constatat că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, instanţa de fond realizând un echilibru între circumstanţele reale şi personale ale inculpatului şi nu există temei pentru reţinerea circumstanţelor atenuante.
Împotriva deciziei anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.E., fără a indica motivele ce stau la baza promovării căii de atac.
Cu prilejul concluziilor formulate oral în faţa instanţei, apărătorul ales al recurentului inculpat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., criticând hotărârile pronunţate în cauză pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că pedeapsa ce i-a fost aplicată inculpatului este nelegală, în condiţiile judecării cauzei în procedura simplificată prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., dar şi prea aspră, impunându-se reducerea acesteia până la limita de 3 ani şi 4 luni închisoare.
Concluziile formulate de reprezentantul parchetului, de apărătorul recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Examinând recursul declarat prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele care urmează.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede în alin. (21) că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 10 aprilie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În prezenta cauză, se constată că inculpatul P.E. a fost condamnat de instanţa de fond, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen., la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară.
În faţa primei instanţe, acesta a recunoscut comiterea faptei, solicitând să beneficieze de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
Astfel fiind, au fost reţinute în favoarea inculpatului dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., privind beneficiul reducerii cu 1/3 a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, instanţa de fond aplicându-i o pedeapsă de 5 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Totodată, în baza art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
Pedeapsa aplicată inculpatului a fost menţinută de instanţa de prim control judiciar, care a apreciat-o ca fiind temeinică şi legală.
Criticile formulate pe calea prezentului recurs, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., au vizat nelegalitatea pedepsei aplicate inculpatului - susţinându-se în acest sens că pedeapsa nu a fost legal stabilită, ca urmare a aplicării prevederilor art. 3201 C. proc. pen. - dar şi netemeinicia acesteia - solicitându-se reducerea pedepsei, care a fost apreciată ca fiind prea aspră.
Înalta Curte reţine că, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, prin Legea nr. 2/2013 a fost modificat şi pct. 14 al art. 3859 C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, or, în speţă, pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatului, se încadrează în limitele prevăzute de lege, reduse cu o treime (3 ani şi 4 luni - 10 ani închisoare), având în vedere că în sarcina acestuia s-a reţinut săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen., pedepsită cu închisoare de la 5 la 15 ani.
Pe de altă parte, cu referire la criticile dezvoltate de către recurentul inculpat sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a fost aplicată, considerată ca fiind prea aspră, acestea nu pot fi primite, o astfel de situaţie fiind exclusă din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Astfel fiind, pentru argumentele anterior expuse, se constată că, în cauză, că nu poate fi reţinut cazul de casare invocat.
În legătură cu susţinerea apărării în sensul că în favoarea recurentului inculpat ar fi trebuit reţinute dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., Înalta Curte are în vedere că aceasta ar putea fi circumscrisă, eventual, cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., însă nu mai poate fi supusă analizei întrucât, în ce priveşte cazul de casare amintit, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., or, în speţă, verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă că recurentul inculpat şi-a motivat recursul numai oral în ziua judecăţii, invocând numai cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., încălcându-şi, astfel, obligaţia ce-i revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. Ca urmare, faţă de această împrejurare, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen., precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementat de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor ce ar putea fi circumscrise acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condiţiile formale prevăzute de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar trece peste aspectul arătat anterior, se constată că nu poate fi valorificată prin prisma cazului de casare amintit critica referitoare la neretinerea prevederilor art. 73 lit. b) C. pen., având în vedere că prezenta cauză a fost judecată în procedura simplificată, inculpatul recunoscând fapta, astfel cum a fost reţinută în rechizitoriu, în cuprinsul căruia nu se face vorbire despre împrejurarea că ar fi fost provocat şi, mai mult, din probele administrate în cursul urmăririi penale nu rezultă că fapta ar fi fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea victimei.
Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.E.
În temeiul art. 38517 alin. (4) rap. la art. 383 alin. (2) şi art. 381 C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive de la 27 mai 2012 la 9 septembrie 2013.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.E. împotriva deciziei penale nr. 70 din 10 aprilie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive de la 27 mai 2012 la 9 septembrie 2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 150 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2635/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2641/2013. Penal → |
|---|
