ICCJ. Decizia nr. 268/2013. Penal. Conflict de competenţă (pozitiv/negativ) (art. 43 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
ÎNCHEIEREA NR. 268/2013
DOSAR NR. 9329/231/2012
Şedinţa publică din 13 martie 2013
Asupra conflictului negativ de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1488 din 17 august 2012 a Judecătoriei Focşani, pronunţată în Dosarul nr. 9329/231/2012 s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind cererea de luare provizorie a măsurii de siguranţă a internării medicale, formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Focşani, privind pe O.A., în favoarea Curţii de Apel Galaţi.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond, Judecătoria Focşani a reţinut că prin cererea înregistrată sub nr. 9329/231/2012, Parchetul de pe lângă Judecătoria Focşani a solicitat internarea medicală a numitului O.A.
În motivarea cererii s-a arătat că prin rezoluţia din 31 iulie 2012 s-a dispus în baza art. 228 alin. (6) C. proc. pen. combinat cu art. 10 lit. e) C. proc. pen. şi art. 48 C. pen., confirmarea propunerii de a nu se începe urmărirea penală împotriva numitului O.A. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la tâlhărie prev. de art. 20 raportat la art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. c), alin. (21) lit. b) C. pen.
Pentru a pronunţa această soluţie, procurorul a avut în vedere concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. A1/3779 din 22 iunie 2012, potrivit căruia, făptuitorul a avut discernământul abolit la momentul şi în raport de fapta comisă, recomandându-se măsura de siguranţă prev. de art. 114 C. pen. cu reevaluarea pacientului după o perioadă de şase luni.
Având în vedere pericolul pe care îl prezintă numitul O.A. de a mai săvârşi pe viitor fapte prevăzute de legea penală, în baza art. 262 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 114 C. pen., s-a solicitat instanţei luarea provizorie a măsurii de siguranţă a internării medicale într-un institut de specialitate.
La termenul din data de 17 august 2012, apărătorul făptuitorului a invocat excepţia de necompetenţă a instanţei după calitatea persoanei, arătând că printr-o jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că instanţa competentă să judece infracţiunile săvârşite de avocaţi în primă instanţă este curtea de apel. Aşa cum a constatat Înalta Curte, secţia penală, prin hotărârea sus-menţionată "Competenţa Curţii de Apel, prevăzută în art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., priveşte persoanele care au calitatea de avocat, indiferent dacă la data săvârşirii infracţiunii această calitate era suspendată". Din Adeverinţa nr. 3490/2 emisă de Baroul Bucureşti la data de 26 martie 2012 (Anexa 2) şi din Diploma de absolvire a Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor (Anexa 3) rezultă că făptuitorul O.A. este avocat, acesta fiind suspendat din profesie începând cu data de 27 aprilie 2010, aşa cum reiese din Adeverinţa nr. 3490/2 a Baroului Bucureşti. Întrucât instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă după calitatea persoanei este Curtea de Apel, chiar şi în situaţia în care calitatea de avocat a fost suspendată, Judecătoria a constatat excepţia întemeiată şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind cererea de luare provizorie a măsurii de siguranţă a internării medicale, formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Focşani, privind pe învinuitul O.A., în favoarea Curţii de Apel Galaţi.
La termenul din 07 noiembrie 2012, Curtea de Apel Galaţi a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă materială în soluţionarea cauzei, care în opinia Curţii, era de competenţa Judecătoriei Focşani pentru următoarele considerente:
Fără a contesta calitatea de avocat (chiar şi suspendat din profesie pentru neplata contribuţiilor profesionale), Curtea a pornit de la principiul "specialia generalibus derogant" (normele speciale derogă de la normele generale) potrivit căruia orice derogare de la normele de procedură generale, pe criterii privitoare la calitatea persoanei, trebuie expres prevăzute în lege. S-a constatat că, atât dispoziţiile C. pen. (art. 114 C. pen.), C. proc. pen. (art. 161 - 162 şi art. 432 - 435 C. proc. pen.), din Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002 (art. 39), cât şi din Legea nr. 51/1995 republicată privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, nu reglementează o procedură specială în cazul în care bolnavul psihic periculos, care nu răspunde din punct de vedere penal şi faţă de care trebuie să se ia măsura de siguranţă a internării medicale, are calitatea de avocat (chiar suspendat din profesie).
Dimpotrivă, din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 432 - 435 C. proc. pen. rezultă că aceste prevederi legale fac trimitere la instanţa de executare (care poate fi după caz, Judecătoria sau Tribunalul), iar art. 432 alin. (4) şi art. 433 alin. (2) C. proc. pen., nominalizează în mod efectiv această instanţă de executare ca fiind judecătoria. La aceste argumente s-au adăugat argumente de interpretare sistematică deoarece, potrivit art. 111 alin. (1) C. pen., scopul măsurilor de siguranţă (cum este şi internarea medicală - art. 114 C. pen.) îl reprezintă înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea faptelor prevăzute de legea penală, rezultând aşadar, că pentru preîntâmpinarea săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală şi înlăturarea unei stări de pericol, competenţa ar trebui să revină instanţei ordinare de executare cea mai apropiată de locul săvârşirii faptelor.
S-a reţinut ca fiind reală împrejurarea că dispoziţiile art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. reglementează în mod expres că instanţa competentă să judece, în fond, infracţiunile săvârşite de avocaţi, este Curtea de Apel.
Totodată, s-a reţinut că legiuitorul foloseşte însă expresia "infracţiuni săvârşite" ceea ce conduce la concluzia că o Curte de Apel a fost legal sesizată de către procurorul competent prin rechizitoriu cu o infracţiune presupus a fi săvârşită de către un avocat. La rândul său, procurorul de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel, trebuie să fi început urmărirea penală (in personam) şi să fi pus în mişcare acţiunea penală, constatând că sunt întrunite toate condiţiile începerii urmăririi penale "in personam" şi ale exercitării acţiunii penale. Pentru aceasta, trebuie să fie întrunite atât elementele laturii obiective, cât şi elementele laturii subiective respectiv vinovăţia şi existenţa discernământului faptelor, în persoana învinuitului, respectiv inculpatului.
Din analiza actelor dosarului,a rezultat că în momentele imediat următoare prinderii şi imobilizării la data de 21 martie 2012 a numitului O.A., în incinta sediului B.C.R. - Agenţia "Modern" Focşani, s-a procedat la verificarea acestuia în baza de date naţionale a Poliţiei Române constatându-se că se afla în evidenţele poliţiei, fiind dat în urmărire naţională întrucât a dispărut în împrejurări necunoscute din municipiul Bucureşti, la data de 20 martie 2012 şi că este cunoscut cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă. Deci din primele momente se cunoştea că numitul O.A. nu are discernământul faptelor sale şi nu răspunde penal, aspect confirmat ulterior şi de către raportul de expertiză medico-legală psihiatrică efectuat în cauză.
În această situaţie, cauza a rămas în faza actelor premergătoare, iresponsabilitatea psihică a făptuitorului fiind una din cauzele care potrivit art. 10 lit. e) C. proc. pen. împiedică începerea urmăririi penale şi exercitarea acţiunii penale. S-a reţinut, în susţinerea acestui aspect că procurorul de caz s-a pronunţat prin "rezoluţie" şi a dispus "neînceperea urmăririi penale".
Pentru aceste motive cererea făptuitorului O.A., prin apărător ales, de trimitere a cauzei la procurorul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi în vederea efectuării urmăririi penale (care presupune începerea urmăririi penale "in personam") într-o cauză în care din start începerea urmăririi penale şi exercitarea acţiunii penale este blocată, potrivit art. 10 lit. e) C. proc. pen., s-a apreciat că este nefondată.
Din analiza dispoziţiilor legale care reglementează internarea medicală se constată că acestea reglementează mai mult o procedură administrativă, şi nu presupune o judecată asupra fondului cauzei, ceea ce denotă încă o dată că aceste reglementări sunt date în competenţa instanţei de executare şi nu fac trimitere la art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., care presupun o judecată asupra fondului cauzei.
În concluzie, în baza art. 42 C. proc. pen., Curtea a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Judecătoriei Focşani şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Curtea de Apel Galaţi şi Judecătoria Focşani.
I. În ce priveşte cererea făptuitorului de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (3) şi (4) şi ale art. 433 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Prin cererea scrisă depusă la dosar, făptuitorul O.A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale sus-menţionate invocând în susţinerea acesteia, soluţia dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin încheierea nr. 399 din 19 martie 2012 prin care s-a dispus că cererea privind internarea medicală a persoanei faţă de care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului pe motiv de iresponsabilitate, fără ca procurorul să fi dispus faţă de acesta în cursul urmăririi penale, luarea în mod provizoriu a măsurii internării medicale, se încadrează în categoria hotărârilor pronunţate de judecătorie în materia executării hotărârilor penale, soluţie care în opinia sa, contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţia României.
Examinând cererea formulată, Înalta Curte constată că este inadmisibilă.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, modificată, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii dintr-o lege sau chiar dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acesteia."
Din conţinutul cererii rezultă că făptuitorul solicită ca instanţa de contencios constituţional să decidă, nu cu privire la neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă, ci cu privire la o soluţie de speţă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cum hotărârile pronunţate de instanţe nu sunt supuse controlului Curţii Constituţionale - neexistând vreo dispoziţie legală care să prevadă un atare control - cererea de sesizare a Curţii Constituţionale urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
II. Referitor la cererea prin care făptuitorul bolnav O.A. a solicitat sesizarea Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a se reveni asupra jurisprudenţei în cazul stabilirii competenţei de soluţionare a sesizării privind instituirea măsurii de siguranţă a internării medicale, Înalta Curte constată că este inadmisibilă.
În susţinerea cererii, făptuitorul invocă soluţia adoptată de Înalta Curte prin Încheierea nr. 399 din 19 martie 2012, care în opinia sa este în contradicţie cu Decizia nr. 13/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite- şi cu Decizia de îndrumare nr. 3/1973 pronunţată de Tribunalul Suprem prin care s-a statuat că instanţa competentă să dispună asupra luării, în cursul urmăririi penale, cu titlu provizoriu, a măsurii de siguranţă a internării medicale este instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
Având în vedere soluţia pronunţată în cauză şi împrejurarea că o singură soluţie de speţă publicată nu poate fi asimilată noţiunii de jurisprudenţă a Înaltei Curţi cu privire la dezlegarea dată unei probleme de drept, cererea de sesizare a Secţiilor Unite pentru a se reveni asupra jurisprudenţei în cazul stabilirii instanţei competente să se pronunţe asupra cererii procurorului privind luarea măsurii de siguranţă a internării medicale se priveşte ca inadmisibilă şi se va respinge ca atare.
III. Înalta Curte, sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, constată că instanţa competentă să soluţioneze cererea procurorului de luare în mod provizoriu a măsurii de siguranţă a internării medicale a făptuitorului bolnav O.A. într-un institut de specialitate, este Curtea de Apel Galaţi.
În conformitate cu dispoziţiile art. 114 alin. (1) C. pen., "când făptuitorul este bolnav mintal sau toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire."
Alin. (2) al textului de lege sus-menţionat prevede că "această măsură poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii."
Potrivit art. 162 alin. (1) C. proc. pen., "dacă procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală constată, în cursul urmăririi penale, că învinuitul sau inculpatul se află în vreuna dintre situaţiile arătate în art. 113 sau 114 C. pen., sesizează instanţa care, dacă este cazul, dispune luarea, în mod provizoriu, a măsurii de siguranţă corespunzătoare. În cursul urmăririi penale, măsura de siguranţă poate fi dispusă pe o durată ce nu poate depăşi 180 de zile. În cursul judecăţii, măsura de siguranţă corespunzătoare este dispusă, de asemenea, în mod provizoriu de instanţa de judecată.
Din interpretarea dispoziţiilor legale sus-menţionate rezultă explicit, că măsura internării medicale se poate lua împotriva persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, dacă, datorită stării de alienaţie mintală sau toxicomaniei, prezintă pericol pentru societate, independent dacă fapta comisă constituie sau nu infracţiune, ori dacă făptuitorul este condamnat sau apărat de pedeapsă. Legea leagă, astfel, luarea măsurii de siguranţă de starea sănătăţii făptuitorului, şi nu de soluţia care s-ar putea dispune în cursul unui proces penal.
Aşadar, măsura de siguranţă a internării medicale este reclamată de existenţa unei stări de pericol pentru societate, ce nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin izolarea persoanei bolnave sau toxicomane de ceilalţi oameni, prin internarea sa într-un spital. Or, câtă vreme crearea stării de pericol rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, măsura internării medicale trebuie luată, fără întârziere, oricare ar fi stadiul în care se găseşte procesul penal, chiar şi în cazul netrimiterii în judecată a făptuitorului.
Este necontestat faptul că urmare a modificărilor aduse art. 162 alin. (1) C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, nu mai este prevăzută posibilitatea ca procurorul, în cursul urmăririi penale, să poată lua măsura de siguranţă a internării medicale, numai instanţa de judecată fiind îndreptăţită să dispună, la sesizarea procurorului, luarea unei atare măsuri de siguranţă în mod provizoriu, în cursul urmăririi penale şi că prin Decizia nr. 13/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite - publicată în M. Of. nr. 853/2008 s-a statuat că, în cazul în care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului, pe motiv de iresponsabilitate, iar faţă de acesta, în cursul urmăririi penale, nu a fost luată în mod provizoriu măsura internării medicale, o atare măsură se poate dispune de instanţa de judecată, la sesizarea procurorului.
Problema care se pune este cea referitoare la instanţa competentă să soluţioneze cererea procurorului întemeiată pe dispoziţiile art. 162 C. proc. pen. şi ale art. 114 C. pen.
În opinia Înaltei Curţi, sintagma "în cursul judecăţii" utilizată în fraza ultimă a art. 162 alin. (1) C. proc. pen. este susceptibilă de a fi interpretată atât în sensul că se referă la judecata ce are ca obiect fondul cauzei, ca urmare a sesizării instanţei cu rechizitoriu, cât şi în sensul unei judecăţi al cărei obiect îl constituie însăşi luarea provizorie a măsurii de siguranţă a internării. Altfel spus, instanţa competentă să ia măsura de siguranţă provizorie a internării medicale este instanţa căreia îi revine sau i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că O.A. - persoana faţă de care procurorul a solicitat instanţei de judecată luarea în mod provizoriu a măsurii de siguranţă a internării medicale - este membru al Baroului Bucureşti, în calitate de avocat definitiv, însă a fost suspendat din profesie pentru neplata contribuţiilor profesionale către Casa de Asigurări a Avocaţilor, începând cu data de 27 aprilie 2010, prin Decizia nr. 908 din 27 aprilie 2010 (Adresa nr. 10011/R din 17 octombrie 2012 a Baroului Bucureşti).
Este adevărat că la data de 21 martie 2012, când se reţine că a săvârşit tentativa la infracţiunea de tâlhărie, prev. şi ped. de art. 20 C. pen. rap. la art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. b) C. pen., faptă pentru care procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale constatând incidenţa în cauză a prevederilor art. 10 lit. e) C. proc. pen., făptuitorul O.A. era suspendat din profesia de avocat, însă această măsură dispusă de baroul din care face parte şi care a fost luată pentru neplata contribuţiilor profesionale, nu presupune pierderea calităţii de avocat în sine, ci numai imposibilitatea exercitării ei.
Întrucât calitatea de avocat a făptuitorului nu a încetat (măsură ce se dispune numai în cazurile expres prevăzute de art. 26 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, modificată, respectiv, prin renunţarea scrisă la exerciţiul profesiei, prin deces, prin excluderea din profesie ca sancţiune disciplinară şi în urma unei condamnări definitive pentru o faptă prevăzută de legea penală care îl face nedemn de a fi avocat, potrivit legii - ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii), iar potrivit art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., - competenţa de a judeca în primă instanţă infracţiunile săvârşite de avocaţi revine curţii de apel, instanţa competentă să se pronunţe asupra luării măsurii de siguranţă a internării medicale a făptuitorului bolnav O.A. este Curtea de Apel Galaţi.
În sprijinul acestei soluţii sunt şi dispoziţiile art. 39 din Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002 modificată, potrivit cărora, bolnavii psihici periculoşi care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală trebuie supuşi reglementărilor corespunzătoare din Codul penal şi Codul de procedură penală şi care trebuie interpretate în sensul celor mai sus arătate (cu referire expresă şi la instanţa competentă să se pronunţe asupra măsurii).
A interpreta dispoziţiile legale care reglementează luarea măsurilor de siguranţă în sensul dat de curtea de apel, s-ar ajunge la situaţia în care, faţă de inculpatul care are calitatea de avocat şi cu privire la care instanţa în cursul judecăţii constată, în urma efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice, că a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată fără discernământ, instanţa competentă să ia măsura de siguranţă a internării medicale este curtea de apel, iar în privinţa făptuitorului care are calitatea de avocat, faţă de care procurorul în cursul urmăririi penale dispune neînceperea urmăririi penale deoarece a săvârşit fapta fără discernământ, o atare măsură de siguranţă să fie luată de către judecătorie.
Stabilirea curţii de apel ca instanţă competentă este în opinia Înaltei Curţi în concordanţă, atât cu dispoziţiile legale sus-menţionate, cât şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în privinţa măsurii de siguranţă a internării medicale a statuat că, pe lângă caracterul de mijloc de protejare a celui vizat şi a colectivităţii din care face parte, implică şi o restricţionare a libertăţilor persoanei faţă de care se ia o atare măsură.
Faţă de cele ce preced, se vor respinge ca inadmisibile cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (3) şi (4), art. 433 alin. (2) C. proc. pen., precum şi cererea de sesizare a Secţiilor Unite pentru a se reveni asupra jurisprudenţei referitoare la stabilirea competenţei de soluţionare a sesizării privind instituirea măsurii internării medicale, formulate de făptuitorul bolnav O.A.
Se va stabili competenţa de soluţionare a cauzei privind pe sus-numitul făptuitor, în favoarea Curţii de Apel Galaţi, instanţă căreia i se va trimite dosarul.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul datorat avocatului desemnat din oficiu, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (3) şi (4) C. proc. pen. şi art. 433 alin. (2) C. proc. pen., formulată de intimatul O.A.
Cu recurs.
Respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Secţiilor Unite pentru a se reveni asupra jurisprudenţei referitoare la stabilirea competenţei de soluţionare a sesizării privind instituirea măsurii internării medicale formulată de intimatul O.A.
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe intimatul O.A., în favoarea Curţii de Apel Galaţi, instanţă căreia i se va trimite dosarul.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimat în sumă de 100 RON se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 329/2013. Penal. Conflict de competenţă... | ICCJ. Decizia nr. 811/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
