ICCJ. Decizia nr. 2648/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2648/2013

Dosar nr. 5483/105/2012

Şedinţa publică din 9 septembrie 2013

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 374 din 16 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, în baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen., traficul de influenţă, faptă din vara anului 2011, a fost condamnat inculpatul L.C.O., la 4 ani închisoare.

În baza art. 86¹ C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 86² C. pen., termenul de încercare s-a compus din durata pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp de 3 ani, în final acesta fiind de 7 ani.

În baza art. 86³ C. pen., s-a dispus că, pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la datele fixate la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor;

- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 359 C. proc. pen. raportat la art. 86⁴ C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. privind neîndeplinirea cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere care atrag revocarea suspendării executării sub supraveghere.

A fost obligat inculpatul la 2.150 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul nr. 178/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului L.C.O., pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, fiind reţinută următoarea situaţie de fapt:

La data de 16 august 2011, S.G.A. a formulat denunţ prin care sesiza faptul ca primarul oraşului Sinaia, O.V., a pretins, prin intermediul lui L.C.O., de la B.N. şi B.A., administratori la SC C.G. SRL Bucureşti, suma de 50.000 euro pentru aprobarea coeficientului de utilizare a terenului.

În cursul anului 2009, SC C.G. SRL, prin administrator B.N., a achiziţionat o suprafaţă de teren de 2.216 mp în oraşul Sinaia, cartierul C. (a se vedea contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 4 iunie 2009). Tranzacţia a fost efectuată prin intermediul uneia dintre societăţile comerciale administrate de S.G.A., respectiv SC T. SRL Comarnic sau SC T.I. SRL Comarnic. Din luna iunie 2009, a fost numit administrator la SC C.G. SRL, alături de B.N., şi fiul acestuia, B.A.

Întrucât terenul situat în oraşul Sinaia a fost achiziţionat de către SC C.G. SRL în scopul construirii unui hotel, în vara anului 2011, B.N. şi B.A. s-au hotărât să demareze procedurile în acest sens. În consecinţă, B.N. l-a întrebat pe denunţătorul S.G.A. dacă cunoaşte vreo persoană din cadrul Primăriei Sinaia care putea să-i ofere unele detalii tehnice referitoare la amplasamentul construcţiei care urma să fie efectuată. Astfel, denunţătorul anterior menţionat a luat legătura cu inculpatul L.C.O., şeful Serviciului Urbanism din cadrul Primăriei Sinaia, căruia i-a făcut cunoscută intenţia numiţilor B.N. şi B.A. de a construi un hotel cu o suprafaţă desfăşurată de aproximativ 5.000 mp. Inculpatul i-a spus denunţătorului că „suprafaţa hotelului este prea mare raportat la suprafaţa terenului şi că, în această situaţie, «trebuie discutat cu primarul»” (a se vedea declaraţia denunţătorului S.G.A.).

Ulterior, într-o zi de la sfârşitul lunii iulie sau începutul lunii august, a avut loc o întâlnire între inculpatul L.C.O., S.G.A. şi B.N., la o terasă din incinta Complexului B.S.C. din municipiul Bucureşti, împrejurare în care cel ultim menţionat i-a făcut cunoscut învinuitului că doreşte să construiască un hotel pe terenul deţinut în oraşul Sinaia. L.C.O. i-a explicat numitului B.N., în prezenţa denunţătorului, procedura care trebuie urmată în vederea realizării construcţiei, spunându-i că „în zona respectivă există interdicţie de construire până la întocmirea unui P.U.D. (Plan Urbanistic de Detaliu) sau P.U.Z. (Plan Urbanistic Zonal)”, fapt pentru care „obţinerea documentaţiei construirii hotelului respectiv depinde doar de primarul O.V., întrucât acesta trebuie să introducă pe ordinea de zi a Consiliului Local un proiect de hotărâre de aprobare a documentaţiei suplimentare P.U.D. sau P.U.Z. prin care se modifica C.U.T.-ul (Coeficient de Utilizare al Terenului) existent în Planul Urbanistic General (P.U.G.)”. Totodată, inculpatul a afirmat „voi discuta cu primarul aceste aspecte, însă i-am făcut cunoscut că primarul în mod sigur îi va pretinde o sumă de bani în schimbul acestui serviciu”, (a se vedea declaraţia lui L.C.O.).

Aşa cum a reieşit din declaraţia denunţătorului S.G.A., care a fost prezent la discuţia dintre inculpat şi B.N., acesta din urmă, urmare a afirmaţiilor făcute de inculpat, a precizat că, dacă pretenţiile primarului sunt onorabile «le onorăm, dacă nu, ne retragem» (a se vedea declaraţia denunţătorului S.G.A.).

Cu prilejul aceleiaşi întâlniri, B.N. a precizat că ar intenţiona să cumpere sau să concesioneze un teren învecinat cu terenul care-i aparţine, teren cu privire la care denunţătorul avea bănuiala că ar aparţine Primăriei Sinaia, fapt pentru care inculpatul şi-a arătat disponibilitatea de a verifica situaţia juridică a respectivului teren.

După ce a avut loc această întâlnire, B.N. i-a făcut cunoscute fiului său, B.A., aspectele discutate cu acel prilej.

După ceva timp, tot în vara anului 2011, a avut loc o nouă întâlnire între L.C.O., denunţătorul S.G.A., precum şi numiţii B.N. şi B.A., de această dată în oraşul Sinaia, pe terasa Hotelului N.M., situat vis-a-vis de primărie.

Cu această ocazie, s-au purtat „discuţii tehnice” referitoare la executarea construcţiei hotelului şi, totodată, L.C.O. le-a făcut cunoscut numiţilor B.N. şi B.A. că discutase cu primarul O.V. despre proiectul ce urma să fie derulat de către aceştia şi a afirmat că primarul „a precizat că pot demara procedurile în vederea obţinerii autorizaţiilor, că îi va ajuta să le obţină, dar a pretins suma de 50.000 euro în schimbul acestor servicii (a se vedea declaraţiile martorilor B.A., B.N., S.G.A. şi declaraţia lui L.C.O.).

La auzul sumei de 50.000 euro pretinse, B.A. a afirmat „a înnebunit primarul”, după care l-a întrebat pe inculpat: „pentru ce trebuie să dau efectiv aceşti bani?”. Ca atare, inculpatul a răspuns că „suma pretinsă este atât pentru aprobarea autorizaţiilor de construcţie, cât şi pentru facilitarea concesiunii sau vânzării terenului primăriei, vecin cu terenul domnilor B.”.

După ce li s-a pretins de către L.C.O. suma de 50.000 euro, B.N. şi B.A. au fost de acord „în principiu” şi au precizat că, în eventualitatea în care vor remite suma pretinsă, „vom da banii în tranşe”. Cu aceeaşi ocazie, L.C.O. le-a „sugerat” celor doi „să meargă să discute direct cu primarul O.V.”.

După o perioadă de câteva zile de la această întâlnire, inculpatul l-a contactat telefonic pe denunţătorul S.G.A. şi i-a solicitat o întrevedere. Astfel, cei doi s-au întâlnit la o cofetărie din oraşul Câmpina, împrejurare în care L.C.O. i-a spus denunţătorului că suma de 50.000 euro este doar pentru obţinerea autorizaţiilor de construire, nu şi pentru concesionarea terenului învecinat cu terenul numiţilor B.N. şi B.A., afirmând că primarul i-a „sublimat” acest fapt.

De asemenea, pentru a le întări numiţilor B.N. şi B.A. convingerea că discutase cu primarul oraşului Sinaia despre autorizarea construcţiei ce urma să fie efectuată de aceştia şi că suma de bani pretinsă era pentru primar, L.C.O. i-a solicitat primarului oraşului Sinaia, O.V., să-l primească în audienţă pe B.A., despre care a afirmat că „are o problemă legată de urbanism, de obţinere a unei autorizaţii de construire”. Cu toate că primarul i-a spus lui L.C.O. că problema respectivă poate fi discutată cu funcţionarii din cadrul Serviciului urbanism, inculpatul a insistat ca acesta să-l primească în audienţă pe B.A. Astfel, B.A. a fost înscris în audienţă pentru data de 18 august 2011.

Întrucât la această dată inculpatul era plecat în concediu în străinătate, acesta a stabilit cu denunţătorul S.G.A. să-l însoţească pe B.A. la Primăria oraşului Sinaia pentru a fi primit în audienţă de primar.

Astfel, în ziua de 18 august 2011, în jurul orelor 12:00, denunţătorul S.G.A. s-a întâlnit cu B.A. în oraşul Sinaia, la terasa Hotelului N.M.

În cadrul discuţiilor purtate de aceştia, discuţii interceptate şi înregistrate în baza autorizaţiei emise de Tribunalul Bucureşti, denunţătorul i-a făcut cunoscut lui B.A. că L.C.O. i-a spus că suma de 50.000 euro trebuie dată doar în schimbul obţinerii autorizaţiilor de construire, nu şi în schimbul facilitării concesionării, afirmând „(...)M-a căutat L.C.O. atunci când te-am sunat, ştii?”, „Să subliniez că ăia cincizeci de mii sunt doar pentru partea cu terenul ăsta, nu şi pentru concesiune”.

În acelaşi context, B.A. a precizat că va da suma pretinsă doar dacă i se va facilita şi concesionarea terenului învecinat cu terenul său, afirmând „(...)da îi dau cincizeci de mii dar să-mi dea şi terenul acela de acolo”. De asemenea, fiind convins de faptul că suma pretinsă era destinată primarului O.V., cu atât mai mult cu cât i se stabilise şi o audienţă la acesta, B.A. l-a întrebat pe denunţător dacă, în mod sigur, i se va rezolva favorabil problema, spunând „(...)Facem, mă, ceva cu ăsta (n.n. primarul oraşului Sinaia) sau (...) doar pierdem vremea „E, doar nu-şi închipuie că vin cu banii?”. În continuare, a precizat că va discuta cu primarul şi nu-i va da toţi banii o dată, afirmând textual: „Oricum eu, eu o să (...) să văd cât scot cu el. Oricum nu-i dau toţi banii o dată!”. Denunţătorul a precizat, având în vedere cele spuse de B.N. cu prilejul primei întâlniri, că este posibil ca primarul să ştie că nu va primi banii într-o singură tranşă, spunând: „Păi, bă, asta cred că ştie că i-a zis (n.n. lui L.C.O.) taică-tău de data trecută”. Apoi, S.G.A. şi B.A. au intrat în sediul Primăriei Sinaia, unde, în timp ce acesta din urmă a fost primit în audienţă de primar în biroul acestuia, denunţătorul a mers la Biroul Urbanism de unde a ridicat certificatul de urbanism solicitat de către cel ultim menţionat.

După ce a ieşit din biroul primarului, B.A., împreună cu denunţătorul S.G.A., au părăsit sediul Primăriei Sinaia şi au mers tot la terasa hotelului situat vis-a-vis de primărie. în cadrul dialogului purtat, cel prim menţionat i-a făcut cunoscut celui ultim menţionat că a discutat cu primarul despre faptul că intenţionează că construiască un hotel în oraşul Sinaia, însă nu a vorbit cu acesta nimic referitor la vreo sumă de bani, afirmând textual: „(...)L-am învârtit (n.n. pe primar) cum vreau eu. N-am vorbit nimic de bani, deci n-am discutat nimic", „l-am zis că (...) noi vrem să ne stabilizăm pe zonă, pentru o perioadă mai lungă de timp”.

În contextul aceleiaşi discuţii, S.G.A. a afirmat că primarul nu a făcut nicio referire la bani pentru că nu discută în mod direct această problemă, ci doar prin intermediul lui L.C.O., spunând „Nu e prost, mă! Nu e prost, nu discută cu tine, direct, mă! îl aşteaptă pe L.C.O.”, iar B.A. a precizat că primarul i-a spus că vor ţine legătura prin intermediul inculpatului, afirmând textual: „Păi, dacă aşa mi-a spus, că: «Să discutăm eu (....) ă (...) că (...) O (...) ţinem legătura prin L.C.O. când vine el» că nu ştiu ce" (a se vedea procesul-verbal din 6 septembrie 2011, de redare în formă scrisă a conţinutului dialogului ambiental purtat de către S.G.A. cu B.A. la data de 18 august 2011).

Imediat după ce s-a despărţit de S.G.A., B.A. l-a sunat pe tatăl său, B.N., căruia i-a făcut cunoscut că a fost în audienţă la primarul O.V., însă nu s-a purtat nicio discuţie referitoare la suma de bani pretinsă de L.C.O., afirmând textual: „Uite, am plecat de la ăsta”, „N-am discutat partea aia (n.n. despre suma de 50.000 euro) cu el deloc” (a se vedea procesul-verbal din 30 august 2011 de redare în formă scrisă a conţinutului convorbirii telefonice purtate de B.A. cu B.N. la data de 18 august 2011).

De asemenea, după ce s-a despărţit de B.A., denunţătorul S.G.A. i-a trimis un mesaj tip SMS lui L.C.O., cu următorul conţinut: „Băi şefu am intrat la măria sa şi am rezolvat tot. N-am înţeles nimic. Dă-mi un ţâr când vii în ţară”, însă nu a primit niciun răspuns (a se vedea procesul-verbal din 30 august 2011, de redare în formă scrisă a conţinutului comunicărilor telefonice purtate de S.G.A. cu L.C.O. la data de 18 august 2011.

La sfârşitul lunii august 2011, L.C.O. s-a întors din concediu şi, în seara de 12 septembrie 2011, acesta l-a contactat telefonic pe denunţătorul S.G.A., căruia i-a spus că primarul nu mai doreşte să primească banii, afirmând textual: „Uite am reuşit acum să vorbesc. Vezi că nu (...) a picat aia. Nu mai ştiu, nu ştiu de ce, dar a zis să-şi dea drumul la treabă şi aşa cum i-a dat ăla”„Să-şi dea drumul la treabă aşa cum şi-a luat certificat şi a picat aia ce (...) nu ştiu de ce. Mi-a zis «Gata, nu mai facem, nimic»”, „A zis că i s-a părut când a venit, prea îl întreba nu ştiu cum”. Totodată, cei doi au stabilit să se întâlnească într-una din zilele următoare pentru a discuta detaliat această problemă.

A doua zi, denunţătorul l-a sunat pe B.A. şi i-a relatat discuţia pe care o avusese cu L.C.O., spunând „M-a sunat L.C.O. aseară (...)”, „(...)să-mi zică că a picat treaba”. În acelaşi context, B.A. i-a făcut cunoscut denunţătorului că este nemulţumit de faptul că în certificatul de urbanism eliberat de Primăria oraşului Sinaia sunt prevăzute taxe foarte mari, precum obligativitatea obţinerii unor avize suplimentare. Astfel, B.A. a afirmat: „Bă, mi-a scris acela nişte chestii în certificatul acela de urban, de mi-am pus mâinile în cap”, „taxele pe care ţi le cer nu sunt reglementate de lege?”, „deci ideea este că (...) ideea este că mi-a cerut însumând cred că vreo nouă la sută?”, „(...)din valoarea investiţiei, taxă de înfrumuseţare oraş, taxă specială de drum, trei virgulă cinci la sută, taxă de înfrumuseţarea oraşului trei virgulă cinci la sută” (a se vedea procesul-verbal din 5 mai 2012 de redare în formă scrisă a conţinutului convorbirilor telefonice purtate de L.C.O. şi S.G.A. la 12 septembrie 2011, ora 18:25:37 precum şi de B.A. cu S.G.A. la data de 13 septembrie 2011).

În ziua de 14 septembrie 2011, denunţătorul S.G.A. s-a întâlnit cu L.C.O. pe terasa Hotelului N.M. din Sinaia, ocazie cu care cel prim menţionat i-a spus celui ultim menţionat că a fost sunat de B.A., care i-a spus că taxele menţionate în certificatul de urbanism sunt foarte mari. Inculpatul a specificat că aşa sunt taxele pentru investitorii care nu sunt locuitori ai oraşului Sinaia. Totodată, L.C.O. a afirmat că i s-a reproşat de către primarul O.V. faptul că i-a trimis în audienţă pe denunţător şi B.A. şi a mai spus că a „picat” înţelegerea cu primarul, deoarece acesta ar fi devenit suspicios. Astfel, învinuitul a afirmat: „ Zice «Mi i-ai trimis p-ăia să mă (...) Să mă asculte, să mă(...)» Ce ai, mă? Zice: «Eu ştiam cine vine la tine? E un prieten de-al meu, care vine cu proprietarul(...) proprietarul”, „Şi el zice: «Vorbea tare şi mai era unul la uşă»(...)”, „Da. Zice: «Mai era unul la uşă care cred că înregistra sau nu ştiu ce făcea»(...)”.

În contextul aceleiaşi discuţii, L.C.O. i-a spus lui S.G.A. că, pentru a fi înlăturată suspiciunea primarului, ar fi bine venită o recomandare din partea fratelui numitului D.P., colaborator al SC C.G. SRL Bucureşti (a se vedea procesul-verbal din 11 octombrie 2011, de redare în formă scrisă a conţinutului dialogului ambiental purtat de S.G.A. şi L.C.O. la 14 septembrie 2011, precum şi declaraţia lui S.G.A.).

Situaţia de fapt, astfel cum a fost expusă mai sus, a rezultat din probatoriile administrate în cauză: denunţul formulat de S.G.A., proces-verbal de consemnare a actelor premergătoare din data de 7 iunie 2012, proces-verbal din 5 mai 2012, de redare în formă scrisă a cinci convorbiri telefonice, din 12 septembrie 2012, 13 septembrie 2012 şi 14 septembrie 2012, proces-verbal din 30 august 2011, de redare în formă scrisă a conţinutului a şapte convorbiri telefonice, din 17 august 2011 şi 18 august 2011, procesele-verbale, de redare în formă scrisă a conţinutului dialogului ambiental purtate, declaraţii olografe ale denunţătorului S.G.A., declaraţie martor S.G.A., declaraţii olografe ale învinuitului L.C.O., declaraţie învinuit L.C.O., declaraţii olograf martori B.A., B.N., declaraţii martori B.A.,B.N., G.C.C., O.V., copie contract de vânzare-cumpărare autentificat din 4 iunie 2009, copie certificat de urbanism din 9 august 2011, suporturile optice, conţinând comunicări, convorbiri telefonice şi purtate în mediul ambiental administrate ca mijloace de probă, conform art. 911 şi urm. C. proc. pen.

La termenul de judecată din data de 9 octombrie 2012, în faţa instanţei de judecată, până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul a declarat personal că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, arătând că doreşte să beneficieze de dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen.

Totodată, din analiza actelor şi lucrărilor, potrivit principiului libertăţii de apreciere a probelor în scopul aflării adevărului, instanţa a reţinut pe baza acestora că, atât sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv, infracţiunile de trafic de influenţă, prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, au existat aşa cum au fost reţinute prin rechizitoriu şi acestea constau în aceea că, în baza unei rezoluţii infracţionale unice şi a unei înţelegeri prealabile, inculpatul, în cursul lunii august 2011, prevalându-se de influenţa sa pe lângă primarul O.V., a pretins de la B.N. şi B.A., administratori la SC C.G. SRL Bucureşti, suma de 50.000 euro, susţinând că această sumă de bani a fost solicitată de primar, în schimbul eliberării autorizaţiilor de construire pentru un hotel în oraşul Sinaia.

Pentru aceste fapte, tribunalul a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 4 ani închisoare.

La individualizarea pedepsei, instanţa a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv dispoziţiile părţii generale ale C. pen., limitele minime şi maxime le textului incriminator, gradul de pericol social al faptei comise şi persoana inculpatului. Având în vedere aceste criterii, tribunalul a constatat că gradul de pericol social a fost ridicat, motiv pentru care a aplicat o pedeapsă cu închisoarea.

Faţă de situaţia inculpatului, care nu a mai comis nicio infracţiune până la acest moment şi, totodată, ţinând cont de poziţia sa procesuală în sensul că a recunoscut şi a regretat cele întâmplate, tribunalul s-a orientat spre limita minimă a textului de lege incriminator cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen.

De asemenea, ţinând cont de persoana inculpatului, care este la prima abatere, are studii superioare şi un loc stabil de muncă, instanţa de fond a apreciat că scopul preventiv educativ al pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen. poate fi atins şi fără executarea pedepsei în regim privativ de libertate.

În consecinţă, având în vedere cele reţinute, tribunalul, în baza art. 86¹ C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, iar în baza art. 86² C. pen., termenul de încercare s-a compus din durata pedepsei ce i s-a aplicat inculpatului, la care s-a adăugat un interval de timp de 3 ani.

Împotriva sentinţei penale nr. 374 din 16 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi inculpatul L.C.O.

Prima critică formulată de procuror prin motivele scrise şi depuse la dosar au vizat faptul că, în cauză, nu i-au fost interzise inculpatului, atât ca pedepse complementare, cât şi ca pedepse accesorii, drepturile de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, precum şi acela de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a exercita o activitate de natura aceleia de care s-a folosit la comiterea infracţiunii.

Ce-a de a doua critică s-a referit la modalitatea de individualizare a executării pedepsei, care, în opinia procurorului, este prea blândă, având în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen. şi condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzute de art. 86¹ alin. (1) C. pen.

S-a susţinut că se impunea aplicarea unei pedepse cu executare în regim de detenţie, arătându-se că, deşi instanţa de fond a motivat individualizarea modalităţii de executare a pedepsei invocând anumite circumstanţe personale ale inculpatului, nu a avut în vedere şi faptul că acesta a încercat să profite de funcţia deţinută în scopul de a se îmbogăţi fără justă cauza cu o suma considerabila de bani (50.000 euro), în detrimentul comunităţii pe care era obligat să o deservească cu bună-credintă.

S-a arătat că faptele de corupţie săvârşite de persoane cu funcţii de conducere în instituţii publice sunt fapte foarte grave, au o rezonanţă deosebită în comunitate şi necesită o reacţie fermă din partea autorităţilor, iar lipsa unei astfel de reacţii ar avea inevitabil un impact negativ în legătură cu modalitatea realizării actului de justiţie.

S-au formulat concluzii de admitere a apelului parchetului şi înlăturare a aspectelor de netemeinicie învederate, în sensul aplicării unei pedepse cu executare în regim privativ de libertate.

Apelantul-inculpat L.C.O., prin apărătorul său, a criticat sentinţa sub aspectul individualizării pedepsei, respectiv a cuantumului acesteia. S-a susţinut că, dacă se va analiza primul act din dosar, respectiv denunţul, se va observa că denunţătorul este o terţă persoană interpusă între inculpat şi familia B. S-a arătat că, la momentul când s-a făcut denunţul, acesta nu îl privea pe inculpatul L.C.O. S-a mai arătat că, la data de 16 august 2011, s-a formulat denunţul, iar din rezoluţia din 8 iunie 2012 rezultă că nicio clipă inculpatul nu a pretins suma de 50.000 euro, ci a spus că „edilul a pretins această sumă”. S-a susţinut că, deşi inculpatul nu se face vinovat în totalitate, el a înţeles ca în faţa instanţei de fond să se prevaleze de dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen., însă pedeapsa aplicată este mult prea aspră în raport de fapta şi persoana inculpatului-apelant.

Prin decizia penală nr. 6 din 16 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti şi de inculpatul L.C.O., împotriva sentinţei penale nr. 374 din 16 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova.

A fost desfiinţată, în parte, în latură penală, sentinţa primei instanţe, în sensul că a fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului L.C.O., de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare.

S-a menţinut dispoziţia privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere prevăzută de art. 86¹ C. pen. şi s-a redus termenul de încercare la 5 ani.

În temeiul dispoziţiilor art. 71 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., iar potrivit art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea acesteia pe durata termenului de încercare.

Conform art. 65 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani, ce se execută în condiţiile prevăzute de art. 66 C. pen.

Cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Curtea de apel, examinând sentinţa apelată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, în limitele prevăzute de art. 371 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a constatat că instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt corectă, evaluând corespunzător materialul probator administrat în cauză, cu respectarea dispoziţiilor art. 62, art. 63 şi art. 69 C. proc. pen., pe baza căruia a stabilit fără echivoc împrejurările comiterii faptei, încadrarea juridică dată acesteia şi vinovăţia inculpatului.

S-a reţinut că judecata a avut loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ca urmare a declaraţiei inculpatului de recunoaştere în totalitate a faptei reţinute în actul de sesizare a instanţei, declaraţie dată conform dispoziţiilor art. 320¹ alin. (2) C. proc. pen.

Aşadar, s-a constatat că, prin coroborarea materialului probator administrat, respectiv denunţul formulat de S.G.A., procesul-verbal de consemnare a actelor premergătoare din data de 7 iunie 2012, proces-verbal din 5 mai 2012, de redare în formă scrisă a cinci convorbiri telefonice, din 12 septembrie 2012, 13 septembrie 2012 şi 14 septembrie 2012, procesul-verbal din 30 august 2011, de redare în formă scrisă a conţinutului a şapte convorbiri telefonice, din 17 august 2011 şi 18 august 2011, procesele-verbale de redare în formă scrisă a conţinutului dialogului ambiental purtate, declaraţii olografe ale denunţătorului S.G.A., declaraţie martor S.G.A., declaraţii olografe ale învinuitului L.C.O., declaraţie învinuit L.C.O., declaraţii olograf martori B.A., B.N., declaraţii martori B.A., B.N., G.C.C., O.V., copie contract de vânzare-cumpărare autentificat din 4 iunie 2009, copie certificat de urbanism din 9 august 2011, suporturile optice, conţinând comunicări, convorbiri telefonice şi purtate în mediul ambiental administrate că mijloace de; proba, conform art. 911 şi urm. C. proc. pen., în mod corect s-a reţinut şi rezultă că, în cursul lunii august 2011, inculpatul L.C.O., prevalându-se de influenţa sa pe lângă primarul O.V., a pretins pentru acesta de la martorii B.N. şi B.A., administratori ai SC C.G. SRL Bucureşti, suma de 50.000 euro, în schimbul eliberării autorizaţiei de construire pentru un hotel în oraşul Sinaia.

S-a mai reţinut că, pe baza aceluiaşi material probator administrat, faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată i s-a dat o încadrare juridică legală, în prevederile art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Referitor la conţinutul infracţiunii reţinute, criticat în subsidiar de inculpat, instanţa de apel a relevat că, în cazul infracţiunii de trafic de influenţă, elementul material constă în acţiunea de traficare a influenţei, care se poate realiza prin primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori prin acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în vederea determinării unui funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

S-a reţinut că infracţiunea de trafic de influenţă se consumă în momentul în care făptuitorul, care are sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public sau funcţionar, pretinde sau primeşte bani sau alte foloase ori acceptă promisiunea unor foloase sau daruri, pentru a-l determina pe acel funcţionar public sau funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Totodată, s-a avut în vedere că pentru consumarea infracţiunii nu are relevanţă dacă a avut loc sau nu intervenţia pe lângă funcţionar ori dacă acesta a exercitat ori nu actul determinat ce intră în atribuţiile sale de serviciu şi nici dacă făptuitorul a avut sau nu vreun folos de pe urma infracţiunii.

În speţă, s-a constatat că este incontestabil faptul că inculpatul a pretins suma de bani menţionată pentru rezolvarea unor probleme ale martorilor B.N. şi B.A., în afara cadrului legal, neavând relevanţă pentru existenţa infracţiunii dacă banii au fost pretinşi pentru el sau pentru altul şi nici dacă a avut sau nu vreun folos de pe urma infracţiunii, în condiţiile în care textul de lege al art. 257 alin. (1) C. pen. incriminează pretinderea de bani sau alte foloase pentru sine sau pentru altul, astfel că acest aspect criticat în subsidiar de inculpat s-a apreciat că nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte temeinicia hotărârii, cu referire la individualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare, criticată atât de procuror, cât şi de inculpat, din perspective diferite, dar analizată şi de instanţa de control judiciar din oficiu, s-a reţinut că este de netăgăduit că infracţiunea comisă de apelantul inculpat are un pericol social generic însemnat, conferit de limitele pedepselor stabilite de legiuitor cuprinse între 2 ani şi 10 ani închisoare [între un an şi 4 luni şi 6 ani şi 4 luni închisoare prin aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen.], dar, în concret, circumstanţele de fapt efective în care acţiunea cu caracter infracţional a fost desfăşurată de inculpat, nu ating un asemenea grad ridicat, care să necesite aplicarea unei pedepse peste cuantumul mediu al pedepsei prevăzute de lege.

S-a reţinut că individualizarea pedepselor presupune atât analizarea aspectelor defavorabile, cât şi a celor favorabile inculpaţilor, precum şi a tuturor celorlalte criterii stabilite de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), care se referă la împrejurările săvârşirii faptei, gravitatea acesteia dată de urmările produse ori care s-ar fi putut produce, dar şi cele cu caracter personal ce ar putea determina atenuarea sau agravarea răspunderii penale.

A fost avut în vedere că pedeapsa stabilită pentru fiecare infracţiune trebuie în acelaşi timp individualizată pentru a răspunde principiului proporţionalităţii în sensul unui raport echitabil şi echilibrat între fapta comisă şi răspunderea penală şi a unei corecte, necesare şi corespunzătoare adecvări a pedepsei la scopul legii penale, în condiţiile prevăzute de art. 52 C. pen.

S-a reţinut că pedeapsa, ca măsură de constrângere, are, pe lângă scopul său represiv, şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi referitor la comportamentul infractorului care trebuie astfel să se convingă că nerespectarea legii presupune pedepsirea sa şi să evite în viitor comiterea unor alte fapte antisociale.

În aceşti termeni, instanţa de apel a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracţiunea de trafic de influenţă, în contextul concret al cauzei şi în prezenţa datelor ce caracterizează persoana inculpatului, este una excesivă. S-a reţinut că gradul de pericol social al faptei săvârşite, privit prin prisma mobilului şi scopului acesteia, precum şi informaţiile ce circumstanţiază persoana inculpatului nu justifică aplicarea unei pedepse de 4 ani închisoare.

În acest sens, s-a observat că argumentul principal care a stat la baza dozării acestei pedepse şi care este invocat de procuror pentru majorarea ei, este acela al mobilului şi scopului pentru care inculpatul a comis faptă, respectiv de a fi încercat să profite de funcţia deţinută în scopul de a se îmbogăţi fără justă cauză cu o sumă considerabilă de bani (50.000 euro). S-a apreciat că acest argument nu numai că este greşit, dar el nu este susţinut de niciunul dintre mijloacele de probă administrate în cauză.

Astfel, s-a constatat că această cauză s-a constituit ca urmare a denunţului formulat de S.G.A. la data de 16 august 2011, prin care sesiza faptul că primarul oraşului Sinaia a pretins de la martorii B.N. şi B.A. o sumă de bani pentru a îndeplini anumite acte ce ţineau de atribuţiile sale de serviciu. După această dată, până la data de 8 iunie 2012, când s-a început urmărirea penală faţă de L.C.O., întreaga activitate de cercetare a vizat documentarea şi probarea faptei sesizate de denunţător, respectiv a pretinsei activităţi infracţionale a primarului. Fiindcă această pretinsă faptă nu s-a putut proba, organul de urmărire penală, după aproape un an, a început urmărirea penală şi a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului pentru infracţiunea de trafic de influenţă. A fost avut în vedere că, în tot acest interval de timp, nu s-a reţinut şi niciunul din mijloacele de probă administrate în cauză nu confirmă că inculpatul L.C.O. a pretins vreo sumă de bani sau vreun folos pentru el şi, cu toate acestea, în actul de sesizare se concluzionează, pentru a accentua gravitatea faptei inculpatului, că suma de 50.000 euro a fost pretinsă pentru el şi nu pentru primar. În acest sens, s-a reţinut că, atât declaraţiile persoanelor audiate (denunţător, martori şi inculpat), cât şi conţinutul discuţiilor telefonice şi ambientale, legal interceptate, relevă nu numai că inculpatul nu a pretins suma de bani pentru el, dar şi că toate discuţiile şi acţiunile sale nu s-au circumscris unui asemenea scop. A fost avut în vedere că acesta a comis fapta certă de trafic de influenţă doar cu scopul de a ajuta o persoană, pe denunţătorul S.G.A., pe care o cunoştea de circa 15 ani, fără a lăsa să se înţeleagă că urmăreşte obţinerea vreunui folos pentru sine.

De asemenea, s-a constatat că în actul de sesizare se susţine greşit, chiar contradictoriu, când se motivează soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de B.N. şi B.A. pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, în sensul că inculpatul a avut iniţiativa săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, deşi în expozitivul aceluiaşi act se reţine, şi probele o confirmă, că aceşti martori au fost cei interesaţi de purtarea unor discuţii pentru obţinerea informaţiilor şi actelor necesare în afara cadrului formal, legal. S-a reţinut că, în acest sens, au şi făcut demersurile clare în vederea identificării unei persoane care să le poată oferii aceste informaţii şi, în principal, să le faciliteze o legătură cu persoana care putea decide în legătură cu interesul acestora, în speţă primarul şi au cerut şi înţeles să aibă mai multe întâlniri cu inculpatul în afara sediului primăriei, scopul acestor întâlniri fiind unul singur, dovedit de altfel, de a discuta şi aspecte care nu se circumscriu normei legale. În consecinţă, s-a apreciat că nu i se poate imputa inculpatului iniţierea săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă.

Or, în asemenea circumstanţe, s-a reţinut că nu se poate merge cu gradarea vinovăţiei inculpatului peste mediu, cum a hotărât instanţa de fond sau spre un maxim, cum se solicită prin apelul declarat de procuror, după ce timp de un an cercetarea în această cauză nu l-a vizat pe inculpat, s-a dovedit că nu el este cel care a iniţiat activitatea specifică traficului de influenţă şi nu a urmărit obţinerea pentru sine a vreunei sume de bani sau vreun folos.

Pe de altă parte, s-a constatat că datele care circumstanţiază persoana inculpatului nu converg către o înăsprire a sancţiunii, acesta fiind integrat social şi familial, beneficiază de caracterizări favorabile din partea foştilor colegi de serviciu, are studii universitare şi postuniversitare, este căsătorit, are un copil minor, iar pe tot parcursul procesului penal a manifestat o atitudine sinceră, recunoscându-şi vinovăţia. În plus, s-a constatat că starea de sănătate a inculpatului este afectată, fiind diagnosticat cu „hepatită virală cu VHA forma incterică”.

Pentru toate aceste considerente şi, în special, cele privind buna conduită manifestată de inculpat înaintea săvârşirii infracţiunii şi atitudinea constant sinceră arătată pe tot parcursul procesului, instanţa de apel a apreciat că se justifică coborârea pedepsei aplicate inculpatului spre un cuantum proporţional cu gravitatea faptei şi cu persoana inculpatului şi care să fie în măsură să asigure realizarea scopului şi funcţiilor pedepsei prevăzute de art. 52 C. pen., o pedeapsă de 3 ani închisoare fiind justă şi echitabilă. S-a considerat că, în acest fel, se dă eficienţa cuvenită şi dispoziţiilor art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. privind reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă în cazul recunoaşterii vinovăţiei.

Apreciind că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privarea de libertate a inculpatului, având în vedere lipsa antecedentelor penale şi conduita bună adoptată de acesta după săvârşirea infracţiunii, instanţa de apel a menţinut modalitatea de individualizare a executării pedepsei stabilită de instanţa de fond.

În ce priveşte critica adusă sentinţei de procuror, privind neaplicarea pedepsei complementare şi a pedepsei accesorii inculpatului, instanţa de apel a apreciat că, în raport de gravitatea faptei şi de împrejurările de fapt reţinute, se justifica aplicarea pedepselor complementară şi accesorie numai în ceea ce priveşte interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales) şi lit. b) C. pen., nu şi în ceea ce priveşte interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen., având în vedere că inculpatul L.C.O. nu a fost trimis în judecată şi nu s-a reţinut că a săvârşit infracţiunea folosindu-se de funcţia pe care o deţinea.

Împotriva deciziei penale nr. 6 din 16 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti şi inculpatul L.C.O.

Criticile formulate de parchet au vizat greşita individualizare a pedepsei, în ceea ce priveşte cuantumul acesteia, dar şi modalitatea de executare, solicitându-se pe această cale aplicarea pedepsei de 4 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie. Totodată, a fost criticată şi neaplicarea pedepsei complementare prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen.

Inculpatul L.C.O., prin apărătorul ales, a solicitat să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 74 lit. a) şi c) C. pen., cu consecinţa reducerii pedepsei stabilite de către instanţa de apel. Pe calea motivelor scrise de recurs, s-a solicitat şi schimbarea modalităţii de executare a pedepsei, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 81 C. pen.

Înalta Curte, examinând recursurile declarate prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea nu sunt fondate pentru considerentele care urmează.

Situaţia de fapt reţinută de instanţa de prim control judiciar este în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără dubiu, că inculpatul a săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în cursul lunii august 2011, prevalându-se de influenţa sa pe lângă primarul O.V., a pretins pentru acesta de la martorii B.N. şi B.A., administratori ai SC C.G. SRL Bucureşti, suma de 50.000 euro, în schimbul eliberării autorizaţiei de construire pentru un hotel în oraşul Sinaia, de altfel inculpatul recunoscând comiterea faptei în faţa primei instanţe, solicitând să beneficieze de dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen.

Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, criticile formulate de parchet şi de către recurentul intimat inculpat nu sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că în speţă s-a făcut o corectă individualizare a pedepsei de către instanţa de apel, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancţiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităţilor acesteia, în cauză negăsindu-şi astfel aplicabilitatea cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen.

Înalta Curte reţine că, în cauză, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului, a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanţelor reale ale săvârşirii infracţiunii, precum şi circumstanţelor personale ale acestuia.

De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real, persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.

Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.

Existenţa uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen. sau a altora asemănătoare nu obligă instanţa de judecată să le considere circumstanţe atenuante şi să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din redactarea dată textului art. 74 C. pen. rezultă că recunoaşterea unor asemenea împrejurări drept circumstanţe atenuante este lăsată la aprecierea instanţei de judecată. În această apreciere se va ţine seama de pericolul social concret al faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea, de urmările produse, ca şi de orice elemente de apreciere privitoare la persoana infractorului.

Recunoaşterea circumstanţelor atenuante este atributul instanţei de judecată, fiind deci lăsată la aprecierea acesteia.

În prezenta cauză, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond şi cu cea de prim control judiciar, constată că nu se impune reţinerea circumstanţelor atenuante în favoarea inculpatului, având în vedere gradul de pericol social al faptei, care rezultă din limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor, dar şi modul concret în care a fost derulată activitatea infracţională.

Pe de altă parte, referitor la împrejurarea recunoaşterii de către inculpat a săvârşirii faptei, această atitudine procesuală nu mai poate fi valorificată ca reprezentând circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., deoarece a fost evidenţiată prin aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen., în condiţiile existenţei acordului de vinovăţie al inculpatului, dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen. fiind aplicate cu prioritate faţă de cele ale art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., altfel însemnând ca aceleiaşi situaţii de fapt să i se acorde o dublă valenţă juridică, iar nu aceasta a fost intenţia legiuitorului.

Ca atare, apreciind că în cauză nu se justifică reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., pedeapsa aplicată de către instanţa de apel apare ca fiind temeinică şi legală şi nu se impune reducerea cuantumului acesteia, datele care caracterizează favorabil persoana inculpatului fiind deja avute în vedere cu prilejul aplicării sancţiunii.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, Înalta Curte reţine că suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, ca mijloc de individualizare judiciară, poate fi acordată de către instanţă dacă se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executare în regim privativ de libertate, ori în speţă, datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului au fost corect evaluate de instanţe cu prilejul stabilirii modalităţii de executare a pedepsei, în mod just apreciindu-se că este justificată aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării sub supraveghere, aceasta fiind suficientă pentru a se realiza reeducarea inculpatului.

În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că nu se impune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, conform art. 81 C. pen., scopul pedepsei putând fi atins doar prin suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, măsurile impuse potrivit art. 86³ C. pen. fiind de natură să confere garanţii în sensul prevenirii unor noi situaţii cu risc criminogen.

Pentru considerentele anterior expuse, nici criticile formulate de parchet vizând majorarea pedepsei şi schimbarea modalităţii de executare nu pot fi primite, Înalta Curte, în acord cu instanţă de prim control judiciar, apreciind că o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, este aptă să răspundă scopului preventiv şi de reeducare al pedepsei, consfinţit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., cât şi principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a faptei şi datele personale ale inculpatului, pe de o parte şi sancţiunea aplicată, pe de altă parte.

În ceea ce priveşte critica formulată de parchet vizând neaplicarea pedepsei complementare prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen., Înalta Curte apreciază că şi aceasta este neîntemeiată.

În acest sens, se reţine că dispoziţiile art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) conţin o enumerare a drepturilor a căror exercitare poate fi interzisă cu titlu de pedeapsă complementară, aplicată şi executată în condiţiile prevăzute de art. 65 şi 66 C. pen.

Art. 71 C. pen., care se referă la pedeapsa accesorie, prevede că cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii este lipsit de exerciţiul drepturilor enumerate în art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.

Restrângerea cu titlu de pedeapsă complementară şi respectiv accesorie, a unor drepturi, deşi este permisă potrivit art. 53 din Constituţia României, trebuie analizată şi prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiţionale şi a jurisprudenţei C.E.D.O. care, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României, fac parte din dreptul intern.

Astfel, faţă de jurisprudenţa constantă a Curţii (Sabou şi Pârcălab c. României, Hirst c. Marii Britanii), se reţine că materia pedepselor complementare şi accesorii este guvernată de principiul individualizării judiciare, conform căruia sancţiunile penale care constau în aplicarea interdicţiilor cu efect restrictiv asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, nu pot fi interzise ope legis, ci doar în măsura în care infracţiunea care a atras condamnarea nu este străină aspectelor privind exercitarea drepturilor cu privire la care a fost aplicată pedeapsa complementară sau accesorie.

Astfel, în prezenta cauză, natura şi gravitatea faptei conduc la concluzia nedemnităţii în exercitarea de către recurentul intimat inculpat a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., însă, referitor la dreptul de a ocupă o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen., întrucât recurentul intimat inculpat nu a comis infracţiunea folosindu-se de funcţia pe care o deţinea, Înalta Curte, în acord cu instanţa de prim control judiciar, apreciază că acesta nu se impune a fi reţinut în conţinutul pedepsei complementare şi, respectiv, al celei accesorii.

În lumina acestor consideraţii, criticile formulate de parchet şi de către recurentul inculpat apar ca nefiind întemeiate, astfel că, neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să determine casarea hotărârilor, recursurile declarate în cauză vor fi respinse ca nefondate, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul intimat inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti şi de inculpatul L.C.O. împotriva deciziei penale nr. 6 din 16 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 septembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2646/2013. Penal		ICCJ. Decizia nr. 2650/2013. Penal. Iniţiere, constituire de... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 2642/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 2643/2013. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Proxenetismul (art. 329 C.p.), traficul de persoane (Legea 678/2001 art. 12). Recurs ICCJ. Decizia nr. 2646/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 2650/2013. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 2651/2013. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs