ICCJ. Decizia nr. 2953/2013. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2953/2013
Dosar nr. 37089/3/2009
Şedinţa publică din 01 octombrie 2013
Deliberând asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 124 din data de 15 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia penală, în Dosarul nr. 37089/3/2009, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal faţă de revizuientul inculpat P.O., pentru infracţiunea prev. de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., constatându-se împlinit termenul de prescriere a răspunderii penale.
În baza art. 14 şi 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 şi urm C. civ. au fost obligaţi în solidar urmaşii defunctului revizuent - numiţii P.F., P.M.M. şi P.E. - la plata despăgubirilor civile astfel:
- 10.000.000 ROL (1.000 RON) reprezentând despăgubiri materiale către partea civilă A.I.;
- câte 50.000.000 ROL (5.000 RON) către fiecare dintre părţile civile A.I. (soţia victimei), A.A.D. (fiul) A.I. (fiica), I.A. (fiu) şi A.A.O. (fiu), reprezentând despăgubiri pentru daune morale.
Sumele de bani urmând a fi actualizate la zi, în funcţie de rata inflaţiei, până la momentul achitării debitului.
Au fost obligaţi succesorii revizuentului-inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare statului şi la 300 RON onorariu avocatului din oficiu, sume ce s-au avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin decizia penala nr. 59 din 26 ianuarie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 10664/1/2007 de I.C.C.J. - Completul de 9 judecători, s-a dispus admiterea cererii de revizuire formulata pentru condamnatul P.O. şi s-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală nr. 70 din 15 februarie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucuresti, sectia l-a penala, decizia penala nr. 544 din 18 noiembrie 1999 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia l-a penala şi decizia penala nr. 1603 din 26 martie 2001 pronunţata de Curtea Suprema de Justiţie, secţia penală, după care, prin aceeaşi decizie s-a respins cererea de revizuire formulata de condamnatul H.D.I., iar in ceea ce îl priveşte pe inculpatul P.O. cauza a fost trimisă pentru rejudecare Tribunalului Bucureşti.
În considerentele deciziei înaltei Curţi s-a reţinut ca printr-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a constatat încălcarea cerinţelor art. 6 din Convenţie cu privire la inculpatul P.O., care nu a beneficiat de un proces echitabil şi intr-un termen rezonabil, şi cu privire la inculpatul H.D.I., în privinţa căruia s-a constatat ca durata procedurii penale a fost excesiva. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat acestora o reparaţie echitabila, condamnând Statul Roman să le plătească cu titlu de daune morale, suma de 4.050 euro şi respectiv suma de 1.050 euro. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai apreciat că, pentru înlăturarea încălcării art. 6 parag. 1 şi 3 lit. d) din Convenţia Europeană, constatată prin hotărârea C.E.D.O. în ceea ce îl priveşte pe revizuientul P.O., este necesara administrarea de probatorii, ceea ce nu se poate realiza în faţa completului de 9 judecători, astfel ca, in baza art. 4081 alin. (11) lit. b) din C. proc. pen., a admis cererea de revizuire a acestuia, a desfiinţat în parte, numai in ceea ce-l priveşte pe inculpatul P.O., hotărârile atacate şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de fond în fata căreia s-a produs încălcarea drepturilor, astfel cum s-a constatat prin hotărârea C.E.D.O.
În considerentele deciziei, Înalta Curte a arătat că, în rejudecare, se va proceda la reaudierea inculpatului P.O. şi la administrarea tuturor probelor, astfel cum sunt arătate în hotărârea C.E.D.O., in sensul ca vor fi audiaţi nemijlocit de către instanţă atât martorii acuzării, cat şi cei propuşi în apărare, dându-se posibilitatea inculpatului de a se confrunta cu martorii audiaţi in prezenţa judecătorului, instanţa de fond putând administra orice alte mijloace de proba pe care le considera utile şi concludente.
Ca atare, în urma acestei casări, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti, sectia a II-a penala, instanţa de fond procedând la administrarea probatoriului.
Revizuientul-inculpat a susţinut că este nevinovat, motiv pentru care instanţa de fond a decis citarea martorilor ascultaţi în cursul urmăririi penale, şi care au dat declaraţii în faţa procurorului referitor la inculpatul P.F., pentru ca aceştia să fie audiaţi nemijlocit de către instanţa de judecată, tocmai in scopul de a da satisfacţie cerinţelor unui proces echitabil, conform prev. art. 6 din Convenţie, aşa cum - de altfel - s-a şi indicat in considerentele hotărârii Înaltei Curţi.
În acest scop au fost citaţi, cu mandate de aducere, martorii O.A.A., P.H.S., V.G. (fosta K.), L.L., H.P., D.E.
Instanţa de fond a solicitat Ministerului Justiţiei al Republicii Ungaria depistarea şi audierea prin comisie rogatorie a martorilor O.A.A., P.H.S. şi V.G. (fosta K.), martori despre care s-a aflat ca şi-au stabilit domiciliul, de mai mult timp, in Ungaria. Răspunsul autorităţilor ungare a fost în sensul că V.G. (fosta K.) nu a putut fi găsită pentru a fi audiata de către autorităţile ungare competente, O.A.A. a decedat la data de 24 iunie 2008 la Budapesta, fiind înaintată o copie a certificatului de deces, iar in privinţa martorei P.H.S. a fost înaintată declaraţia luată de către autorităţile maghiare. Din cuprinsul acesteia a rezultat ca martora nu l-a văzut pe cel care l-a lovit pe maiorul de miliţie întrucât la momentul când a sosit ea la faţa locului acolo se afla o mare mulţime de oameni, iar cel vătămat era întins pe pământ şi acoperit. Din mulţime, martora a aflat ca cel vătămat a fost scos din maşina de salvare şi aşa a ajuns acolo unde se afla. Martora a apreciat că moartea miliţianului putea fi cauzata de lovituri, însă nu a văzut cine l-a lovit pe cel vătămat, ea încercând să îl ajute, astfel ca i-a luat pulsul şi s-a declarat foarte deranjată de brutalitatea şi agresiunea văzută acolo.
Referitor la martorul D.E., din procesul verbal de executare a mandatului de aducere, a rezultat că acesta este în Ungaria, la lucru, astfel ca nu a putut fi audiat şi nu se poate stabili data când va reveni la domiciliu.
Referitor la martorul H.P., din procesul verbal întocmit de politia din municipiul Târgu Secuiesc, la data de 20 septembrie 2010, a rezultat că acesta a plecat la fiica sa, în Ungaria, şi nu se ştie la ce adresa se afla, iar apartamentul unde a locuit în România a fost vândut în anul 2006 numitului S.J.
Referitor la martorul L.L., din procesul verbal întocmit la data de 17 iunie 2010 de politia mun. Targu Secuiesc, a rezultat că acesta nu a putut fi contactat deoarece se afla internat de cca. 2 ani la Spitalul de Psihiatrie din Targu Secuiesc cu diagnosticul „dementa alcoolica", fapt confirmat şi de dr. E. din cadrul Spitalului Targu Secuiesc.
Pe parcursul rejudecării cauzei în primă instanţă, revizuientul P.O. a decedat, fiind introduşi în cauza penală, pe latură civilă, succesorii acestuia, respectiv numiţii P.F. (fiu), P.M.M. (soţia supravieţuitoare) şi P.E. (fiica), toţi fiind citaţi în instanţă, aceştia nesolicitând probe şi neparticipând la proces.
Tribunalul Bucureşti, în rejudecarea în primă instanţă a cauzei, ca urmare a admiterii cererii de revizuire, a făcut aplicarea disp. art. 327 alin. (3) C. proc. pen. cu privire la majoritatea martorilor citaţi deoarece, in mod obiectiv, la acest moment, după 20 de ani de la data săvârşirii faptei, a fost imposibil de realizat indicaţia dată atât de Curtea Europeană de la Strassbourg, cât şi de Înalta Curte, de a-i aduce in fata instanţei nemijlocit spre a fi audiaţi şi confruntaţi cu inculpatul P.O.
Dând eficienţă declaraţiilor date în cursul urmării penale, dar şi in fata instanţei de fond, cu ocazia soluţionării dosarului de către Tribunalul Bucureşti, instanţa a apreciat că în mod temeinic s-a stabilit vinovăţia inculpatului P.O., din probele administrate rezultând participaţia sa la fapta de lovituri cauzatoare de moarte săvârşită asupra victimei maior A.A.
Astfel, în dosarul de urmărire penală se afla declaraţiile martorului D.E. care a arătat că, printre alţi agresori, a mai reţinut şi pe un bărbat în halat alb, adică pe inculpatul P.O., care se afla la serviciu, respectiv la frizerie, şi ieşise în ţinuta sa de lucru, adică in halat alb, să ia parte la evenimentele care se petreceau în centrul oraşului; de asemenea, în acelaşi dosar, se află şi declaraţia martorului V.G. care a arătat că a reuşit să-l urce pe A.A. în maşina salvării, însă numiţii H.D. şi O.P. - frizerul - l-au tras jos din maşină şi lumea a continuat să îl lovească. Dintre agresori i-a remarcat pe cei doi, care l-au tras jos din salvare şi i-au aplicat mai multe lovituri cu mâinile şi picioarele. Si martora K.G. (in prezent V.G.) a declarat că: „Atunci alte persoane au intervenit, au luat cheia din contact de la şofer şi nu l-au lăsat să plece. Acesta a şi fugit de acolo, abandonând în acel loc salvarea. Maiorul A. din nou a fost scos din salvare de către numiţii H. şi P., dar al căror prenume nu îl cunosc". În aceeaşi declaraţie, dată în ziua de 4 decembrie 1991, s-a menţionat că, fiindu-i prezentate fotografii de la evidenta populaţiei, martora a indicat ca fiind prezenţi la locul conflictului pe numitul R.A., împreuna cu numiţii H. şi P., care l-au tras din masina-salvare pe victima A.A.
Din declaraţia martorului L.L., data in ziua de 25 martie 1992, a rezultat, de asemenea, participaţia inculpatului P.O. la agresiunile săvârşite asupra maiorului A.A., martorul arătând că pe trotuarul de lângă parc l-a zărit pe V.G., V.B.B. - fotograful. De asemenea, la un moment dat a apărut şi frizerul P.O., fiind în halat alb. A observat că numitul P.O. a stat de vorba cu H.D. Din procesul verbal de confruntare efectuat de procuror în ziua de 24 martie 1992, între martorul O.A.A. şi inculpatul P.O., a rezultat că martorul îl cunoaşte de ani de zile pe inculpat, arătând ca îi este frizer şi îl ştia după poreclă, respectiv „O.P.". Totodată, a arătat despre acesta ca pe data de 22 decembrie 1989 l-a remarcat la locul unde s-a comis agresiunea împotriva victimei A.A.; prezenţa acestuia a observat-o prima dată în momentul in care s-a oprit a doua salvare între cele doua ronduri din fata farmaciei. Martorul a arătat că la un moment dat l-a observat pe P.O. că se afla împreuna cu alte persoane pe partea stângă a autovehiculului, lângă cabina, pe partea in care se afla şi şoferul. Si pe partea dreapta a salvării stăteau alte persoane, salvarea având toate uşile deschise. Din mulţime, martorul a declarat, că s-au auzit voci în sensul ca O.P. a scos cheia de contact de la salvare.
În concluzie, în opinia instanţei de fond, vinovăţia inculpatului P.O. a rezultat în mod indubitabil din probele care au fost prezentate şi analizate mai sus, astfel încât nu a dat curs cererii de revizuire, cerere susţinută - după decesul inculpatului - de către fiul sau, P.F., de achitare pe motivul invocat, al nevinovăţiei acestuia, deoarece au fost suficiente probe directe care l-au plasat pe inculpatul P.O. la locul săvârşirii faptei şi având o contribuţie esenţială la producerea rezultatului socialmente periculos al infracţiunii prev. de art. 183 C. pen., infracţiune pentru care a fost trimis în judecată.
În sinteză, s-a reţinut că, la aflarea veştii despre fuga soţilor C., unii locuitori din oraşul Targu Secuiesc, şi din comunele apropiate, s-au deplasat spre centrul oraşului, distrugând simbolurile puterii de atunci, au fost sparte vitrinele librăriilor din centru, iar cărţile şi broşurile cu şi despre C. au fost aruncate în stradă şi li s-a dat foc, după care mulţimea s-a îndreptat apoi spre Consiliul popular orăşenesc (primăria de azi) unde, după ce au pătruns în sediu, au aruncat documentele de partid pe ferestre, şi au agresat câteva persoane „non grata", cum ar fi fostul primar sau lucrătorul de miliţie care era de serviciu la intrarea în clădire. A urmat apoi „asediul" clădirii fostei miliţii orăşeneşti unde mulţimea, după ce a pătruns pe poarta, care a cedat presiunii, a aruncat pe fereastră documente şi mobilier. Mai mulţi lucrători de miliţie au fost agresaţi de mulţime, după care unul câte unul părăseau sediul instituţiei, sediu la care în cele din urmă s-a şi dat foc. Printre cei agresaţi în sediul miliţiei, s-a aflat şi maiorul A.A., victima din prezenta cauză, care a încercat şi el să scape de furia mulţimii. Ajungând în stradă, în faţa sediului miliţiei, victima a fost luată în primire de 2 - 3 persoane, rămase neidentificate, care i-au aplicat mai multe lovituri. În vederea liniştirii spiritelor, au intervenit martorii C.O. şi K.L., astfel că victima a putut să scape şi s-a îndreptat prin fugă spre centrul oraşului. Ajungând în centru, a fost lovit din nou de mulţimea furioasa, după care a încercat să scape de mulţime, refugiindu-se în farmacia din clădirea maternităţii din incinta farmaciei a fost scos, agresiunile fiind continuate în faţa clădirii spitalului. Martorul K.M. - medic ginecolog - văzând violenţele, a cerut telefonic o salvare; când a apărut maşina salvării, adusă de numitul B.N.L., cei doi tineri C.O. şi K.L. au intervenit din nou şi au urcat victima în autovehicul. Mulţimea a împiedicat plecarea maşinii, astfel că victima a fost scoasă din salvare şi, din nou, agresata. Din declaraţiile martorilor K.G. şi V.G. a rezultat că persoanele care au scos victima din maşina salvării au fost inculpaţii H.D. şi P.O., împreună cu inculpatul R.A., care i-au şi aplicat mai multe lovituri.
Aceiaşi martori - K.G. şi V.G. - cărora li s-a alăturat şi martorul H.P., au remarcat „ferocitatea" cu care inculpata F.O.D.K. lovea victima, strigând: „Tu l-ai băgat pe tata în puşcărie !". Văzând că agresiunea continuă, medicul K.M. a solicitat o nouă maşină a salvării şi a coborât din spital, împreună cu un alt medic - K.A., cu care au încercat să pună victima în maşina sosită între timp. Nu au reuşit deoarece au fost ameninţaţi şi, astfel, cei doi medici au renunţat şi s-au retras. Şi martora M.E. a intervenit în ambele situaţii descrise, când au sosit maşinile salvării pentru a-l ajuta pe maiorul A.A. sa scape de agresiunea mulţimii dezlănţuite, dar a fost împiedicată să o facă. Inculpata F.O.D.K. a lovit victima, inclusiv cu tocul de la cizma cu care era încălţată, după care i-a sărit pe zona toracică, iar spre finalul agresiunii a apărut şi a intervenit martora P.H.S. care, după ce a „luat pulsul" victimei şi a constatat că încă trăieşte, a solicitat celor din jur ca ofiţerul să fie dus la spital. Atunci a intervenit inculpatul K.I., care a lovit victima cu piciorul în zona gâtului şi în piept, după care a afirmat că nu mai este nevoie să fie dus la spital pentru că este mort.
Instanţa de fond a constatat însă că pentru fapta descrisă mai sus, petrecută la data de 22 decembrie 1989, în conformitate cu disp. art. 122 alin. (1) lit. b) rap. la art. 124 C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, impunându-se soluţia de încetare a procesului penal potrivit art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., rap la art. 10 lit. g) C. proc. pen.
Împotriva sentinţei penale nr. 124 din data de 15 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 37089/3/2009, au declarat apel numiţii P.E., P.F. şi P.M.M. (în calitate de rude ale defunctului revizent-inculpat) care au solicitat ca, în urma reaudierii martorilor propuşi în apărare, dar neaudiaţi de Tribunalul Bucureşti, să se dispună achitarea inculpatului decedat P.O., respectiv, respingerea cererii părţilor civile privitoare la obligarea lor la plata despăgubirilor civile întrucât ei nu au acceptat moştenirea defunctului.
În motivarea apelului, se arată că sentinţa atacată conţine o serie de erori grave, materiale şi juridice. Spre exemplu, s-a reţinut că Tribunalul Bucureşti, procedând la rejudecarea cauzei, „ca urmare a admiterii cererii de revizuire, in privinţa inculpatului P.F. a făcut aplicarea disp. art. 327 alin. (3) C. proc. pen. cu privire la majoritatea martorilor (...) instanţa a constatat că în mod corect s-a stabilit vinovăţia inculpatului P.F., din probele administrate rezultând şi participaţia sa la fapta de lovituri cauzatoare de moarte săvârşită asupra victimei A.A.". Pasajele citate denotă, în opinia apelanţilor, faptul că instanţa de fond a fost atât de preocupată de „stabilirea adevărului", încât a găsit de cuviinţă ca să reţină vinovăţia fiului inculpatului (P.F.) în locul presupusului făptuitor (P.O.). Dar, mai arată apelanţii, instanţa de fond a săvârşit şi erori juridice, deoarece nu a procedat la ascultarea martorilor în faza de judecată, înlăturând astfel considerentele C.E.D.O. (nr. 72), potrivit cărora: „Curtea constată că în cazul de faţă, majoritatea martorilor ale căror declaraţii au fost luate în considerare de către jurisdicţiile naţionale pentru a-şi fonda hotărârile, nu au fost niciodată audiaţi de către un judecător, cu excepţia lui V.V.". În continuare, arată apelanţii, despre depoziţia acestui martor s-a reţinut că instanţele române au greşit atunci când au acceptat depoziţia acestuia din faza de urmărire şi nu pe cea dată în faza de judecată, favorabilă inculpatului revizuent P.O. În acelaşi sens s-a reţinut de C.E.D.O. şi faptul că dreptul inculpaţilor condamnaţi nu a fost respectat, martorii nefiind audiaţi în condiţii de contradictorialitate: „drepturile la apărare sunt restrânse de o manieră incompatibilă cu garanţiile art. 6 atunci când o condamnare se întemeiază în mod unic sau într-o măsură determinantă pe depoziţiile făcute de o persoană care acuzatul nu a putut să o interogheze". Aceste considerente sunt fortificate sub parag. nr. 77, stabilindu-se faptul că a fost călcat dreptul la apărare al fiecărui petent - deci au fost violate şi prev. 6 parag. 1 şi 3 din Convenţie. Neîndoielnic, prin modul în care a decurs judecarea cererii de revizuire în faza primei instanţe, prin repetarea încălcărilor prevederilor procedurale, necunoscând martorii, făcând aplicarea prevederilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen., criticate de Curtea Europeană, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie şi cele ale art. 46, pct. 1 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului. Încălcarea acestor acte normative poate fi îndreptată numai dacă se va proceda la ascultarea martorilor acuzării şi a martorilor propuşi în apărare, în Dosarul nr. 1775/1998 al Tribunalului Bucureşti, secţia l-a penală. Abia după ascultarea martorilor în faza de judecată se va putea pronunţa o hotărâre conformă cu hotărârile Curţii Europene şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. S-a mai arătat că, potrivit încheierii de şedinţă din data de 14 decembrie 2010, numita „P.E. a fost citată în cauză în calitate de moştenitoare a defunctului P.O., în măsura în care aceasta are calitatea de acceptantâ a succesiunii tatălui său, fireşte că autorităţile ungare vor preciza cum a dobândit această calitate şi la ce dată". Or, au arătat apelanţii, lecturând materialul probator se poate observa că nu există nicio dovadă privitoare la acceptarea în Ungaria a moştenirii paterne. În privinţa neacceptării succesiunii în România se află la dosar comunicarea Camerei Notarilor Publici Braşov nr. 116 din 23 martie 2010.
P.O. a decedat la 28 septembrie 2009, deci termenul de acceptare a succesiunii a expirat la o săptămână după eliberarea acestei adeverinţe.
În cursul judecării apelurilor, curtea de apel a dispus audierea, potrivit dispoziţiilor cuprinse în decizia nr. 59 din 26 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, în calitate de martori, a numiţilor K.V., F.A., B.I. (S.), D.E., V.G., F.O.D.K. şi H.P.
Prin decizia penală nr. 352 din 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a dispus următoarele:
A admis apelurile declarate de numiţii P.E., P.F., P.M.M. împotriva sentinţei penale nr. 124 din 15 februarie 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a, a desfiinţat sentinţa apelată şi, în rejudecare, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a achitat pe revizuentul inculpat P.O. sub aspectul infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen., cu aplic. art. 75 lit. c) C. pen.
În baza art. 14, art. 346 alin. (2) C. proc. pen., a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de părţile civile A.I. (soţia victimei), A.A.D. (fiul), A.I. (fiica), I.A. (fiul) şi A.A.O. (fiul).
S-a dispus ca cheltuielile judiciare aferente soluţionării cauzei în primă instanţă şi în apel să rămână în sarcina statului.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna nr. 129/P/1990, din data de 15 decembrie 1997, a fost trimis în judecată inculpatul P.O., pentru complicitate la infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, prev. de art. 26 C. pen., rap. la art. 183 C. pen., cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen., reţinându-se, în sinteză, că, la data de 22 decembrie 1989, împreună cu F.O.D.K., H.D., R.A., K.I. şi K.Ş.I., au aplicat multiple lovituri victimei maior de miliţie A.A. care, în final, au dus la moartea acestuia.
Prin sentinţa penală nr. 70 din 15 februarie 1999, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală a reţinut vinovăţia inculpatului P.O. pentru faptele care au format obiectul trimiterii în judecată şi la condamnat pe acesta, în baza art. 183 C. pen., cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. şi art. 13 C. pen., la pedeapsa de 4 ani închisoare, după schimbarea încadrării juridice. Sentinţa a rămas definitivă prin decizia penală nr. 544 din 18 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a şi, respectiv, prin decizia nr. 1603 din 26 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Condamnatul P.O. s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului care, prin hotărârea „Reiner şi alţii împotriva României" din data de 27 septembrie 2007, a hotărât că a avut loc încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii şi că a avut loc încălcarea art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îi priveşte pe O.P.
C.E.D.O. a statuat că, în cauză, pe lângă depăşirea termenului rezonabil pentru durata procesului, majoritatea martorilor ale căror declaraţii au fost luate în considerare de instanţele naţionale pentru a-şi întemeia deciziile nu au fost niciodată audiaţi de un judecător, cu excepţia lui V.V. (V.G.), audiat de Tribunalul Bucureşti, în faţa acestei instanţe, şi contrar declaraţiei date în cursul urmăririi penale, acest martor a negat că iar fi văzut pe reclamanţi agresând victima. Totuşi, C.E.D.O. a observat că instanţele nu au arătat motivele care le-au determinat să acorde întâietate mărturiei făcute de V.V. în cursul urmăririi penale, mai degrabă decât declaraţiei pe care acesta a făcut-o în faţa instanţei. Într-adevăr, motivarea sentinţei Tribunalului Bucureşti, singura instanţă care l-a audiat pe V.V., s-a redus la o simplă trimitere la rechizitoriul procurorului, fără nicio menţiune suplimentară. De asemenea, a arătat că instanţa de la Curtea de Apel şi de la Curtea Supremă fac trimitere numai la declaraţia dată de V.V. în cursul urmăririi penale, indicând chiar paginile din dosarul de urmărire penală, fără a menţiona sau a comenta faptul că şi-a schimbat depoziţia în faţa instanţei. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi martori, ale căror declaraţii făcute în cursul urmăririi penale au contribuit în mod hotărâtor la condamnarea reclamanţilor, C.E.D.O. subliniază că nu au fost niciodată audiaţi de instanţe. Atât Tribunalul, cât şi Curtea de Apel au respins, fără o motivare suficientă, cererile repetate ale reclamanţilor care solicitau audierea directă a acestor martori de către judecători. Mai mult, aşa cum reiese din elementele aflate în posesia sa, C.E.D.O. constată că în cursul urmăririi penale reclamanţii nu au avut ocazia să se confrunte cu martorii. Prin urmare, nici în faza urmăririi penale, şi nici în timpul dezbaterilor părţile interesate nu au putut interoga sau obţine audierea acestor martori. Deşi declaraţiile acestor martori au fost citite în faţa instanţei, ei nu au putut verifica credibilitatea lor şi nici să pună la îndoială declaraţiile lor. În ceea ce îl priveşte pe martorul O.A.A. (O.A.A.), C.E.D.O. a constatat că între acesta şi domnul P. a avut loc o confruntare în cursul cercetării prealabile. Totuşi, în măsura în care în declaraţia sa din 24 martie 1992, martorul O.A.A. declarase că nu poate spune dacă reclamantul agresase victima, subiectul însuşi al dezbaterii ar putea ridica semne de întrebare. În plus, C.E.D.O. a constatat că confruntarea s-a desfăşurat în faţa procurorului însărcinat cu cercetarea prealabilă, care nu îndeplinea cerinţele de independenţă şi imparţialitate ale unui magistrat (P.N.T., menţionată mai sus, parag. 238), şi că reclamantul nu a beneficiat de asistenţa unui avocat. Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea acuzatului de a se confrunta cu martorii hotărâtori în prezenţa judecătorului care trebuie, în ultimul rând, să ia o decizie asupra cauzei (Graviano împotriva Italiei, nr. 10.075/02, parag. 38, 10 februarie 2005). Prin urmare, C.E.D.O. a apreciat că o astfel de confruntare nu putea scuti instanţele de obligaţia de a proceda la audierea martorilor acuzării în prezenţa acuzatului. Pe de altă parte, C.E.D.O. a constatat că, dacă este adevărat că instanţele au statuat asupra fondului cauzei după 10 ani de la comiterea faptelor, astfel încât localizarea martorilor respectivi prezenta probabil o anumită dificultate [Scheper împotriva Olandei (dec), nr. 39.209/02, 5 aprilie 2005], nu e mai puţin adevărat faptul că această dificultate nu poate fi imputată reclamanţilor şi că această motivare nu a fost invocată de instanţele naţionale.
Prin decizia nr. 59 din 26 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, a fost admisă cererea de revizuire pentru condamnatul P.O., în conformitate cu prevederile art. 4081 alin. (1) C. proc. pen., constatând că există consecinţe grave ale încălcării unui drept prevăzut în Convenţia Europeană, constatată prin hotărârea C.E.D.O. definitivă, care continuă să se producă şi care nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii definitive pronunţate de instanţa penală română.
Trimiţând cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, instanţa de fond în faţa căreia s-a produs încălcarea drepturilor, cum s-a constatat prin hotărârea C.E.D.O., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus ca instanţa să procedeze la reaudierea inculpatului P.O. şi la administrarea tuturor probelor, astfel cum sunt arătate în hotărârea C.E.D.O., în sensul audierii nemijlocite de către instanţă atât a martorilor acuzării, cât şi a celor propuşi în apărare, dându-se posibilitatea inculpatului de a se confrunta cu martorii audiaţi în prezenţa judecătorului.
S-a reţinut de instanţa de prim control judiciar că tribunalul, în rejudecarea cauzei, a procedat la audierea, prin comisie rogatorie, a martorei P.H.S., constatând imposibilitatea de audiere a martorilor O.A.A. - decedat, L.L. - datorită stării precare a sănătăţii, iar V.G. (fostă K.), D.E. şi H.P. - întrucât nu s-au putut stabili domiciliile actuale ale acestora.
În faţa Curţii de Apel Bucureşti, în cursul judecării apelurilor, au fost audiaţi martorii K.V., F.A., B.I. (S.), D.E., V.G., F.O.D.K. şi H.P. şi s-a constatat imposibilitatea audierii martorului V.V. întrucât acesta a decedat.
În urma administrării mijloacelor de probă menţionate şi a analizării acte/or dosarului cauzei, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:
Din declaraţiile martorilor D.E., V.G. şi F.O.D.K. rezultă prezenţa lui P.O., la data de 22 decembrie 1989, în centrul oraşului Tg. Secuiesc, unde se aflau mase mari de oameni, după anunţarea căderii regimului comunist. Aceştia însă îl plasează pe P.O. la 30 m de locul desfăşurării acţiunii, respectiv de grupul de oameni care agresau şi loveau victima A.A. - aşa cum arată martorul D.E. - sau „la marginea masei de oameni" - cum precizează F.O.D.K. Aceştia însă declară că P.O. nu a fost în niciun fel implicat în acţiunile acestui grup de oameni, în sensul că nici nu a lovit şi nici nu a îndemnat alte persoane să-l agreseze pe maiorul de miliţie A.A. Martorii P.H.S., K.V., F.A. şi B.I. (S.) susţin ori că nu îl cunoşteau pe P.O. ori că, în acele momente, la care au implicaţi în mod direct, nu l-au văzut pe acesta ca participând la desfăşurarea evenimentelor. Aceştia declară că nu îşi aduc aminte cu exactitate fizionomia ori identitatea persoanelor care au exercitat acţiunile de lovire, de împiedicare a maşinii de „Salvare" de a transporta sau acorda ajutor victimei, datorită trecerii timpului ori încărcăturii emoţionale a evenimentelor din acea perioadă. Această imperfecţiune a relatării faptelor şi împrejurărilor cauzei este explicabilă, în opinia instanţei de apel, atât prin prisma relativităţii mărturiei persoanei care a perceput faptele ex propriis sensibus, care poate produce distorsionări ale realităţii, dar şi atitudinii martorilor în faţa organelor de anchetă din perioada imediat următoare anului 1989. Este cazul, menţionează instanţa de apel, a martorei V.G. (K.) care, deşi în faza de urmărire penală, în declaraţia luată la data de 04 noiembrie 1991, a declarat că a văzut pe inculpatul P.O. că, împreună cu „H.", l-a scos din salvare pe maiorul A.A. pentru a împiedica personalul medical să-l transporte, recunoscându-i pe aceştia din planşa foto, în faţa instanţei şi-a retractat aceste declaraţii. Cu această din urmă ocazie, a declarat că nu l-a văzut pe P.O. trăgându-l din „Salvare", că - de altfel - nici nu se afla la locul la care venise maşina „Salvării" şi a susţinut că a dat declaraţiile pentru că „îi era frică de comunişti" şi că nu i s-a permis să citească declaraţia dată în timpul urmăririi penale înainte să o semneze. De altfel, menţionează instanţa de apel, şi martorul D.E., încă din faza urmăririi penale, a declarat că doar a auzit că P.O. şi „şeful de la cofetărie" - H.D. - au tras-o afară din „Salvare" pe victimă, iar în declaraţia dată în 1997 a declarat doar că a observat că lângă victimă se afla un bărbat îmbrăcat în halat alb - persoană care ar fi putut fi şi medicul venit a-i acorda asistenţă de specialitatea acesteia. De altfel, inculpatul H.D. a declarat că l-a văzut în acele împrejurări pe P.O., însă nu a sesizat ca acesta să exercite acte de violenţă asupra maiorului de poliţie. Deosebit de relevantă este, în opinia instanţei de apel, declaraţia martorului H.P., probă administrată prin comisie rogatorie de această instanţă de apel. Acesta, spre deosebire de ceilalţi martori, are o viziune destul de clară a evenimentelor, s-a aflat - potrivit susţinerilor sale - o perioadă mare de timp în preajma victimei pe care, în virtutea relaţiilor de prietenie, a încercat să o ajute. Acesta declară însă că, în cursul evenimentelor relatate, P.O. nu a fost prezent.
Din această examinare a materialului probator administrat, instanţa de apel a apreciat că nu poate reţine în sarcina lui P.O. săvârşirea faţă de victimă a infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen., rezultând că acesta nu a participat - prin acţiuni directe ori prin împiedicarea altor persoane de a lua măsuri pentru salvarea victimei sau chiar prin îndemnarea altora participanţi de a o lovi - la agresarea maiorului de miliţie A.A.
Instanţa de apel a făcut trimitere şi la cauza Delta contra Franţei în care C.E.D.O. a reţinut încălcarea drepturilor prevăzute de art. 6 parag. 1 şi 3 lit. d) întrucât hotărârea de condamnare s-a bazat pe declaraţia unei părţi şi a unui martor care nu au mai fost interogaţi de instanţele de judecată, iar aceste probe au fost determinante pentru pronunţarea hotărârii de condamnare. De asemenea, s-a făcut trimitere la cauza Dănâilâ contra României în care s-a stabilit că „Dreptul la apărare al unei persoane este restrâns într-o măsură incompatibilă cu prevederile art. 6, dacă hotărârea de condamnare a fost întemeiată în exclusivitate sau într-un mod determinant pe o declaraţie dată de o persoană căreia acuzatul nu a avut posibilitatea sâ-i pună întrebări sau să solicite audierea acesteia în vederea confruntării, fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecăţii".
Împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, solicitându-se casarea deciziei atacate şi menţinerea soluţiei de încetare a procesului penal pentru intervenirea prescripţiei răspunderii penale. În motivarea scrisă a recursului, reprezentantul Ministerului Public a arătat următoarele:
În mod neîntemeiat instanţa de apel a dat eficienţă exclusiv declaraţiilor date după două decenii de la cele administrate în faza de urmărire penală, declaraţii prin care martorii oculari au retractat, în mod nejustificat şi vădit pro cauza, cele declarate anterior, exonerându-l de vinovăţie pe inculpatul P.O. Aceste reveniri trebuie privite şi în contextul în care parte din ele s-au realizat în faţa unei instanţe din alt stat, prin comisie rogatorie, fapt care, deşi legal, au împiedicat perceperea de către instanţa de apel, în mod direct, a poziţiei persoanei audiate şi posibilitatea formulării de întrebări şi cu privire la motivaţia revenirii asupra poziţiei exprimate. De asemenea, motivaţia existenţei unor presiuni sau ameninţări de natură din partea procurorului care a efectuat urmărirea penală nu se susţine şi din prisma faptului că unii martori au putut retracta declaraţiile iniţiale chiar din faza de urmărire penală, fapt ce dovedeşte lipsa oricăror presiuni sau ameninţări din partea procurorului.
Astfel, cu privire la inculpatul P.O., s-a menţionat poziţia sa procesuală, care a fost una contradictorie, încă din faza de urmărire penală. Fiind audiat la data de 05 decembrie 1991 de către procuror, la începutul declaraţiei afirmă că nu s-a apropriat de maşina de salvare sau locul unde zăcea victima, pentru ca mai apoi, după ce procurorul i-a făcut cunoscută existenţa unor declaraţii ale altor persoane care îl acuzau, să revină şi să precizeze că s-ar fi apropiat totuşi la 1 m, văzând că avea cheile în contact. Ulterior, la data de 24 martie 1992, cu prilejul confruntării cu martorul O.A.A. inculpatul îşi schimbă din nou poziţia arătând că s-a aflat totuşi lângă cabina şoferului maşinii de salvare şi chiar s-a uitat pe geam.
De asemenea, din declaraţia martorei K.G. (in prezent V.G.), dată în faza de urmărire penală, la procuror, în data de 04 noiembrie 1991, rezultă că victima a fost scoasă din salvare de către inculpatul P.O., împreună cu coinculpatul H.D., declaraţia fiind menţinută la o nouă chemare pentru audiere de către procuror la data de 07 noiembrie 1991, şi care se coroborează cu procesul verbal de recunoaştere de pe planşă foto încheiat la data de 04 noiembrie 1991. În acest sens, martora declară că: „Atunci alte persoane au intervenit, au luat cheia din contact de la şofer şi nu l-au lăsat să plece. Acesta a şi fugit de acolo, abandonând în acel loc salvarea. Maiorul A. din nou a fost scos din salvare de către numiţii H. şi P., dar al căror prenume nu îl cunosc". În aceeaşi declaraţie, data in ziua de 4 decembrie 1991, se menţionează că, fiindu-i prezentate fotografii de la evidenţa populaţiei, martora a indicat ca fiind prezenţi la locul conflictului pe numitul R.A., împreună cu numiţii H. şi P., care l-au tras din maşina-salvare pe victima A.A. Ulterior, în declaraţia data de V.G. fostă K., în faţa Curţii de Apel Bucureşti, la data de 08 noiembrie 2011, după 20 de ani, prin urmare la o distanţă foarte mare în timp de la momentul producerii evenimentelor, retractează declaraţiile date în faza de urmărire penala, cu singura motivaţie, neplauzibilă, că i-a fost frică de comunişti la momentul audierii de către organele de urmărire penală; or, in anul 1991 regimul comunist era deja de domeniul trecutului.
În ceea ce priveşte poziţia coinculpatei F.O.D.K., care a dat - la datele de 28 noiembrie 1991, respectiv 29 noiembrie 1991 - trei declaraţii în faza de urmărire penală, două olografe şi una pe formular, ultima chiar în prezenţa unui apărător, nu pot exista dubii cu privire la pretinsa exercitare de ameninţări sau presiuni din partea organelor de anchetă. Martora a arătat că „l-am recunoscut pe numitul O.P., care cât timp am fost eu acolo nu am văzut să lovească în A., dar incita pe cei prezenţi să lovească pe maiorul A.". Ulterior, la data de 03 februarie 2012, fiind audiată prin comisie rogatorie la Judecătoria Centrală Sectorială din Pesta, F.O.D.K. retractează cele declarate şi, în mod nesincer, nu recunoaşte nici măcar propria participare la comiterea faptei de lovituri cauzatoare de moarte care rezultat din materialului probator administrat şi pentru care a fost condamnată definitiv, astfel ca nu se pot reţine ca fiind veridice cele susţinute.
Referitor la martorul V.G. acesta, în faza de urmărire penală, a dat la data de 03 decembrie 1991 o declaraţie din care rezultă că inculpatul a tras victima din salvare, participanţii continuând sa o lovească. Astfel, martorul a arătat că „Am reuşit să-l urc pe A. în salvare, însă numiţii H.D. şi O.P. - frizerul - l-au tras jos din salvare şi lumea a continuat sa îl lovească. Dintre agresori i-am remarcat pe cei doi, care l-au tras jos din salvare şi au aplicat mai multe lovituri cu mâinile şi picioarele (...)". Ulterior, la data de 24 martie 1992, revine şi retractează la procuror aceste susţineri cu motivarea că apărut o confuzie deoarece inculpatul era îmbrăcat în halat alb, însă nu a explicat cu cine ar fi putut fi confundat explicaţia fiind, prin urmare, neplauzibilă, cu scopul de a-l exonera de răspundere penală pe P.O. Martorul V.G., audiat fiind la data de 18 ianuarie 1999 de către judecătorul care a soluţionat cauza pe fond, nu lămureşte acel moment şi nu precizează de ce nu-şi mai menţine declaraţia dată în faza de urmărire penală, încercând să strămute vinovăţia de la un nivel personal asupra uneia colective, arătând că „pot spune că din ce am văzut mulţimea care a lovit victima era preponderent feminină şi ţigani".
Un alt martor direct a fost martorul O.A.A. care, în faza de judecată, nu a mai putut fi audiat întrucât a decedat, declaraţia sa, la data de 03 decembrie 1991, în faza de urmărire penală, fiind relevantă şi veridică. În acest sens, martorul declară că atunci „când a venit maşina salvării a fost pus pe brancardă şi urcat în maşină. Lumea l-a scos. Am văzut că cheia maşinii a fost scoasă de frizerul Ocsi ca maşina să nu poată porni. „Ulterior la data de 24 martie 1992, a retractat în mod nesincer cele susţinute în sensul că cineva din mulţime a văzut pe inculpat că a scos cheia din contact.
În ceea ce îi priveşte pe martorii D.E. şi L.L., chiar din declaraţiile date în faza de urmărire penală rezultă că aceştia nu au perceput direct momentul scoaterii din salvare a victimei, astfel încât declaraţiile din faţa instanţei nu prezintă relevanţă decât sub aspectul prezenţei la faţa locului a inculpatului P.O.
De asemenea, declaraţia martorului H.P., audiat la data de 03 octombrie 2012, prin comisie rogatorie la Judecătoria Centrală Sectorială din Pesta, şi reţinută ca fiind în sensul excluderii vinovăţiei inculpatului P.O. de către instanţa de apel, nu este diferită de cele date în faza de urmărire penală prin care acesta a descris contribuţiile la comiterea faptei a altor inculpaţi din cauză, acesta nefiind de faţă la momentul venirii maşinii de salvare, situat ulterior aplicării de lovituri vârful cizmei în zona testiculelor victimei de către inculpata F.O.D.K., moment ultim la care a asistat.
În cursul dezbaterilor în recurs, procurorul de şedinţă a susţinut că soluţia legală ar fi cea de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii decesului inculpatului în cursul judecării cauzei penale la instanţa de fond.
Această solicitare trebuie însă examinată în contextul în care Ministerul Public nu a exercitat apel împotriva sentinţei instanţei de fond prin care s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Recursul declarat de Ministerului Public va fi admis pentru următoarele motive: Din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., domeniul administrării şi aprecierii probelor este o materie în care statele membre se bucură o marjă de apreciere foarte largă, Convenţia permiţând statelor să reglementeze fără oprelişti semnificative regulile de admisibilitate şi forţa probantă a mijloacelor de probă. De asemenea, s-a statuat că C.E.D.O. nu are competenta de a verifica dacă instanţele naţionale au apreciat corect sau nu probele administrate in cauză, ci doar de a stabili dacă mijloacele de probă au fost administrate într-o maniera echitabilă. În materia administrării probelor, elementul determinant al examenului efectuat de către C.E.D.O. este maniera în care probele sunt prezentate în faţa judecătorului naţional, aceasta examinând procedura în ansamblul său şi neoprindu-se doar la un moment punctual pentru a decide încălcarea sau respectarea art. 6.
În cursul rejudecării prezentei cauze penale, la instanţele de fond şi de apel, au fost respectate imperativele stabilite prin hotărârea C.E.D.O. şi, respectiv, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători, în sensul audierii martorilor, această activitate probatorie realizându-se, după caz, şi în raport cu mijloacele/procedeele legale posibil aplicabile, fie în mod nemijlocit, fie prin comisie rogatorie în Ungaria.
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., în principiu, elementele de probă trebuie administrate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Cu toate acestea, a statuat aceeaşi Curte, utilizarea unor mărturii oferite în faza de urmărire penală nu este, prin sine, contrară prevederilor art. 6, în măsura în care sunt respectate regulile apărării. Ca şi regulă generală, aceste drepturi impun statului să îi acorde acuzatului o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta mărturia împotriva sa şi de a-l interoga pe autor la momentul depoziţiei sau mai târziu (C.E.D.O., Plenul, hotărârea Kostovski versus Olanda, 20 octombrie 1989, 11454/85).
În sfârşit, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a statuat, în acelaşi sens, arătând că „Din analiza dispoziţiei legale menţionate rezultă că probele administrate în faza de urmărire perfală au aceeaşi valoare cu probele administrate în faza cercetării judecătoreşti, că probele administrate în faza de urmărire penală se analizează coroborat cu cele administrate în faza cercetării judecătoreşti şi că scopul probelor, prevăzut în art. 62 C. proc. pen., constând în aflarea adevărului, este identic pentru ambele faze ale procesului penal. Prin urmare, probele administrate în faza de urmărire penală nu servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a inculpatului, iar faptul că instanţa de judecată este obligată să verifice legalitatea probelor şi să stabilească utilitatea şi concludenta acestora în cadrul cercetării judecătoreşti nu duce automat la concluzia eliminării probelor administrate în faza de urmărire penală" (Î.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr. 724 din 24 februarie 2012, publicată).
În continuare, se mai reţine şi că, într-o cauză contra României, C.E.D.O. a apreciat că prin declaraţia făcută de către reclamant, prin intermediul avocatului său, în faţa jurisdicţiei competente, că nu înţelege să îşi menţină cererea de audiere a celor doi martori, acesta s-a expus în mod conştient riscului unei condamnări întemeiate pe declaraţiile celor doi martori. C.E.D.O. a observat, de asemenea, că instanţele naţionale au înlăturat într-o manieră motivată declaraţiile prin care unii martori au revenit asupra depoziţiilor anterioare. Trebuie subliniat - menţionează aceeaşi Curte - că nimic nu probează că martorii au fost constrânşi de către organele de cercetare penală pentru a da declaraţiile respective. În special, Curtea notează că niciunul dintre martorii respectivi nu a depus plângere penală la parchet pentru utilizarea violenţelor, ameninţărilor sau a oricăror alte metode de constrângere în scopul strângerii probelor, infracţiunea fiind prevăzută de dispoziţiile interne (Hotărârea din 3 mai 2011 pronunţată în cauza Andrei Iulian Roşea împotriva României).
În consecinţă, în raport cu toate cele anterior menţionate, Înalta Curte apreciază că o soluţie de achitare a inculpatului prin înlăturarea tuturor probelor din faza urmăririi penale şi, respectiv, prin reţinerea numai a celor administrate în faza judecăţii (fond şi apel, iar în prezenta cauză numai a celor date de martori în rejudecarea cauzei, după peste 20 de ani de la data faptelor ce formează obiectul judecăţii), nu este legal posibilă deoarece, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Din analiza dispoziţiei legale menţionate rezultă următoarele aspecte de principiu: - probele strânse în faza de urmărire penală au aceeaşi valoare cu probele administrate în faza cercetării judecătoreşti; - probele din faza de urmărire penală urmează a fi analizate coroborat cu cele administrate în faza cercetării judecătoreşti; - scopul strângerii şi evaluării probelor, astfel cum este evidenţiat de dispoziţiile art.62 C. proc. pen. este identic pentru ambele faze ale procesului penal - aflarea adevărului.
Faptul că, potrivit legii interne şi standardului C.E.D.O., instanţa este obligată să audieze nemijlocit şi în contradictoriu cu inculpatul martorii, chiar şi în sensul autonom al noţiunii de „martor" stabilit de C.E.D.O., să verifice legalitatea probelor şi să stabilească utilitatea şi concludenta acestora - pentru reţinerea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului - în cadrul cercetării judecătoreşti, nu duce automat la concluzia eliminării probelor strânse în faza de urmărire penală.
Cererea apărării de înlăturare a declaraţiilor strânse în faza de urmărire penală, pe considerentul că în faza de cercetare judecătorească martorii nu şi-au mai menţinut integral declaraţiile, invocând pretinse abuzuri ale organelor de cercetare penală sau pentru că ele sunt contradictorii, unele aspecte diferind de cele relatate în faza urmării penale ori cercetării judecătoreşti (în fond şi în apel, cu ocazia rejudecării cauzei penale), este neîntemeiată.
În realizarea dezideratului prevăzut de dispoziţiile art. 62 C. proc. pen. - aflarea adevărului prin lămurirea cauzei sub toate aspectele - instanţa este obligată să analizeze şi raţiunile pentru care unii martori nu îşi mai menţin declaraţiile date la puţin timp de la comiterea faptelor ce formează obiectul judecăţii şi să examineze în ce măsură argumentele oferite de aceştia sunt sau nu credibile.
Principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanţei naţionale posibilitatea să aprecieze concludenta tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării adevărului impune să dea valoare doar acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă adevărul. În cadrul operaţiunii evaluare a tuturor probelor, se impune a se verifica care dintre declaraţiile date de martori reflectă adevărul, declaraţii în care s-a relatat de către aceştia, în mod amănunţit, faptele în care şi ei au fost implicaţi, şi dacă nu cumva declaraţiile ulterioare sugerează ipoteza tendinţei exonerării de răspundere penală a inculpatului.
Împrejurarea că în cursul judecării/rejudecării cauzei penale - cu motivarea generică că ar fi fost supuşi unor violenţe psihice ori unor intimidări din partea organelor de poliţie, că nu le-ar fi fost permis să citească declaraţia ulterior consemnării, împrejurări nedovedite de altfel, ori că, după ani de zile şi-ar fi amintit mai bine unele aspecte - unii dintre martorii audiaţi revenind, total sau parţial, asupra declaraţiilor iniţiale date în cursul urmăririi penale, nu poate conduce la constatarea nevinovăţiei inculpatului.
Prin acceptarea necritică a unor asemenea reveniri ori contraziceri ale martorilor, fără o justificare credibilă, plauzibilă, s-ar diviza artificial şi nelegal procesul penal şi s-ar minimaliza necesitatea şi importanţa fazei urmăririi penale, fază care, în dreptul penal român, pe de o parte, cunoaşte o reglementare complexă (nerezumându-se la simple investigaţii, cercetări prealabile ori la o anchetă sau la o instrucţie sumară ca în sistemele de drept penal a altor state) aceasta fiind realizată cu respectarea drepturilor şi garanţiilor acuzatului de către organele poliţiei judiciare sub controlul procurorului sau, în unele cazuri, chiar de către procuror, iar pe de altă parte, are un rol major în evitarea trimiterii în judecată a unor persoane nevinovate.
Astfel, cu referire la declaraţiile date de persoanele anterior menţionate, Înalta Curte reţine următoarele:
Cel puţin din perspectiva psihologiei martorului şi, mai ales, din perspectiva cunoaşterii actuale a proceselor de memorare şi redare a informaţiilor de către o persoană, apare ca firească şi rezonabilă o acurateţe ridicată a declaraţiilor date la scurt timp de la data faptelor în care a fost implicată, în defavoarea celor date după lungi perioade de timp (ani sau chiar zeci de ani). Negarea unor aspecte anterior menţionate organelor judiciare ori adăugarea unor noi aspecte la cele deja menţionate, după lungi perioade de timp, impune examinarea critică a motivelor pentru care martorul procedează în acest mod. Fără a nega posibilitatea acceptării unor reveniri ori completări, apare justificată preocuparea aceloraşi organe judiciare de a obţine explicaţii rezonabile de la martorii respectivi (mai ales pentru conţinutul declaraţiilor iniţiale olografe ori a declaraţiilor iniţiale date în prezenţa unui apărător).
Or, în prezenta cauză se constată că explicaţiile date de unii martori, după un interval de timp semnificativ, cu privire la revenirea asupra unor aspecte faptice relatate organelor judiciare nu sunt de natură a fi apreciate ca rezonabile (pretinsa „frică de comunişti", în anul 1991 regimul comunist fiind deja de domeniul trecutului; încercarea de „translatare" a vinovăţiei de la persoane concrete la „mase de oameni", la „colectivităţi umane"; pretinsa eroare în care s-a aflat atunci când a făcut referire concretă la inculpatul P.O. ca fiind persoana care a scos cheia din contact; pretinse presiuni sau ameninţări ale organelor judiciare, lipsind însă minime indicii ale unor astfel de acţiuni). Este relevantă, pentru nerezonabilitatea revenirii asupra declaraţiilor iniţiale, motivaţia martorei V.G. cu privire la negarea, aproape totală, a afirmaţiilor iniţiale „(...) După ce mi s-a citit declaraţia de la urmărirea penală arăt că am dat-o fiindu-mi frică de comunişti (...) îmi recunosc semnăturile de pe declaraţia dată în cursul urmăririi penale (...) îmi aduc aminte că l-am recunoscut pe P. din fotografii, dar nu am spus că l-a dat jos pe A. din salvare. Nu îmi aduc aminte dacă au fost exercitate ameninţări asupra mea la momentul recunoaşterii. Nu mi s-a permis să citesc declaraţia din cursul urmăririi penale înainte să o semnez".
În sfârşit, pentru corecta reţinere a situaţiei de fapt, sunt elocvente şi declaraţiile succesive ale inculpatului P.O., marcate de numeroase contradicţii, începând prin negarea totală a prezenţei sale în apropierea victimei, apoi prin acceptarea prezenţei în imediata apropiere a acesteia, aproape de maşina Salvării, chiar observând cheia în contact, susţinând însă că numai s-a uitat pe geamul maşinii; de asemenea, nu pot fi înlăturate din ansamblul probator declaraţiile date de unii martori care, din motive obiective (deces, internare în spitale de specialitate, imposibilitate de localizare etc.) nu au mai putut fi ascultaţi după trecerea a peste 20 de ani, după cum nu pot fi înlăturate declaraţiile coinculpaţilor care, atât în primul ciclu procesual, cât şi în cursul rejudecării, din diferite motive invocate de către aceştia pentru neprezentare la sediul instanţelor, nu au fost audiaţi, în pofida demersurilor procesuale întreprinse de organele judiciare, instanţele apelând, de-a lungul judecăţii, în diferite etape ale acesteia, la procedura prevăzută de art. 327 alin. (3) C. proc. pen. (citirea declaraţiilor date de aceştia în cursul urmăririi penale), avocaţii inculpaţilor având astfel posibilitatea de a pune în discuţie contradictorie şi combate aceste probe (pertinenţa, utilitatea, concludenta, realitatea celor afirmate în conţinutul declaraţiilor, etc).
Situaţia de fapt, astfel cum a fost expusă de instanţa de fond în urma rejudecării cauzei penale, concordantă cu cea stabilită în ciclul iniţial al judecării cauzei, în sinteză constând în aceea că inculpatul P.O., la data de 22 decembrie 1989, împreună cu alte persoane, au scos din maşina Salvării şi aplicat multiple lovituri victimei maior de miliţie A.A. care, în final, au dus la moartea acestuia, rezultă din probatoriul administrat (cu precădere din declaraţiile martorilor P.H.S., O.A.S., V.G. K.G., K.V., F.A., S. B.I., D.E., H.P., L.L., V.V., actele medicale şi medico-legale, coroborate cu declaraţiile coinculpaţilor H.D. şi F.O.D.K., şi parţial cu declaraţiile inculpatului P.O., răspunderea penală fiind însă înlăturată ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie prevăzut de art. 122 şi art. 124 C. pen.
În consecinţă, faţă de cele reţinute, după casarea deciziei atacate, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. combinat cu art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. urmează a dispune încetarea procesului penal faţă de inculpatul P.O. (decedat la data de 28 septembrie 2009) pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale.
Având în vedere că la dosarul cauzei nu există înscrisuri care să ateste că numiţii P.F., P.M.M. şi P.E. ar fi acceptat succesiunea defunctului-inculpat P.O. (existând numai înscrisuri în sensul neînregistrării unei proceduri succesorale) urmează a respinge acţiunile civile exercitate de părţile civile A.A., I.A., A.I., A.A.O., D.I. (fostă A.) împotriva acestora întrucât, potrivit art. 21 alin. (1) C. proc. pen. „Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia din părţi, introducându-se în cauză moştenitorii acesteia".
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva deciziei penale nr. 352/A din 20 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, privind pe intimatul revizuent inculpat P.O.
Casează decizia atacată şi, rejudecând:
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. combinat cu art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. încetează procesul penal faţă de inculpatul P.O. pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale.
Respinge, ca neîntemeiate, acţiunile civile exercitate de părţile civile A.A., I.A., A.I., A.A.O., D.I. (fostă A.).
Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cauzei rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul revizuent, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 01 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2936/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2954/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
