ICCJ. Decizia nr. 2720/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2720/2013
Dosar nr. 2373/107/2012
Şedinţa publică din 16 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin Decizia penală nr. 40/A din 25 Februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba şi de partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba împotriva Sentinţei penale nr. 357 din 03 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Alba în Dosar nr. 2373/107/2011.
A fost desfiinţată sentinţa apelată numai sub aspectul omisiunii acordării accesoriilor către partea civilă şi, rejudecând în aceste limite, inculpatul C.B.T. a fost obligat să plătească părţii civile Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba suma de 196.755 RON reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit şi TVA. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
A fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul C.B.T. împotriva aceleiaşi sentinţe, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 357 din 03 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Alba, s-a admis cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată de reprezentantul Ministerului Public, din infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. în infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen.
A fost condamnat inculpatul C.B.T. la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) lit. c) C. pen. (respectiv dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale) pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (două acte materiale) prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (1) - art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba şi a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B.S.O. SRL Sântimbru la plata sumei de 150.216 RON, din care 85.350 RON reprezintă impozit pe profit şi 64.866 RON reprezintă TVA.
S-au respins restul pretenţiilor formulate de partea civilă.
În baza art. 357 alin. (2) lit. f) C. proc. pen. rap. la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rap. şi la disp. Legii nr. 91/2007 privind cazierul fiscal, s-a dispus comunicarea prezentei hotărâri la rămânerea ei definitivă către Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Alba şi către D.F.F.P. Alba - Serviciul cazier Fiscal Local.
A fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B.S.O. SRL la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de 1500 RON.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în fapt că la data de 22 septembrie 2008, D.G.F.P. Alba - Administraţia Finanţelor Publice Alba Iulia - Activitatea de Control Fiscal a formulat plângere penală împotriva inculpatului C.B.T. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, constând în aceea că în calitate de administrator al SC B.S.O. SRL Sântimbru, a emis în cursul anului 2004 două facturi fiscale în valoare totală de 406.266 RON către SC B. SRL, pe care nu le-a evidenţiat în contabilitatea firmei, iar taxele şi impozitele aferente acestor operaţiuni comerciale nu au fost declarate la organul fiscal.
Controlul fiscal la firma administrată de către inculpat a fost solicitat de către Serviciul de Inspecţie Fiscală din cadrul Administraţiei Finanţelor Publice Alba Iulia prin referatul nr. 478 din 26 mai 2008 pe parcursul efectuării unei inspecţii fiscale generale la SC B. SRL, (societate administrată de către C.T. - soţia inculpatului) şi în contabilitatea căreia au fost găsite înregistrate cele două facturi având din 31 mai 2004 în valoare de 314.160.000 ROL reprezentând "pământ pentru umplutură - terasare" şi din 02 iulie 2004 în valoare de 3.748.499.999 ROL reprezentând "containere şi utilaje diverse".
În perioada 2001 - 26 septembrie 2005 cât a fost administrată de către inculpat, SC B.S.O. SRL Sântimbru a depus la organul fiscal un singur bilanţ, în 30 iunie 2001 iar ultimele declaraţii fiscale depuse la Administraţia Finanţelor Publice Alba Iulia, au fost în ianuarie 2002 pentru luna decembrie 2001.
În data de 26 septembrie 2005 a fost numit în calitate de lichidator judiciar B.M. pentru SC B.S.O. SRL Sântimbru. Prin adresa 13 februarie 2006, inculpatul a comunicat lichidatorului judiciar că SC B.S.O. SRL nu a mai desfăşurat activitate din anul 2002 iar actele contabile au fost ridicate de către Garda Financiară Alba.
După declanşarea controlului, respectiv după găsirea celor două facturi sus-menţionate în evidenţa contabilă a SC B., inculpatul C.B.T. a comunicat lichidatorului B.M. prin adresa din 23 iulie 2008 că din anul 2002 până la dizolvarea firmei în 2005, aceasta a desfăşurat sporadic activitate comercială şi a predat lichidatorului blocul de facturi, precizând că din acestea s-au emis facturile cu nr. aaa din 31 martie 2004 şi nr. bbb din 02 iulie 2004 susţinând în continuare că documentele contabile nu le deţine deoarece au fost ridicate de către Garda Financiară Alba.
Ulterior demarării cercetărilor penale, inculpatul a declarat că facturile respective au fost înregistrate în contabilitatea SC B.S.O. SRL Sântimbru şi a depus jurnalul de vânzări aferent lunilor martie şi iulie 2004, precizând că alte documente contabile nu deţine.
Aceste jurnale de vânzări aferente lunilor martie şi iulie 2004 au fost întocmite de către inculpat în fals, pro cauza, în scopul justificării unor înregistrări care în realitate nu au fost efectuate. Faptul că lista şi jurnalul de vânzări nu au fost întocmite la momentul desfăşurării operaţiunilor comerciale, ci mult mai târziu, a fost stabilit de instanţa de fond din faptul că apar menţionate sume din care lipsesc ultimele patru cifre, deoarece între timp a avut loc denominarea leului, trecându-se de la ROL la RON.
În faza de urmărire penală s-a efectuat o expertiză tehnică contabilă, în urma căreia expertul R. a stabilit că:
- facturile fiscale nr. aaa din 31 martie 2004 şi nr. bbb din 02 iulie 2004 emise de SC B.S.O. SRL nu au fost înregistrate în contabilitatea acesteia, adică în Registrul-jurnal, Registrul de încasări şi plăţi, Registrul-inventar, cele 2 facturi fiind înregistrate în listele şi jurnalele de vânzări care nu constituie documente de înregistrare în contabilitate;
- facturile sus-menţionate au fost înregistrate doar în contabilitatea societăţii achizitoare - SC B., operaţiunea economică fiind recunoscută că a avut loc;
- prin emiterea celor două facturi fiscale şi livrarea mărfurilor a generat obligaţia calculării şi plăţii la bugetul statului a impozitului de profit şi a TVA concomitent cu obligaţia întocmirii situaţiilor specifice de raportare la organul fiscal teritorial a impozitului pe profit şi a TVA de către SC B.S.O. SRL;
- prin neevidenţierea celor două facturi în contabilitate şi neplata impozitului şi TVA aferente, SC B.S.O. SRL Sântimbru a cauzat bugetului de stat un prejudiciu de 150.216 RON din care 85.350 RON reprezintă impozit pe profit şi 64.866 RON TVA;
- conform prevederilor art. 16 alin. (1), art. 35 alin. (1), art. 146 alin. (1) şi art. 156 alin. (2) din C. fisc., SC B.S.O. avea obligaţia de întocmire şi depunere a declaraţiilor de impozit pe profit şi a decontului de TVA aferente lunilor martie 2004 şi iulie 2004 care să reflecte activitatea desfăşurată conform celor 2 facturi fiscale şi a avut această posibilitate;
- lista şi jurnalul de vânzări nu sunt documente contabile justificative şi mai mult ele n-au fost întocmite la momentul desfăşurării operaţiunilor comerciale respective, ci ulterior datei de 01 iulie 2005 când a avut loc denominarea monedei naţionale.
Pe parcursul cercetării judecătoreşti, inculpatul C.B.T. a depus la dosarul cauzei lista pentru vânzări - luna iulie 2004, jurnalul pentru vânzări - luna iulie 2004, balanţa de verificare sintetică 31 decembrie 2001, lista pentru vânzări luna martie 2004 şi jurnalul pentru vânzări luna martie, susţinând că aceste documente au fost găsite recent la domiciliul numitei C.M., unde a fost şi sediul SC B.S.O. SRL Sântimbru.
Fiind înscrisuri care n-au fost cunoscute în faza de urmărire penală, instanţa de fond a dispus efectuarea unui supliment de expertiză contabilă pentru ca expertul să precizeze dacă în raport de documentele prezentate de către inculpat se modifică concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în faza de urmărire penală.
Expertul contabil, efectuând completarea la raportul de expertiză întocmit iniţial, a arătat că documentele aduse ulterior de către inculpat nu modifică concluziile iniţiale deoarece în ceea ce priveşte jurnalele/listele de vânzări, cele prezentate acum sunt cu sume în ROL, deci normal ar fi fost ca şi cele prezentate la urmărirea penală să fi fost în ROL dacă erau întocmite cronologic şi nu fictiv, iar în ceea ce priveşte Balanţa de verificare sintetică la 31 decembrie 2001, soldul creditor al contului 121 "Profit şi pierderi" fiind pozitiv, înseamnă că societatea a înregistrat profit, astfel că era datoare să plătească impozitul aferent.
Inculpatul a negat constant faptul că n-ar fi înregistrat în contabilitatea firmei cele două facturi fiscale în litigiu, dar a recunoscut că nu a plătit nici impozitul, nici TVA eferente valorii facturilor, motivând că neplata s-a datorat faptului că avea de recuperat de la stat, încă din 2002, mai mult de 300.000.000 ROL cu titlu de TVA ce se cuvenea a-i fi restituit.
Instanţa de fond a reţinut că inculpatul C.B.T. a avut o conduită procesuală nesinceră, susţinând că actele contabile ale firmei pe care a administrat-o au fost ridicate din 2002 de către Garda Financiară Alba cu ocazia unui control, susţinere ce a fost infirmată atât de instituţia respectivă - care a comunicat instanţei de fond prin adresă oficială că actele contabile verificate cu ocazia controalelor nu se ridică niciodată de la sediile firmelor, cât şi de declaraţiile martorilor P. şi S. - care au făcut parte din echipa Gărzii Financiare ce a efectuat un control la SC B.S.O. S.R.L în primăvara anului 2003 şi care au precizat că au fost făcute copii de pe documentele verificate, originalele rămânând la sediul firmei.
Ulterior, inculpatul a încercat să acrediteze ideea că nu ar fi fost înregistrat la organul fiscal ca plătitor de TVA şi nici ca plătitor de impozit pe profit, susţinere infirmată, de asemenea, prin adresa D.G.F.P. Alba din 16 august 2012 - din care rezultă că agentul economic (acelaşi de pe certificatul de înmatriculare de la dosar) a fost înregistrat ca plătitor de TVA începând cu 01 iunie 2001 şi de impozit pe profit conform declaraţiei din 25 octombrie 2001.
În drept, fapta inculpatului C.B.T. - administrator al SC B.S.O. SRL Sântimbru, de a emite în cursul anului 2004 două facturi fiscale în valoare totală de 406.266 RON către SC B. SRL, fără a le înregistra în contabilitatea firmei emitente, şi fără a declara la organul fiscal local impozitele şi taxele aferente, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul de stat a sumei de 85.350 RON - impozit pe profit şi a sumei de 64.866 RON - TVA, a fost calificată de instanţa de fond ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen.
În acest sens, fiind vorba de 2 acte omisive, adică 2 acte materiale de neînregistrare în contabilitate, instanţa de fond a admis, potrivit art. 334 C. proc. pen., cererea reprezentantului Ministerului Public şi a dispus schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii formei continuate a infracţiunii de evaziune fiscală, făcând aplicarea art. 41. alin. (2) C. pen.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, inculpatul C.B.T. şi partea civilă NIFP - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - D.G.F.P. Alba.
1. Parchetul a solicitat desfiinţarea sentinţei atacate:
- sub aspectul greşitei soluţionări a laturii penale a cauzei în ce priveşte omisiunea de menţinere a măsurii sechestrului asigurător, a greşitei individualizări a pedepsei complementare aplicate inculpatului precum şi a pedepsei principale raportat la gradul de pericol social al faptei reţinute în sarcina inculpatului.
- nelegalitatea hotărârii pe latură civilă privind omisiunea instanţei de obligare a inculpatului la suportarea dobânzii legale la suma sustrasă de la impunere.
2. Inculpatul C.B.T. a solicitat desfiinţarea sentinţei penale atacate şi procedând la o nouă judecată, să se dispună:
- achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu motivarea că nu a încălcat aceste dispoziţii legale faţă de faptul că a înregistrat cele 2 facturi în contabilitate la data emiterii acestora în condiţiile Legii contabilităţii nr. 82/1994, şi nu a avut intenţia de a se sustrage de la plata obligaţiilor pe care societatea le datora bugetului de stat.
- în subsidiar, trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru rejudecarea cauzei faţă de faptul că judecata a avut loc în lipsa inculpatului precum şi în vederea efectuării unei expertize contabile.
- un ultim motiv de apel priveşte incompatibilitatea judecătorului care a soluţionat cauza, care potrivit apelantului se afla în situaţia prev. de art. 48 lit. g) C. proc. pen., întrucât a formulat împotriva acestuia o sesizare la inspecţia judiciară a CSM şi astfel s-ar afla în relaţii de duşmănie cu acesta.
Cu privire la cererea de achitare, inculpatul arată că se întemeiază pe faptul că facturile în litigiu au fost emise în luna martie şi respectiv iulie 2004, dată la care erau în vigoare disp. Legii nr. 87/1994, potrivit căreia fapta de nedeclarare în termenele prevăzute de lege de către contribuabili a veniturilor şi bunurilor supuse impozitelor, taxelor şi contribuţiilor constituie contravenţie, astfel că instanţa de fond ar fi trebuit să facă aplicarea disp. art. 13 C. pen., şi să-l achite, constatând că fapta reţinută în sarcina acestuia nu constituie infracţiune.
Apelantul arată în continuare că cele 2 facturi au fost înregistrate în contabilitate în lista de vânzări şi jurnalul de TVA cu respectarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 82/1994 precum şi ale dispoziţiilor din Normele metodologice din 3 martie 1998 la Ordinul M.F. nr. 425 din 03 martie 1998 pentru aprobarea normelor metodologice de întocmire şi utilizare a formularelor tipizate, comune pe economie care nu au regim special, privind activitatea financiară şi contabilă precum şi a modelelor acestora.
Concluzionând, apelantul inculpat arată că raportat la actele normative menţionate, dacă veniturile obţinute au fost evidenţiate în actele contabile sau în alte documente legale dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât nu s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile întrucât organele fiscale au luat cunoştinţă de veniturile realizate prin verificarea celor 2 facturi.
De asemenea, apelantul invocă şi lipsa laturii subiective a infracţiunii de evaziune fiscală, susţinând că în cauză nu s-a probat că, în calitate de administrator şi cu intenţie, nu a înregistrat cele 2 facturi. Mai mult, arată că cele 2 facturi emise de SC B. SRL, firmă administrată de soţia sa, a fost controlată de organele de inspecţie fiscală unde au fost identificate aceste facturi iar la 16 martie 2006 reprezentanţii IPJ Alba s-au deplasat împreună cu reprezentanţii ANAF la sediul SC B.S.O. SRL, societate administrată de inculpat, de unde au ridicat blocul de facturi în care erau şi cele 2 facturi din litigiu.
Apelantul invocă şi eroarea de fapt, arătând că instanţa de fond s-a aflat într-o eroare prin reţinerea în dispozitivul sentinţe atacate ca dată a emiterii celor 2 facturi în litigiu data de 26 mai 2008, dar şi că nu poate fi reţinută aprecierea instanţei de fond potrivit căreia înscrierile celor 2 facturi au fost efectuate în fals, întrucât în cauză nu s-a stabilit caracterul fals al acestor înscrieri printr-o hotărâre definitivă.
În ce priveşte latura civilă, apelantul critică soluţia instanţei de fond arătând că dreptul material la acţiune s-a prescris potrivit disp. art. 3, 22 din Dec. nr. 167/1954, data naşterii dreptului la acţiune este momentul în care partea civilă ANAF prin D.G.F.P. - Alba a luat cunoştinţă de emiterea celor 2 facturi prin nota de constatare încheiată la data 12 octombrie 2005 întocmită de Garda Financiară Alba.
De asemenea, apelantul arată că acţiunea civilă este prescrisă şi în raport de disp. O.U.G. nr. 92/2003 care stabileşte termenul de prescripţie de 5 ani în cazul obligaţiilor fiscale, prescripţie care în cauză, în opinia apelantului, prin raportare la data de 12 octombrie 2005 (data controlului fiscal), s-a împlinit la 01 ianuarie 2010.
În ce priveşte critica privind greşita respingere de instanţa de fond a expertizei contabile, inculpatul arată că instanţa s-a pronunţat asupra acestei cereri în lipsa sa, încălcându-i astfel dreptul la apărare.
3. Apelanta D.G.F.P. - Alba critică sentinţa atacată sub aspectul laturii civile solicitând desfiinţarea şi rejudecând, să se dispună admiterea în totalitate a acţiunii civile prin acordarea atât a debitului cât şi a accesoriilor, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere până la data achitării integrale a debitului, potrivit disp. art. 1222 din O.U.G. nr. 92/2003.
Curtea de Apel Alba Iulia a constatat fondate recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba şi partea civilă D.G.F.P. - Alba, pentru următoarele motive:
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul C.B.T. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 constând în aceea că, în calitate de asociat şi administrator al SC SC B.S.O. SRL, a omis să evidenţieze în actele contabile ale societăţii ori în alte documente legale, operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate, respectiv - facturile fiscale AB ACA nr. aaa din 31 martie 2004 şi nr. bbb din 02 iulie 2004 emise de SC B.S.O. SRL, în valoare totală de 406.266 RON, cauzând bugetului de stat un prejudiciu în sumă de 150.216 RON din care 85.350 RON reprezintă impozit pe profit şi 64.866 RON TVA.
Controlul fiscal la firma administrată de către inculpat a fost solicitat de către Serviciul de Inspecţie Fiscală din cadrul Administraţiei Finanţelor Publice Alba Iulia prin referatul nr. 478 din 26 mai 2008, care sesiza că pe parcursul efectuării unei inspecţii fiscale generale la SC B. SRL (societate administrată de către C.T. - soţia inculpatului), s-au identificat în contabilitatea acesteia înregistrate cele două facturi având nr. aaa din 31 mai 2004 - în valoare de 314.160.000 ROL reprezentând "pământ pentru umplutură - terasare" şi nr. bbb din 02 iulie 2004 - în valoare de 3.748.499.999 ROL reprezentând "containere şi utilaje diverse". În urma unui control încrucişat la SC B. SRL efectuat de reprezentanţii D.G.F.P. - Alba, s-a stabilit că societatea administrată de inculpat a emis cele 2 facturi fiscale, fără a le evidenţia în contabilitatea societăţii.
Contrar apărărilor inculpatului, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, cele 2 facturi nu au fost înregistrate de inculpat în momentul emiterii acestora, iar înscrierile în registrul de vânzări şi în registrul de evidenţă TVA prezentate de inculpat nu îl scuteau de a efectua înregistrările veniturilor în actele contabile ale societăţii.
Astfel, potrivit art. 20 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, registrele de contabilitate obligatorii sunt: registrul-jurnal, registrul-inventar şi cartea mare iar întocmirea, editarea şi păstrarea registrelor de contabilitate se efectuează conform normelor elaborate de Ministerul Finanţelor Publice. Potrivit art. 21, registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanţă cu destinaţia acestora şi se prezintă în mod ordonat şi astfel completate încât să permită, în orice moment, identificarea şi controlul operaţiunilor contabile efectuate.
De asemenea, potrivit art. 22 din legea contabilităţii, pentru verificarea înregistrării corecte în contabilitate a operaţiunilor efectuate, se întocmeşte balanţa de verificare, cel puţin la încheierea exerciţiului financiar, la termenele de întocmire a situaţiilor financiare, a raportărilor contabile, precum şi la finele perioadei pentru care entitatea trebuie să întocmească declaraţia privind impozitul pe profit/venit, potrivit legii.
Ca atare, chiar dacă ar fi reală înregistrarea celor 2 facturi în registrul jurnal de vânzări şi în registru TVA, acestea nu îl scuteau pe inculpat de a efectua înregistrarea operaţiunilor comerciale în documentele contabile prevăzute de lege.
Însă Curtea, în acord cu instanţa de fond, a reţinut că probele administrate în cauză au dovedit că aceste înscrieri nu au fost efectuate la momentul emiterii celor 2 facturi în litigiu, ci menţiunile au fost efectuate ulterior de inculpat după începerea controlului fiscal. Această concluzie rezultă atât din împrejurarea că aceste documente de evidenţă contabilă - registrul de vânzări şi registru evidenţă TVA - nu au fost prezentate de inculpat organelor fiscale cu ocazia efectuării controlului şi nici lichidatorului B.M. desemnat pentru SC B. SRL.
Astfel, lichidatorul a notificat societatea la 09 februarie 2006 pentru a-i preda documentele de evidenţă contabilă precum şi cele de înregistrare ale societăţii iar la data de 13 februarie 2006, inculpatul în calitate de administrator i-a comunicat lichidatorului că societatea nu deţine documente de evidenţă contabilă întrucât aceste documente au fost ridicate de reprezentanţii Gărzii Financiare Alba.
Nici această susţinere a inculpatului nu poate fi reţinută, întrucât în cauză au fost audiaţi cei 2 comisari ai Gărzii financiare S.M.I. şi P.F.P. precum şi adresa comunicată de Garda Financiară nr. 120722/AB/107/2011, din care rezultă că nu au fost ridicate actele contabile ale societăţii, acestea fiind prezentate de administrator şi xerocopiate şi certificate de inculpat.
De altfel, relativ la realitatea înscrierii celor 2 facturi nr. aaa din 31 martie 2004 şi nr. bbb din 02 iulie 2004, expertul contabil R.M.A. (care a efectuat expertiza contabilă în cursul urmăririi penale), arată că listele şi jurnalele pentru vânzări prezentate de inculpat drept acte contabile justificative nu au fost întocmite la momentul desfăşurării operaţiunilor comerciale respectiv la 31 martie 2004 şi 02 iulie 2004, aşa cum susţine inculpatul, ci numai după data de 01 iulie 2005, întrucât aceste documente sunt exprimate în RON, fiind cunoscut faptul că denominarea monedei naţionale s-a efectuat după această dată, prin Legea nr. 348 din 14 iulie 2004.
Ca atare, constatând că registrul de vânzări de care se prevalează inculpatul în apărare nu este conform cu realitatea şi nu se coroborează cu probele administrate, în mod legal a fost înlăturat de instanţa de fond potrivit art. 63 C. proc. pen., conform căruia probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
De altfel, potrivit art. 66 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul are dreptul să dovedească lipsa de temeinicie a probelor însă, deşi beneficiază de acest drept, C.B.T. nu a dovedit contrariul probelor de vinovăţie.
Analizând în continuare apărarea inculpatului privind aplicarea legii penale mai favorabile, respectiv aplicarea Legii nr. 87/1994 - în vigoare la data săvârşirii faptei şi nu dispoziţiile Legii nr. 241/2005, Curtea de Apel a constatat că infracţiunea de evaziune fiscală are o reglementare identică în ambele reglementări, atât sub aspectul elementelor constitutive cât şi al regimului sancţionator.
În acest sens, Curtea arată că art. 1 din Legea nr. 87/1994 defineşte evaziunea fiscală ca fiind sustragerea contribuabililor, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor, fondurilor speciale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare.
Art. 2, 4 şi 5 din aceeaşi lege enumera în categoria contribuabili, acele persoane fizice sau juridice care efectuează activităţi, permanente sau temporare, generatoare de venituri impozabile şi care au obligaţia să declare veniturile realizate şi să le evidenţieze în registre sau alte documente prevăzute de lege.
Fapta incriminată în art. 11 din Legea nr. 87/1994 este definită ca fiind sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin neînregistrarea unor activităţi pentru care legea prevede obligaţia înregistrării sau prin exercitarea de activităţi neautorizate, în scopul obţinerii de venituri şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi. Ca atare, subiect activ al infracţiunii prevăzute în art. 11 din Legea nr. 87/1994 poate fi contribuabilul, cei care realizează venituri impozabile.
De asemenea, potrivit art. 9 din Legea nr. 241/2005 alin. (1) constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: "b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate."
Constatând că între cele 2 reglementări există diferenţe numai în ce priveşte conţinutul infracţiunii sub aspectul laturii obiective, în opinia Curţii, cea prevăzută de Legea nr. 241/2005 este mai favorabilă, în timp ce condiţiile de tragere la răspundere penală şi condiţiile de sancţionare sunt identice. În mod legal instanţa de fond a reţinut încadrarea în drept a faptei săvârşite de inculpat ca fiind infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen.
Astfel, raportat la aceste criterii, Curtea constată că ambele reglementări nu stabileau condiţii distincte de incriminare, ambele vizând aceleaşi categorii de contribuabili respectiv persoane fizice sau juridice care efectuează activităţi, permanente sau temporare, generatoare de venituri impozabile şi care au obligaţia sa declare veniturile realizate şi să le evidenţieze în registre sau alte documente prevăzute de lege.
În ce priveşte condiţiile de tragere la răspundere penală, în ambele cazuri acţiunea penală se exercită din oficiu, însă opinia Curţii noua reglementare a infracţiunii de evaziune fiscală - reglementată de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 - este mai favorabilă, întrucât sancţionează numai inacţiunea relevată prin termenul "omisiune", în timp ce Legea nr. 87/1994 sancţionează atât acţiunea relevată prin termenul "sustragere" cât şi inacţiunea relevată prin termenul "neînregistrarea".
În ceea ce priveşte evaluarea limitelor de sancţionare din legile penale succesive, Curtea constată că regimul sancţionator este identic, pedeapsa este în aceleaşi limite şi de aceeaşi natură, respectiv închisoarea de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi.
De asemenea, este neîntemeiată şi apărarea potrivit căreia fapta inculpatului ar constitui contravenţia prev. de art. 13 din Legea nr 87/1994, constând în fapta de nedeclarare în termenele prevăzute de lege de către contribuabili a veniturilor şi bunurilor supuse impozitelor taxelor şi contribuţiilor, întrucât infracţiunea de evaziune fiscală este definită de acelaşi act normativ ca fiind sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin neînregistrarea unor activităţi pentru care legea prevede obligaţia înregistrării sau prin exercitarea de activităţi neautorizate, în scopul obţinerii de venituri.
Astfel, prin compararea celor două texte, rezultă că latura obiectivă a contravenţiei este diferită de cea a infracţiunii de evaziune fiscală, respectiv în cazul contravenţiei, latura obiectivă o constituie nedeclararea bunurilor supuse impozitelor taxelor şi contribuţiilor, în timp ce latura obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 11 din Legea nr. 87/1994 o constituie sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin neînregistrarea unor activităţi pentru care legea prevede obligaţia înregistrării.
Faţă de textele legale menţionate, Curtea de Apel a reţinut că în mod legal fapta inculpatului a fost încadrată ca fiind infracţiunea de evaziune fiscală.
Curtea a apreciat ca nefondate şi criticile privind lipsa laturii subiective nu sunt întemeiate, întrucât faptul că inculpatul nu a evidenţiat nici o operaţiune comercială efectuată de firma al cărui administrator a fost şi că, după declanşarea controlului fiscal, a încercat să efectueze o serie de înscrieri, dovedesc intenţia acestuia de a se sustrage de la plata taxelor şi impozitelor legale prin neînregistrarea unor activităţi.
Eroarea de fapt la care se referă inculpatul prin reţinerea în dispozitivul sentinţei atacate ca dată a emiterii celor 2 facturi în litigiu data de 26 mai 2008 nu se regăseşte întrucât în dispozitivul sentinţei atacate nu există o asemenea menţiune.
Analizând în continuare criticile privind prescrierea dreptului material al acţiunii, Curtea constată netemeinicia acesteia întrucât potrivit art. 91 alin. (3) C. proc. fisc., dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, termen care curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Ori, în prezenta cauză fapta a fost săvârşită la datele 31 martie 2004 şi 02 iulie 2004 iar plângerea penală a fost înregistrată la data de 22 septembrie 2008, de D.G.F.P. Alba - Administraţia Finanţelor Publice Alba Iulia - Activitatea de Control Fiscal, astfel că termenul de prescripţie nu numai că nu este împlinit, dar a fost întrerupt prin înregistrarea plângerii penale.
Analizând în continuare criticile apelanţilor Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba şi partea civilă D.G.F.P. - Alba privind neacordarea accesoriilor la suma stabilită cu titlu de prejudiciu, Curtea constată că acestea sunt întemeiate.
Potrivit art. 119 C. proc. fisc, care dispune că pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere iar conform art. 120 din acelaşi Cod, dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Nu în ultimul rând, potrivit art. 1201 C. proc. fisc, plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale se sancţionează cu o penalitate de întârziere datorată pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale principale.
Aşa fiind, prin obligarea inculpatului numai la plata dobânzilor legale aferente prejudiciului produs, s-a pronunţat o hotărâre nelegală, fiind necesar ca inculpatul să fie obligat la plata accesoriilor bugetare (dobânzi şi penalităţi de întârziere).
Examinând modul în care instanţa de fond a individualizat pedeapsa aplicată inculpatului, Curtea de apel constată că aceasta a respectat toate regulile ce caracterizează stabilirea sancţiunii, atât în ceea ce priveşte cuantumul, cât şi modalitatea de executare, în sensul unei evaluări concrete a criteriilor statuate de legiuitor în dispoziţiile art 72 C. pen., evidenţiind gravitatea faptei comise, prin prisma circumstanţelor reale efective, dar şi a circumstanţelor personale ale inculpatului, nu numai a celor legate de comportamentul procesual, cât şi a celor care vizează strict persoana acestuia, aprecierea fiind făcută fără o preeminenţă a vreunuia dintre criteriile arătate, precum şi consecinţele pedepsei şi a modalităţii de executare privative de libertate, prin prisma funcţiilor unei asemenea sancţiuni.
Curtea, în baza propriei analize, faţă de critica formulată de parchet în sensul majorării pedepsei principale şi a pedepsei complementare, consideră că nu se impune a se da curs celor susţinute faţă de regula examinării plurale a criteriilor ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor, deoarece inculpatul este infractor primar şi s-a prezentat în faţa organelor judiciare.
Curtea consideră că pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare, cu executare prin privare de libertate, reprezintă o sancţiune proporţională atât cu gravitatea efectivă a faptei comise de recurent, concretizată prin modul în care acesta a acţionat, în sensul că, în calitate de administrator al SC B.S.O. SRL, nu a evidenţiat în totalitate în documentele contabile ale firmei operaţiunile comerciale efectuate şi veniturile realizate, în scopul de nu plăti impozitele şi taxele datorate, denaturând încasările, cheltuielile şi rezultatele financiare ce trebuiau să se reflecte în bilanţul contabil, prin omisiunea cu ştiinţă a înregistrării în contabilitate, cauzând astfel un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 346.971 RON, rămas nerecuperat în totalitate, şi ea reliefează periculozitatea excesivă a modului de operare al recurentului, cât şi profilul socio-moral şi de personalitate a inculpatului, a cărui atitudine procesuală, în cauză, este negativă.
Faţă de modul concret de săvârşire a faptei şi caracterul continuat al acesteia, cuantumul pedepsei principale de 2 ani închisoare asigură realizarea scopurilor pedepsei, iar executarea sa, prin privare de libertate, va da posibilitatea inculpatului ca, prin programele educaţionale desfăşurate şi în mediu închis, cu valorificarea aptitudinilor acestuia, să conducă, chiar şi prin restrângerea libertăţii presupusă de o asemenea modalitate de executare, la conştientizarea consecinţelor faptei sale, în vederea unei reinserţii sociale reale a acestuia.
De asemenea, a fost apreciată că este neîntemeiată şi critica formulată de parchet privind omisiunea instanţei de fond de a menţine sechestrul asigurător, întrucât în cauză nu s-a dovedit că inculpatul deţine bunuri, astfel că măsura sechestrului ar fi lipsită de obiect.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul C.B.T. Examinând cauza în temeiul art. 3856 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, se constată că în raport de data pronunţării deciziei atacate, sunt aplicabile dispoziţiile actuale ale Codului de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Inculpatul nu a motivat recursul în termenul prev. de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., aşa încât, potrivit art. 38510 alin. (21) cu referire la art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte nu va putea avea în vedere decât cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu.
Inculpatul a invocat două dintre aceste cazuri de casare, respectiv pct. 13 - solicitând să se constate că fapta nu constituie infracţiune ci contravenţie şi pct. 14 - susţinând că s-a împlinit termenul special de prescripţie a răspunderii penale, aşa încât se impune încetarea procesului penal. De asemenea, s-a formulat o solicitare subsidiară în temeiul aceluiaşi punct 14, cu privire la aplicarea disp. art. 741 C. pen. şi cu privire la reindividualizarea pedepsei.
1). Examinând punctual criticile, Înalta Curte stabileşte că motivul de recurs referitor la împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală se încadrează în cazul de casare invocat, respectiv art. 3859 pct. 13 C. proc. pen., însă critica nu este fondată.
Trebuie reamintit că limitele de soluţionare a recursului impun ca Înalta Curte să procedeze la examinarea acestei critici pornind de la situaţia de fapt şi încadrarea juridică reţinută prin aplicarea legii penale mai favorabile, astfel cum au fost stabilite prin sentinţa şi decizia atacate, deoarece aceste aspecte nu au fost contestate de inculpat şi nici nu sunt prevăzute în cazurile de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu.
Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte reţine că potrivit art. 17 C. pen., infracţiunea este "fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală".
Conform art. 7 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: "Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional".
Inculpatul a invocat că fapta nu este prevăzută în legea penală chiar din faza de declarare a apelului, această apărare fiind analizată de către Curtea de Apel. În mod corect, s-a stabilit că fapta ce face obiectul acuzaţiei nu corespunde dispoziţiilor legale ce reglementau contravenţia prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, ci infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
În sarcina inculpatului s-a reţinut, în esenţă, că în calitate de administrator al SC B.S.O. SRL, la datele de 31 martie 2004 şi 02 iulie 2004, a emis către SC B. SRL două facturi fiscale în valoare totală de 406.266 RON, fără a le înregistra în contabilitatea firmei emitente SC B.S.O. SRL, fără a declara la organul fiscal local impozitele şi taxele aferente, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul de stat a sumei de 85.350 RON - impozit pe profit şi a sumei de 64.866 RON - TVA.
Potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 87/1994 republicată în M. Of. nr. 545/29.07.2003 (forma în vigoare la data comiterii faptelor reţinute în sarcina inculpatului C.B.T.): "Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiuni:
a) nedeclararea, în termenele prevăzute de lege, de către contribuabili, a veniturilor şi bunurilor supuse impozitelor, taxelor şi contribuţiilor;".
Conform art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 87/2004 republicată în M. Of. nr. 545/29.07.2003 (forma în vigoare la data comiterii faptelor) constituie infracţiuni:
"Sustragerea în întregime sau în parte de la plata obligaţiilor fiscale, în scopul obţinerii de venituri, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului ori a sursei impozabile sau taxabile prin prin diminuarea veniturilor ca urmare a unor operaţiuni fictive."
Potrivit art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiunea de evaziune fiscală "omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate", dacă fapta a fost săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
Rezultă, astfel, că respectiva contravenţie sancţionează doar întârzierea în declararea veniturilor şi bunurilor supuse impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, pe când, indiferent de diferitele forme ale legii speciale, infracţiunea de evaziune fiscală incriminează omisiunea înregistrării operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate şi nedeclararea veniturilor, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
Or, fapta reţinută în sarcina inculpatului este mai complexă, referindu-se nu doar la întârzierea, ci chiar la nedeclararea respectivelor venituri, în scopul urmărit de către inculpat, constând în eludarea obligaţiei de plată a TVA-ului şi a impozitului pe profit datorate statului.
Pe lângă diferenţa referitoare la elementul material, se impune astfel a evidenţia şi diferenţa referitoare la scopul neînregistrării operaţiunilor sau nedeclarării veniturilor, care în cazul infracţiunii de evaziune fiscală este prevăzut în mod expres, cu valoarea unui element constitutiv al laturii subiective, fără a fi prevăzut în cazul contravenţiei.
Se constată că legea aplicabilă îndeplineşte condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate, căci modul în care este formulată, termenii folosiţi şi condiţiile impuse a fi respectate permit oricărei persoane să-i poată anticipa toate efectele.
În plus, natura subsidiară a răspunderii contravenţionale este prevăzută de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 87/1994 republicată, potrivit cărora faptele vor fi reţinute ca şi contravenţie numai dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiuni.
Or, diferenţa esenţială între contravenţia prev. de art. 13 şi infracţiunea de evaziune fiscală constă tocmai în scopul urmărit de făptuitor.
În speţă, acuzaţia a fost formulată de o manieră ce atrage aplicabilitatea dispoziţiilor de incriminare a infracţiunii de evaziune fiscală, căci de la început s-a reţinut în sarcina inculpatului că nu a înregistrat cele două facturi în contabilitatea firmei şi nu a declarat veniturile realizate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
În ciuda atitudinii constante de negare manifestată de inculpat şi în urma examinării materialului probator, instanţa de fond şi de apel au confirmat acuzaţia penală şi situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare, stabilind totodată că inculpatul a acţionat pentru realizarea scopului specific evaziunii fiscale, element ce diferenţiază infracţiunea de contravenţia prev. de art. 13 lit. a) din Legea nr. 87/1994 republicată.
Astfel, în acord cu instanţa de fond, Curtea de Apel a reţinut ca inculpatul a depus ultimele declaraţii fiscale în ianuarie 2002 (corespunzător activităţii din luna decembrie 2001), că nu a efectuat cuvenitele înregistrări în contabilitatea firmei la momentul emiterii celor 2 facturi (martie şi iulie 2004), nu a declarat la organul fiscal local impozitele şi taxele aferente, că prin adresa din 13 iunie 2005 inculpatul a comunicat lichidatorului judiciar că din anul 2002 firma sa nu a mai desfăşurat activitate. Cu toate acestea, după ce facturile au fost identificate în evidenţa contabilă a societăţii comerciale achizitoare (SC B.), inculpatul a emis adresa din 23 iulie 2008 în care arată că din anul 2002 până la dizolvarea firmei în 2005, firma sa a desfăşurat sporadic activitate comercială. Totodată, instanţele de fond şi de apel au reţinut că abia după începerea anchetei penale, inculpatul a declarat că facturile respective au fost înregistrate în contabilitatea SC B.S.O. SRL Sântimbru şi a prezentat în apărare jurnalul de vânzări aferent lunilor martie şi iulie 2004, întocmit în fals, în scopul justificării unor înregistrări care în realitate nu au fost efectuate.
S-a apreciat că toate aceste aspecte evidenţiază că inculpatul a acţionat în scopul sustragerii de la plata taxelor şi impozitelor.
Drept urmare, fapta inculpatului corespunde normei de incriminare a infracţiunii de evaziune fiscală, neîncadrându-se în dispoziţiile ce reglementează răspunderea contravenţională şi este, astfel, prevăzută de legea penală, fiind întrunită această trăsătură esenţială a infracţiunii enumerată de art. 17 C. pen.
În concluzie, nu este incident cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 13 C. proc. pen. şi nu se impune achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen.
2). Înalta Curte constată că motivul de recurs referitor la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale nu se încadrează în cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege". În mod evident, textul de lege are în vedere doar nelegalitatea sancţiunii, şi nu întrunirea condiţiilor legale de condamnare.
O atare critică ar putea fi circumscrisă cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., însă acest caz nu face parte din cele ce pot fi luate în considerare din oficiu, iar recursul nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege.
Chiar şi în aceste condiţii, faţă de cele invocate de recurent şi de concluziile reprezentantului Parchetului, trebuie amintit că s-a susţinut că prescripţia a intervenit prin împlinirea unui termen de 7 ani şi 6 luni.
Abordarea prescripţiei răspunderii penale în faza recursului trebuie să pornească de la încadrarea juridică dată faptei prin aplicarea legii penale mai favorabile (aspect ce nu a fost criticat de către inculpat) şi, având în vedere data comiterii faptelor, maximul pedepsei prevăzute de lege, dar şi termenul de prescripţie calculat potrivit art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen., se constată că termenul de prescripţie specială a răspunderii penale nu s-a împlinit.
Astfel, infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen. s-a epuizat la data comiterii ultimului act material, respectiv 02 iulie 2004 şi este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 8 ani (această sancţiune fiind prevăzută chiar şi de art. 11 din Legea 87/2004), aşa încât termenul de prescripţie specială calculat prin aplicarea art. 13 C. pen., mai precis prin luarea în considerare a disp. art. 124 C. pen. în forma anterioară modificării prin Legea nr. 63/2012, este de 12 ani (şi nu de 7 ani şi 6 luni). Acest termen a început să curgă la data de 2 iulie 2004 şi se putea împlini la data de 1 iulie 2016 (calcul efectuat conform art. 154 C. pen.), şi nu la sfârşitul lunii decembrie 2011, cum susţine recurentul.
3). Referitor la omisiunea aplicării disp. art. 741 C. pen., ca lege penală mai favorabilă, Înalta Curte apreciază că o atare critică se încadrează în cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., ce nu poate fi avut în vedere din oficiu şi nu poate fi analizat, deoarece recursul nu a fost motivat în termen.
Critica poate fi însă analizată şi conform art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., din perspectiva efectelor prev. de art. 741 C. pen., ce pot consta în reducerea pedepsei sau în aplicarea unei sancţiuni administrative.
Din acest punct de vedere, se constată că respectiva critică este nefondată, deoarece nu suntem în situaţia aplicării unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, în condiţiile în care instanţa de fond şi instanţa de apel nu au reţinut în favoarea inculpatului disp. art. 741 C. pen.
Înalta Curte mai constată că invocarea în faza recursului a cauzei de reducere a pedepsei este formală, din moment ce inculpatul, care a negat în mod constant comiterea infracţiunii, nu a achitat prejudiciul, aceasta constituind o premisă a examinării aplicabilităţii art. 741 C. pen.
4). În cele din urmă, se constată că instanţa de recurs nu poate examina critica referitoare la individualizarea pedepsei căci, aşa cum s-a arătat, cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. vizează doar legalitatea pedepsei aplicate, nu şi temeinicia acesteia. Individualizarea pedepsei este o chestiune de apreciere, ce implică reanalizarea criteriilor de cuantificare şi de stabilire în concret a sancţiunii, şi nu verificarea aspectului dacă instanţa de fond sau instanţa de apel "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".
Drept urmare, deşi cazul de casare invocat poate fi avut în vedere de către instanţa de recurs, critica formulată nu se circumscrie acestui caz şi Înalta Curte nu poate să procedeze la reindividualizarea pedepsei.
Din oficiu, analizând critica în mod strict, prin raportare la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., se constată că pedeapsa aplicată inculpatului a fost stabilită cu respectarea dispoziţiilor legale, în limitele prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen.
Faţă de cele reţinute şi neidentificând niciuna din situaţiile încadrate în celelalte cazuri ce pot fi avute în vedere din oficiu, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.B.T. împotriva Deciziei penale nr. 40/A din 25 februarie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 16 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2629/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 2733/2013. Penal. Traficul de droguri (Legea... → |
|---|
